luni, 31 ianuarie 2011

Ploaia din vis



Ghemuită când începuse ziua, mi-am mişcat puţin mâinile spre piept şi am simţit că somnul mi-a fost fierbinte. Când m-am dezmeticit de-a binelea am auzit dincolo de ferastră zgomotul ploii. După ce se va opri ploaia, mi-am zis, va fi o zi spălată în care cetina de un verde ameţitor va exploda descătuşată sub ochii mei nerăbdători. Mi-am înodat braţele pe după genunchi şi nu-mi mai puteam da drumul. Continua să plouă. Şi stropii de apă săreau ca nişte vrăbii prin bălţile trecătoare. Ghemuită cum stăteam am început să mă joc cu visele. Ploaia cu insistenţele ei va spăla până la urmă totul.

duminică, 30 ianuarie 2011

Călător prin timp





"A fost odată un ţăran român care, ca sfinţii din vechime, a avut revelatia nobleţei neamului. Se numea Gheorghe Cârţan."


Badea Cârţan, mai demult, a plecat hoinărind cu gând curat pe drumul istoriei spre nou. Iubea pământul nostru din piatră de voievozi ce leagănă-n taină brazi înalţi şi miros de tămâie.
A păzit icoana străjuită a istoriei din răsputeri pentru ca urmaşii  lui să se simtă uniţi pe veşnicie.
Şi acum prindem puteri pentru că un suflet bun ne îndrumă neîncetat pe drumul început.

Flacăra dintâi

Picurând lumină pe treapta mănăstirii şi-n alte arcade transparente, torente de steluţe alunecând din rând au smuls speranţei fapte clare din ieslea aburind de taină cu miei lăcrimând. Din veac în veac sub paza Lui, cel ce ţine candela timpului aprinsă, grea de veacuri tot mereu,ne arată-n zare poteca de praf de aur şi fum de argint. Cu mantia plină de chinuri, Dumnezeul tuturor, luminează senin prin steaua ce o vedem acum. Inimile bat tot pentru flacăra ce-a fost întâia oară şi-i mulţumim că nu şi-a întors lumina de la noi.

Căutări








Nimic nu ne opreşte să străpungem cu gândul.
E  ca o pasăre ce zboară spre adâncul pădurii.
Ascultăm chemarea trecutului, privind ziua de mâine.
Ne alungăm din minte tumultul tristeţii şi suferinţa.

Obârşii







Mame cărunte ce poartă în ochi imaginile întregului vechi ce-a trecut, istorie în zbor, legende. Poartă şi acum aceeaşi nemărginită lumină a iubirii de neam. Seara, lumina coboară pe valurile sărate din ochii neliniştitelor mame, unde se frământă de veacuri necuprinsele zări.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Cântec străbun

 

Grigore Leşe: "Lumea din care vin există. A fost odată şi lumea voastră sau a bunicilor voştri." 

Cântecul străbun,
icoană a neamului,
seamănă cu o poartă,
poarta tuturor românilor.
El coboară o pace unică
în pădurea istoriei
atât de întortocheată.
Doine susură ca nişte izvoare
de bocet, de grai,
de joc de nai ce adaugă foc sufletului
ca o coloană, pe o geană de lumină spre inimă,
pe care urcăm cu un sărut fierbinte pe buze.
În piepturi ni se zbate inima
cu dor de cântec sfânt,
de cuvinte sonore, cuvinte străvechi
ce în cerc de inimi
înfloresc pentru vatra străbună de cânt
a moşilor noştri buni.

Stele






Stele în coborâre şi-n urcuş,
luminând în joc de licăr,
joc curat,
stele în stele oglindind,
din arc în arc,
din bolţi în bolţi,
stele surori
ce-n colţuri se arcuiesc,
stele ce urcă-n cerc,
stele ce urcă-n cer
spre vârful lucitor
şi transparent.

Invincibilă istorie


Încotro se grăbeşte această lume?
Spre ce final?
Totul se pierde, orice.
Invincibilă istorie...

Întoarcere



Luminii i-am dus dorul şi acum
mângâie aripile cu încredere şi speranţă, limpezeşte frunţile.
Fâlfâierea aripilor ne arată că zborul este încă tânăr şi doar pentru o secundă  vibrează de doruri neînţelese.
Rănită-n zbor de-o clipă, aripa întoarce acul, vârf al orelor de ceas rătăcitor şi atunci secunda plânge pe al umerilor dor şi moare.
Toate mor, stele şi dor.

Copii ce simt






Copii ce simt puzderii de stele licărind pe sub gene,
copii ce simt pulsarea din inimi,
copii ce simt lacrimi strălucind,
copii ce simt dimineaţa pe creştet, mângâietoare ca un părinte,
copii ce simt muguri de doruri de viaţă tihnită,
copii ce simt lumini ce dor prin absenţă,
copii ce simt vorbele simple.

vineri, 28 ianuarie 2011

Dansul secundelor




Dans, clipe în balans,
ochiul adoarme în noapte, târziu
şi nimeni nu spune o vorbă.
Tac umbrele cărărilor sădind somnoroase secunde
şi uitarea în inimile reci, îngheţate
desenează semne ale mâinilor
ce ochii le văd, pentru care
inimile sunt clopote, iar gândurile dor.

joi, 27 ianuarie 2011

Sfere efemere




Încet îmbrăţişez întreaga boltă ce luminează în arcade. Rămâne raza soarelui ce mă cheamă la speranţă şi la viaţă şi o adiere şerpuitoare, lentă a unui izvor limpede. Nori argintii se adună ca nişte petale de flori mângâietoare, fulgi uşori, sfere ce dispar într-o clipă. Surâde iubirea când trec şi în noapte sălaşul îmi va fi în stele, în ghirlande de lumină, printre sălbatice focuri.

Timpuri

Veac de veac, surprins pe file de argint, sufletul, însămânţat de zboruri îndrăzneţe şi limpezi se clatină-n clopot vechi de aramă cu sunet grăitor. Din veac în veac acelaşi pas egal, nepăsător adulmecând poteci umblate şi neumblate. Ne e însemnată viaţa cu urme de la strămoşi. Bătrânul ce-a murit de mult adună  în căpiţe fân pe coastă lângă un codru cald de pâine şi-un  pumn de apă rece ce-i linişteşte dorul din oase. O vorbă din bătrâni, un biet cuvânt arcuieşte o ţară care lăcrimează din munţi până la mare, spre alba cetate ce cheamă stea lângă stea. Pumnul curat de grâu trimis în bulgării de ţărână e o pată de lumină pe ogor.

Muzica inimilor







Încă mai cântă inimi ce luminează în seri de umede bolţi

Dor de acasă



Mi-e dor de casa cu cerdac, mi-e dor de tot ce-a fost pe cărărui de dealuri şi livezi, de nucul cel bătrân, de ciobănaşul cu sutele de oi ce stau pe coame de otavă în nopţi cu lună limpezi şi clare ca să sufle-n spuza stelelor, de poveştile de odinioară când ţara ca o inimă rotundă ne aduna şi fericirea ni se ridica spre cer. Mi-aduc aminte de parfumul fânului proaspăt cosit, mirosind a obârşie de vatră luminoasă de dac şi de roman.
Unde ne sunt toţi paşii ce-i aveam la început? Gândim mereu că suntem latini, dar e doar o sfântă clătinare-n timp. Acesta-i firul pe care la început s-a ridicat steaua ciobănaşului ce cânta la naiul făcut din oasele strămoşilor.

Eliberare



Se poate spune-n adevăruri clare
că omului îi e dat să lupte
dar lupta nu are valoare
de stă pe margini fără să ia parte.
Din icoane sfinte
a coborât fără cuvinte.
Lira inimii i-e legată de vatra pământului
şi s-a copt o dată cu argila de Horezu,
iar acum se ridică, e  un abur transparent
din coama dealului şi fuge spre senin
ca un cal alb şi liber.

Iubirea


M-ai știi? Eu sunt unul din secretele tale...
Însemnam noi demult, 
când ne ceream sinceritate-n sfaturi. 
Eram aceia ce nu se dădeau înapoi 
și încercau mereu să împărtășească dureri, 
nepretinzând nimic. 
Ne atingeam rănile cu blândețea sufletului. 
Ne urmăream privirile în noapte, 
înțelegând că inima știe drumul 
și luna ne ocrotește pașii. 
Într-o zi... inima pierdută în durere se va vindeca 
și atunci va regăsi iubirea. 
Să nu uiți, inima ta e la mine, 
eu sunt unul din secretele tale... 
Oriunde ai fi, mă rog ca iubirea să fie cu tine! 
Face parte din mine...


Indigo - Marilena Mexi








miercuri, 26 ianuarie 2011

Rugăminte





Deci tu, iubite, lasă-ţi ochii-n jos
când cad din cer fulgi albi de nea
curaţi ca sufletele pure...

De-ai înţelege inima mea,
ai rămâne mereu tot aşa.
Te pleacă şi soarbe cuvântul
ce curge pe buzele pline!

Gând ruginiu






Din începutul serii când nu crezi
răsare ochiul  cel străin
ce plânge fără de suspin.

Pe unde treci tu nici nu vezi...
Sunt lucruri care mor când le atingi
şi urma în noroi ţi se usucă,
miros de frunze uscate şi de nucă
se iscă persistent când te-alinţi.
Ţi-e moale locul, cald,
şi lumea de afară ai uitat,
războiul dintre cei puternici şi cei laşi
şi timpul care fuge ca năucul...

Ce ne rămâne nouă, celor sărmani?
Durerea frumuseţilor eterne, doar seara când culcăm capul pe perne o mai uităm în vâltoarea-acestui timp.

Contemplare






Ochi-mi citesc întinsele spaţii stelare. Privirea devine joc de zurgălăi, iar surâsul, a obrajilor curată petală. Din ochi curg câteodată lacrimi limpezi şi surâsul umple de lumină sufletul ca de o răcoare binefăcătoare.

marți, 25 ianuarie 2011

Dimineaţă în vis




Cerul era încă lăptos, pădurea încă mai fumega şi pe perete sfinţii încă îşi ţineau mâinile împreunate la începutul zilei. În întoarcerile zvâcnite, sângele îşi creştea puterea sub argintăria pâlpâietoare din rouă. Ghirlandele de cetină s-au strâns lângă trunchiurile înalte pentru a începe urcuşul spre porţile zilei. Râul venea repede, pe jumătate tulbure. În casele de lemn era cald şi mirosea a mâncare. Femeile deschideau ferestrele şi din când în când murmurau cântece puţin triste. Ziua se desfăcuse din îngenuncherea nopţii şi pentru o clipă casele s-au clătinat. Fântânile spărgeau aerul cu fire subţiri şi reci de apă. M-am apropiat cu un cântec în mijlocul pieptului şi am întins mâinile în jocul firului de apă. Ziua albă, curată şi strălucitoare s-a întins peste rotunjimea pământului, îmbrăţişându-l cu bucurie.

Dimineaţă aurie

Retras dincolo de valul înceţoşat de nori, soarele trimitea ca printr-o hârtie unsă, o lumină gălbuie. În lumina aceasta, olanele şi acoperişurile smălţuite aveau în ele o tristeţe funerară, neîngăduitoare, înălţată pentru a fi văzută mai bine. Prin teii de aproape foşneau miresmele unui timp secular şi pe cer se mişcau leneş păsări fantastice, într-o tăcere impresionantă. Când norii îşi deschideau câte un ochi, soarele se arăta repede acolo. Începea să pulseze o lumină mai reală sau mai puţin gălbuie. Atunci totul era călcat în picioarele săltăreţe ale vrăbiilor guralive. Doar la înălţime, în straturile sedimentare ale timpului se auzeau clinchetele unui cântec domnesc de-al lui Ştefan şi păsările îşi sonorizau deodată zborul.

luni, 24 ianuarie 2011

Vine somnul...



Colindă duhuri pe afară şi cerneala nopţii plouă lin. Se aude un murmur de chitară şi ochiul meu arde doruri. Căldarea sufletului arsă atârnă-n pirostrii pe foc. Mi-e iară dor de casă...Şi noaptea moare iar în ziuă şi somnul ţese mreje noi. În fiecare noapte descos acelaşi murmur de chitară. E ca un plâns frumos. Într-un târziu adorm şi mă trezesc udă leoarcă, fără tine şi fără mine.

duminică, 23 ianuarie 2011

Cai albaştri




Ce singuri, ce stranii,
ce veseli sunt caii,
ca un descântec
pentru gură şi pântec.
Nisipul e umed în zorii spălaţi
şi valuri de spumă se joacă
cu caii albaştri nebuni
ce-n noaptea cu stele
nechează sălbatic

Zori de zi



Acum în zori, o violonistă,
în oboseala ei, strângea vioara
la pieptul său prea plin de suflet,
plângând de dorul câmpiilor pline de flori.
Afară peste cetate, ningea cu roiuri de flori şi fluturi albi.
Ningea şi speranţa în ea, vie.
Neputându-se opri din plâns, a început să cânte la vioară, mângâind-o ca pe un iubit de care s-a legat pe viaţă.
Ningea în zorii sidefii, erau aproape zori de zi.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Lupta


Binele mereu va învinge spune echilibrul universal.
La prima vedere pare banal, pare prea simplu zis, dar să gândim puţin ce luptă trebuie depusă pân-la final.
Vor trebui ani de ambiţii, o luptă nesfârşită cu atâtea superstiţii,
prejudecăţi şi fapte ce te opresc din drum.
De-ţi pui ambiţii mari obţii la fel, de vrei puţin, puţinul îl culegi.

Coşmar



Iar a venit pasărea neagră ţipând, dând din aripi ca un cioclu care strânge negre seminţe de pe morminte. Stau liniştită, ronţăind gânduri şi cerul se lasă tot mai greu şi sumbru peste păsări ce dispar în haosul iscat. Te întreb pasăre urâtă şi ciugulitoare a gândurilor urâte de unde vii, pe cine cauţi? Tu stai pândind să vezi de-mi este greu, nu îmi întinzi nici apă, nici străluciri de stele. Te faci ca nici nu ştii cine sunt eu...
Urc dealul de piatră arsă, plumburie, apoi mă răsucesc şi cad. La fiecare pas mă tot pândeşti şi ai vrea să nu se ştie că s-a oprit nisipul ars în ceas.

Pasărea albastră



Pe malul apelor dulcege, seara,
răsare-n stropi de aur pe nisip,
o pasăre albastră
ce-n faţa veşniciei e nimic.
Bătaia aripei într-o clipă
pe-naltul cerului senin
coboară uşor şi se ridică
în miezul timpului prea plin.

Suntem noi, cei trecători prin lume
şi ale noastre bătăi de inimă nebune.

Foc purificator


În zadar! Lumea mă ştie prea bună să mai dau foc ca să iasă fum...
Aş vrea însă să mă răzbun pentru toate tâmpele greşeli făcute, pentru toate relele potrivnice-mi, bunule Nero!
Am să aştept răspunsul tău pe pervazul ferestrei, să-mi dai sfaturi cum să mă răzbun mai bine pe răutatea lumii înecate-n fum.
În zadar...căci lumea ştie că sunt bună şi îmi legăn genele pe flori de lumină.

vineri, 21 ianuarie 2011

Vis de iubire




Nici nu credeam că odată vei veni...
Ca şi alţi oameni aşteptam iar primăvara. Ca şi alţii voiam să renasc într-o poiană, pe un munte. Visam o pasăre într-un crâng de flori, cutremurată de sete şi de dor. Din cer cădeau lung ploi de luminiţe şi de flori. Dar ai venit fără ca nimeni să te cheme şi eu, vrăjită de dumnezeiasca lumină ce cădea după un veac încărcat de amare lacrimi şi dureri, stăteam nemăsurată de timp şi spaţiu. Doar vis şi visare. Dragostea mă ardea cu jar trandafiriu. Aşteptam îmbrăţişările aduse de vântul din asfinţit, parfumat. E prea frumos şi nu-i adevărat, gândeam când ţi-am atins privirea...În adâncime suna orga iubirii noastre şi din ea ţâşneau puzderii de flori la care ierburile verzi se adunau şi se înclinau pe-a vântului mătasă fină. Se-nşiruiau drept lemnele pădurii ca nişte prelungiri ale cântecului din adânc. Pe sub pământ treceau râuri de muzică şi o mare de parfumuri în nări mi se ridicau. Căutam o potecă, voiam să îmi apară albă şi eu să fiu îmbrăcată cu o rochie împletită din ghirande de flori. Am găsit-o şerpuind subţire, fluturată de muzica stelelor. Pământul îşi ardea marginile în jurul nostru şi ne încălzea la flăcările lui. Ascultam cum sună greierii spărgând liniştea albă şi încremenită. Mi-era inima ca o lumină, mi-era sufletul plin căci ploua de sus necontenit cu iubire. Aerul răsuna adânc şi cîntecul era ca o lacrimă ce cădea pe faţă, restul lacrimilor, doar ploaia...

Carpe diem




Cum trece vremea, când vrei să prinzi o clipă, aripa ei de stele ţi-alunecă din palmă. Tot trece şi povara clipelor se adună în osul şi în huma ta. Te răscoleşte murmurul nisipului din ceas. Cu mâna întorci iar ceasul şi prelungeşti cântatul cocoşilor un timp. Noapte, zi.
Zi, noapte. E ceasul cu nisip logodit cu timpul.

Lacrimile unui pian




 
Plângea pianul  în albastrul zilei, îi căzuseră partiturile pe fereastră. "Mi-am pierdut scrisorile de dragoste..." spuse, lăcrimând pe umărul meu. Şi a-nceput a mişca din clapele gri de os ca un fluture speriat. Am adunat cu grijă atunci fiecare lacrimă de-a sa şi am făcut un cântec pentru îndrăgostiţi.

Tac vorbe

Întoarce-te, aşteaptă clipa când nu vom mai paşte din iarba gândului amar. Florile ne vor înconjura multicolor, trupurile se vor balansa în cerul albastru. Tac vorbele, tac florile de mac şi stelele s-aprind adunate în mâinile noastre. Simţirea e oprită de gândurile curate, luminile ne vor apărea pe frunte şi vom părea atunci doi munţi între stele, plini de nestemate şi vis. Vom face frunze-n codru să răsune încet a doină. Florile se vor adăpa cu aerul curat ce va curge peste tot. Pe câmpurile moi vor coborî în curcubeu ghirlande de flori şi voi respira atunci şerpuindu-mi visul ca un cântec.

Poem pentru el

Ne regăsim curaţi şi buni acum.
Tu eşti atât de blând,
muzica-i şi mai blândă
şi te doresc
ca pe o stea pe umărul meu,
picurând lumină.
Ascultă bătaia inimii mele,
te vrea şi o lacrimă de dor
mă arde în ea.
Stelele ochilor noştri s-or vedea azi, întreaga tinereţe se va strânge iar. Noi, aprinşi în miez de inimi,
vom fi uniţi când
 în veacul deja început,
uşile sale grele
răstoarnă valuri de lumină
în semicercul ochilor mei
albaştri.

De ai venit, atunci rămâi

De ai venit,
atunci rămâi, dar taci!
Îmi plimb trupul ca o trestie
prin liniştea odăii parfumate,
rochia îmi foşneşte încet şi tu
îmi mângâi aripile de nea
şi înveţi să zbori cu mine.
Încet coborâm
în limpedea fântână care cântă.
Nimic nu poate fi asemuit
cu clipa calmă de dragoste cuminte ce ne aprinde încet conturul.
Mă rup de zbor în braţele tale,
apoi mă înalţ spre zările senine.

Murmurăm din dragoste
să vină vântul suav
al timpurilor bune,
ne oprim apoi deodată,
 fremătând ca iarba încolţită
în primăvară, foşnind a verde.
Ne strângem în braţe
cu teama de a nu ne pierde
ca păsările ce rup sârmele coliviei
năpustindu-se spre libertate,
pornind spre zări albastre,
de aer proaspăt.
Şi ne strângem în braţe
mai mult, mai tare...

Tristeți


Tristețile amare mă caută
în fiece clipă de pustiu.
Suspin, aducând ofrandă iubirii
roua ochilor ce întreabă de uitare.
Încă aștept căldura ce va topi
sloiul rece ce sfârtecă iubirea.
Gheața urcă până la soare, mai rece,
mai dură și mai strălucitoare, zi de zi, ferecând iubirea.
Păsări albe tot se înalță spre zări mai bune, dincolo de universul în care ființe mici suntem.
Din vis și poezie se-ntrupează clipe.

Nu e destul să știu că ești lângă mine... mă cutremură gânduri și din lacrimi creez izvor de jale și surghiun.
Un vânt năprasnic, înșelat de nori, m-ascunde de soare fără speranță,
iar sus, în cer, păsări mari, speriate, din aripi parcă fac dreptate.

joi, 20 ianuarie 2011

Apă limpede


Sunt o fântână simplă, mică şi curată, sunt un strop de lacrimă a munţilor înalţi în care luna clară îşi varsă lumina dulce. De-ai vrea să vii, în suflet să-mi cobori ca într-o vară aurie, să nu te temi de simţi abruptul mal. Aici sunt limpezimi de ape cu cearcăne adânci, tremurătoare şi stânci mişcătoare. Mai sunt amintiri înţepenite de frâmântări ce-au ars dureri
şi tristeţi împietrite. Dar printre ele este această apă limpede, scânteietoare în care dacă vrei, tu poţi atinge, cu grijă însă, propria-ţi lumină care ninge.

Număr clipele

Am întrerupt tăcerea şi mi-am strigat pentru prima oară durerea. Am învăţat demult să plâng singură. Să nu mai pun întrebări. Să iert. Să improvizez împăcări. Să văd nopţile de veghe. Să-mi fac din linişte şi iubire reguli de viaţă. Să măsor fiecare clipă exact. Să încerc să repar, să acopăr golurile, să leg firele vieţii. Am învăţat să amestec culorile, să creez desene noi, umbre noi.
Amestec trecutul cu prezentul. Îmbrac prezentul cu rămăşiţele trecutului. Trăiesc o poveste din care încerc să-mi mai spun în fiecare zi frânturi. Închid ochii şi-mi văd viaţa ca pe o carte. Acum răsfoiesc paginile şi îmi amintesc. Recunosc fiecare detaliu. O ştiu pe dinafară. Imaginile se perindă prin faţa ochilor ca secvenţele unui film pe care nu l-am mai montat niciodată. Îmi explorez spaţiul inundat de culoare. Cea mai mare suprafaţă e violetă. Urmează apoi albastrul şi roşul. Lacrimi pierdute, iubiri neînţelese sau iubire statornică, vise împlinite sau neîmplinite, uitări, amintiri înlănţuite cu grijă, veselie, îndrăzneală, râsete. Totul se revoltă în mine. Idei ce se învârt în jurul meu ca nişte păsări de pradă într-un decor dramatic. Şi viaţa curge ca o apă, fără oprire, fără  întoarcere.

miercuri, 19 ianuarie 2011

Cioplind cuvinte








Un cor de îngeri compus de Dumnezeu cânta în noaptea adâncă. Am luat un ciot de lemn din codru şi voi ciopli icoană clară la care să se-nchine suflete, cerând ajutor divin cu miez solar, în colţul de altar.

Vin albastru




Suspini, uitând că ne-am iubit o dată în valea umbrelor fugare. Era tot iarnă ca şi acum şi ochi-ţi surâdeau. Acum sunt ucişi de timpul nedestul şi îngropat.
Vom lăcrima pe drumuri neînţelese şi tot mai des în hanul din vale va curge vin albastru în pocale şi suspinele vor cădea ca stelele. Drumurile vor fi goale în jurul hanului. Va fi târziu din ce în ce mai des.

Nu e nimic acolo doar unde nu-i iubire

Necunoscut şi călător, al nimănui, te-am întrebat întotdeauna cine eşti şi nu ai răspuns de teamă să nu pierzi raza curată a paradisului promis. Puteai să uzi c-un strop de adevăr neliniştile mele, bănuind că eu aş putea să-ţi dăruiesc mai mult. Dar ai răbdat nemărginirea. Iarna îngheţând totul, ţi s-a oprit pe buzele fragile. Inima-mi, cenuşăreasă rătăcitoare, căuta un far. Când te-am găsit tăcut, îmi părea un vis de departe, de nu mai ştiu când şi unde. Nu puteam gândi cum s-a întâmplat că ai venit în zori cu o lacrimă cotropitoare ca o ploaie de vară, ca un joc de metale zornăitoare ce mi-au tulburat liniştea. Eu acum, încă mai caut, speriată de timpul care trece, amar şi violent, drumul cu fâlfâit de aripi. Apa vieţii ce a spălat destinele noastre unite, le-a transformat tîrziu în păsări speriate de dimineţile strălucitoare. Dar ne iubim fără iertare şi ne inundă cu gingăşia lor florile, acum când în iarnă dorul de vară coace ca pâinea în cuptor, împrăştiind aromele. Tinereţea ne-a înebunit, e cam târziu, dar nu e sfârşit. E ce ne-a rămas şi e destul. A fost cândva o stea ce ne-a îmbătat cu lumina ei...

marți, 18 ianuarie 2011

Cântecul nopţii




Iubirea mea spre seară se transformă în chitară ce cântă dureros întotdeauna şi plânge. Singurătatea mea s-a ridicat acum şi a zburat departe, ca o pasăre spre cer.
Întoarce-te, uită-te cum vibrează chitara a cântec vechi, cîntat de suflet pentru iubirea oarbă, pierdută în apusul de miere. Lacrimi grele o acompaniază. Ascultă cântecul!

Clipe de taină

Te căutam atunci când cădea din cer zăpada și nu te găseam, am urlat atunci "Lasă-mă! Cerșesc o rază de lumină acum, poate că mâine nu va mai fi timp...de-mi dai, nici lumina nu o sa te mai doară, nici speranța și un colț de rai îți voi dărui din suflet."
Clipele, aripi de vis, pumni de cioburi sclipitoare se vor pierde în spațiul parfumat pe care îl port cuprinsă sub bolta conturului tău. Lumini am ridicat din seva frunții, puterea am tăinuit-o iubind, răbdarea mi-a fost armă și m-am apărat când nu puteam răbda și am sorbit din izvorul păcii nesecat. În noapte, mintea mi-a luminat făcându-mă purtătoare de soare și tihna dulce m-a trezit.

luni, 17 ianuarie 2011

De poți, atunci mă iartă...

De poți, atunci mă iartă...de atâtea ori am zis, am șoptit iubirii din vis.
O rază sidefie țâșnea spre boltă și din mâna mea ce-ți dăruia iubirea, un cânt s-a înălțat spre cer.
De poți, atunci mă iartă, încearcă să mă ierți că n-am ajuns la tine așa cum am promis.
De multe ori, cu lacrimi care dor, am vrut să-ți spăl privirea ucisă de dor.
De-atunci tânjesc într-una la chipul de departe, un dor mă arde iară, într-o pădure tristă, pe iarba verde, crudă.
Pe o potecă pătimașă spre paradisul visat, am pornit cu ochii în lacrimi. Am ales atunci doar gânduri curate, flori gingașe cu parfum care să te convingă să pășești alături. Aburi dulci de miere urcau spre cer.
Pășește alături, hai în Paradis! Lumea azi începe cu noi, uită-ți drumul înapoi...
Vibrăm la atingerea viselor noastre de demult. În mine stele își trimiteau râurile de argint și gândurile inundate de culoare explodau pe cer. Mă prelingeam în apă, ca adusă de furtună. Nici trupul nu mă durea, nici sufletul nu trecea în dedesubturi sumbre sau tresăriri de soare. Lumina lunii mă surghiunea în timp și o piatră sfântă se tot umplea de mine. La poarta nopții batea iar dragostea plângând și luna lucitoare, răstălmacea un nimb. Noaptea-n pădure adormea. Mai rămăsese o urmă și clipa ofta îndelung cu botul în pământ. Căutam liniștea cea pură în apele timpului. Va veni o vreme când visul se va sparge în cioburi de oglinzi...

duminică, 16 ianuarie 2011

Balansul istoriei

 Suntem la mijloc, între vest și orient
și ne iubim țara, dar nu pentru vest și orient.
În zadar încearcă unii să ne vândă la străini, avem atâtea încât și un lup străin de va veni la noi, se va topi în negură și fum, se va topi în dragostea ce este harul românului dintâi.
Suntem gata să ne iubim dușmanii
ce vor să-și lingă degetele băgate-n mierea din străbunii noștri, înțelepți și buni.
Încă balansăm cântarul omeniei și al dreptății!

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Inimi înflăcărate


"Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă,
la o margine de mare..."

Eminescu n-a existat și n-au existat nici ceilalți. A existat dintotdeauna istoria, imensă curgere, largă cât ochii elevului de la Cernauți. A existat un picior de plai cusut cu șuieratul cavalului și auriul făinii de porumb. A existat înțelepciunea soarelui moldav, fără de seamăn.  A existat lumina de pe mesele noastre de lemn, cu scândura groasă pe care a stat mereu pâinea caldă. A existat pământul plin de lacrimi de sânge. A existat pieptul viteazului Mihai și umbra lui Mircea. A existat Miorița, începutul cântecului românesc, al clipelor de mândrie. A existat Rovine, au existat pandurii lui Tudor. Au existat ziduri ce se dărâmau cu un scrâșnet amenințător prevestind vremuri menite mai la urmă. A existat sunetul sirenei tras de braț de bronz. A existat mereu drapelul dansând pe baricade. Oamenilor le-au intrat adânc marmurile până la oase, geamătul unuia a  devenit geamătul tuturor, pumnul unuia a devenit pumnul tuturor. Apoi pumnul tuturor a devenit pumnul unuia singur care n-a mai dat înapoi pentru că știa ce vrea. Țăranii coșbucieni au început să dorească cu adevărat pământul. Prin fața ochilor largi, cunoscători, martori înțelepți, au mai trecut învățăcei, croitori ai gândurilor și cuvintelor. Cu condeiele în mâini păreau plugarii simpli de pe piciorul de plai al Mioriței. Trecând și-au spus cuvintele cu toată puterea și s-au simțit mai bine pentru că sub curățenia și dreptatea spuselor lor se vindecau răni lent și se uscau orbitele de veșnicele lacrimi. Sărăcia era îngropată de condei, la rădăcina poemului de la capătul pământului. Spuneau adevăruri ce trebuiau înfăptuite, arătau drumuri ce trebuiau bătătorite. Căci ele sunt drumurile pe care mai târziu, le vom prelungi cu ochi măriți de sete spre acolo unde vor zbura luminile frunților noastre. Foi de hârtie, condeie proaspete, inimi înflăcărate.

vineri, 14 ianuarie 2011

Iubesc!


 
Iubesc Carpaţii ce se-ndoaie către cer
ca nişte albastre fulgere.
Iubesc izvoarele limpezi, reci,
curate ca zăpada sfântă a dreptăţii.
Iubesc clopotele ce bat în toată ţara
spre Dumnezeul ce ne ascultă,
cum ne ascultăm noi bătaia inimii în piept.
Urcă-n cer bătaia lor, către străbuni...
Mi-e dragostea harul dintâi!
Iubesc că m-am născut Aici şi Acum.

Pământ al tuturor

Pământ al tuturor, pe vremuri apărat de sânge voievodal, din timp în timp, când clopotele sfinte adunau din văi şi lunci şi munţi înalţi voinicii ce îşi lăsau coasa pe câmp şi paharul cu vin roşu pe masă ca o candelă ce ardea cu fitil sfânt, ai ştiut întotdeauna să aduni ce a fost mai bun. Cămaşa ţi-ai purtat-o ca pe un steag al naşterii şi al morţii şi ai răsucit săgeţile din arcuri spre zări ce ard. Cei înţelepţi de vor mai avea cuvinte în zilele de azi, vor scrie pentru tine doar lucruri sfinte.
Ciocârliile cu al lor tril vor da semnul întoarcerii la masă. Focul din vatra milenară încă mai mocneşte, e coloana strămoşilor, purpură ademenitoare din mantia voievozilor. Cel ce vorbeşte acum îşi duce mâna la rană. O bucată tremurătoare de stea îi licăreşte în ochi şi apoi adună din priviri pe cei din urmă. Aşa alungă ameninţarea care pluteşte cutremurând copacii...ca să rămânem numai NOI. În ţara asta de lumină, din marea cea mare şi până în munţii înalţi, plini de păsări cântătoare, de oameni sfinţi de har, va mirosi  a brazi bogaţi, a dragoste şi tihnă. În seara sfântă va creşte iarba la răspântii de drum de aur. Anotimpurile se vor succede curat şi peste timp se vor aduna muzici multicolore pentru un veac de soare şi lumini.

joi, 13 ianuarie 2011

Vis marin

Adulmecându-ţi urmele pe plajă am simţit cum mă cufund în mare şi algele sărate mă îmbrăcau. Picioarele au răscolit nisipurile şi din alge s-au ridicat instrumente de dor, chemări, ce ridicau un cântec ca un albatros speriat de furtună către casa noastră de scoici. Ecoul  răsturna cântece fără puncte de sprijin şi nisipurile se mişcau tumultoase tulburând apele sufletului. Pleci plutind peste ape şi mă laşi tremurând ca o frunză în echilibrul senin. Marea din sufletul meu stă jumatate ascunsă de un val albastru şi urmele tale reclădesc iubirea prin foşnetul mării. Deasupra plouă mărunt cu pescăruşi şi umerii mei de valuri şi nisip se mişcă uşor. Mă prăbuşesc ca într-o noapte fără vise în valurile tale fierbinţi şi născocesc cântece-suspine. Gândul se întoarce ca o umbră uşoară către valurile îmbălsămate de alge şi scoici. Număr clipe, jumătăţi de secundă şi adulmec zarea. Ai plecat tot uitându-te în urmă şi eu acum n-am unde mă întoarce. Te chem pentru ultima oară, târziu în noapte şi n-o să te mai strige de-acum păsările sufletului meu. Poate doar frunzele fără rost ale parcului părăsit. Marea îmi fură călcâiul şi foşnetul ei îmi face somnul abrupt. Mă răsucesc spre seară, jumătate în umbră, o umbră uşoară care aşteaptă întorcerea în timp. Te caut şi nu te mai găsesc. Poate nu ai existat niciodată! La urma visului aflu că marea nu mai există decât în sufletul meu învăluit de nesomn.

Setea


Nemărginirea se întindea până departe și din când în când se mai oprea ciudat și brusc. Destinul îl mâna din urmă până la final și ofta, făcând iar câțiva pași. În singurătate el creștea câte o idee, alături însă cu inima și dorul și le încolțea ca pe un câmp de flori stropit de ploaia binefăcătoare. Când se oprea, căuta cu ochii în jur ca să-și astâmpere setea obsedantă. Dar nu era chip și arșița îl dobora, nici umbră nu găsea, nici fir de apă pe poteca aridă ce o călca rănindu-și talpa. Cu buza ca o rană, șoptea o rugăciune către El, știind că îl va ajuta. Porni iarăși la drum cu o ultimă sforțare. Fusese toată viața un smerit și în ceasurile grele se ruga nedându-se bătut. Spera curând să se ivească-n zare un bob de rouă transparent ce-i va alina durerea. Pe drum trecea rănit de sete, putere căutând către final.