marți, 31 ianuarie 2012

Zbor de vis


De ce-ți pierzi vremea să mă cauți când știi că locul meu e lângă tine? Mai plec din când în când, e doar călătoria mea de redescoperire când inima-mi caută adevărul despre destin. Mă opresc din timp în timp, îmi explorez spațiul inundat de culoare privind cu detașare, căci mă îndurerează timpul și oamenii. Umbre surde în vârtejul infinitului, umili trecători orbiți de patimi, care nu văd cum coboară iarna vieții pe drumurile lor. Preschimb atunci lacrimile în rugăciune, căci am învățat să nu pun piedici sorții. De la lună și stele mi-am însușit tăcerea și glasul singurătății. Ascult tăcerea, cercetez răbdarea. Ochiul inimii străbate această liniște adâncă de miere, vede mişcătoare livezi de suflet după ploaie si urmele fierbinţi ce frământă văile cerului rătăcitoare. Am mâna întinsă prin ferestre deschise, ating orizontul şi ochii-mi murmură un zâmbet pentru ziua de apoi. Între rău şi bine mai aştept o veste... un ultim cuvânt ce să spargă liniştea mormântală. De nimeni nu mi-e frică, numai de sufletul meu rătăcitor. Trece timpul, trece ziua, toate trec... Păşesc și eu, încet, pe lângă gardul viu al vieții. Adie aici o boare de salcâm şi roua sparge lumina strălucitoare a dimineții, deşirând ghirlande multicolore, legănate de triluri de păsări. E soare, sunt şi ape cristaline în inima pulsând lumina trează, un soare alb ce dă roată înseninând bolţile durerii. Păşesc peste praguri. Refac în gând setea mea pentru linişte şi libertate şi simt adesea clipe de îndoială. Oprește cuvintele pe care nu vreau să le ascult! Știu, mă joc și eu uneori cu cuvintele, mi se încețoșează privirea și imagini neclare dansează în jur, dar învăț în fiecare zi să nu mai privesc înapoi. Sunt născută din lacrimi și simfonii de dragoste. Îmi refac amarul cu verdele din iarbă şi ascult plânsul unei chitări în noapte. Zorii mă găsesc căutând, căutându-te, și-atunci te strig ca să-mi aşezi săruturi încete pe tremurul pleoapei. Ades suntem departe unul de altul, dar ne leagă atâtea amintiri încât nu mai e loc de ploi. Rămâne doar bucuria soarelui ce spre dimineaţă ne va chema lângă fereastră și tu-mi vei duce mâna peste umeri, ne vom apropia încet și vom respira aerul perfect al unei zile noi, strălucitor izvor de împliniri, unde la mijloc vom ține tăcut un tainic sărut. Rămân cu ce am, tu rămâi cu lumea ta? Ce vrei, asta ne e viața...Un cânt de chitară albastră şi un suflet de poet. Aș vrea să avem puterea să schimbăm din strune, un scârţâit în calde taine dulci, înălţătoare, în cântec nepământean. Și să iubim, să creştem grădini de flori gingaşe, și-apoi să urcăm timpul treaptă cu treaptă.  Rămâi aici, locul e mai cald şi ochii mari îţi ard, păcat că nu-nțelegi cum strecori lumină prin pleoapele închise. Sărutul ne susţine. Ai vrea din nou cerul albastru? Ai vrea să ne iubim pe îndelete? Chiar vrei să ne desprindem azi de vis? Un vis e viața toată, te rog, zâmbește visului etern. Tare aş fi vrut să scriem împreună ultimele rânduri, dar cuvintele au zburat şi multe pagini vor rămâne albe...      

luni, 30 ianuarie 2012

Praguri


Adulmec aerul curat ridicând coşul pieptului de câteva ori, apoi întreb oasele de dureri ce s-au perindat... Cobor spre propria-mi cenuşă, cobor încet şi-ncerc să mă mai mint. Mă rog Doamne, de tine! Strigătul se înalță ca păsările mării, cu disperare. Cândva mi-a fost teamă că se împrăştie noaptea, dar azi mă simt doar un trecător neliniștit, frământat de atâta absență. Pe cărarea vieții bălți de sânge se ascund sub iarba grasă, unde gândurile pasc tonuri de triste aduceri aminte. Sunt clipe de foc înalt, tot pârjolind cu limbi amare vechi frunze zdrobite-n trotuare, la capătul ascuns al drumului. Forajele sentimentelor scot la iveală ţiţeiul negru al deşertăciunii, ce-acoperă poteci încărcate de ramuri de dor, şoptind amintiri. Așteaptă-mă acum, sunt încă pe drum, e greu, e praf, e vânt, e frig în inima mea arsă și nu știu dacă să apar sau nu... Privirea ta de piatră chiar să fie, de piatră albă, și tot se strecoară spre ceața ochilor mei calzi. Joc lin soarta spre seară și adulmec cu nări fremătănd stele de dor aprinse. Ritmul frenetic mă îndeamnă să culeg pârguite fructe în clipa încremenită de dorință, fructe ce amintesc de timpuri ce-au trecut. Vino şi luminează-mi singurătatea! Iubirea e suprema răsplată ce crucea o înalţă dreaptă spre palmele sfinţite ce cuprind tot. Încă mai tremur ca o vietate înspăimântată de imensitate...Ajută-mă, ascultă-mă, așteaptă-mă! Îngenuncheată şi plină de întrebări, rugându-mă necontenit, am văzut lumina coborând pe umeri şi candela ce-n boltă se înălţa. Mai multă liniște, mai multă lumină. În cumpăna acestor zile încerc să văd ce fac cu viața mea... Lacrimile grele se șterg ca noaptea-n zori de zi.

duminică, 29 ianuarie 2012

Iarna cuvintelor mele

Cad primii fulgi de nea,
un loc călduț mai caut
și-aș vrea să te-ntâlnesc
într-o amiază răcoroasă,
cu alb în cale să-ți trezesc privirea,
de stele udă ca de rouă.
Cum ar fi dacă oamenii ar fi de nea?
Curați şi puri...
Ninge cu stele argintii
peste umerii bătrânilor copaci
rup o rămurică de brad,
o înmoi în privirea tristă,
zâmbind, și pentru o clipă,
aprind candela ochilor
ca pentru sărbătoare.
Iarnă frumoasă cu fulgi mari şi grei,
fulgi ai viselor mele,
în care ne ţineam de mână
şi alergam prin pădure.
Ne priveam din când în când
şi în ochi strălucea o lumină albă.
Din ceruri ningea...
Fulgii cădeau din nou ca să se adune,
fluturi arginti şi transparenţi.
Și atunci eu mă ridic
şi plutirea mă duce
spre poarta viselor
ce e din ce în ce mai aproape.
Iarna a revenit, în suflet lăsându-şi omătul...
E liniștită iarnă, ninge-ncet.





sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Dor

Doare dorul până-n miez de stele...
Ți-am sărutat urmele paşilor din nisip
când cerul s-a făcut mic şi soarele s-a depărtat.
În apus de soare murmur dragostea ta
ca pe un psalm, știind că am nevoie de tine
ca de apa zilnică.
Vertical cad ploi şi apele udă florile
născute din speranţă, flori curate
ce lăcrimează cu faţa la apus,
aplecate pe o parte şi te simt
din ce în ce mai departe...
Mi-e sufletul întreg sau arde-n focul
ce mistuie pământu-ntreg?
Ce dor se soarbe acum în limpede izvor?
Ce lacrimă adâncă doare până-n depărtări?
Inimă, inimă te întorci mereu la ruga sfântă...
Din somn mă ridic și cu brațele întinse
îți caut conturul.
Pe rând dau buzna stele, roiuri de fluturi, desupra fântânii sufletului meu.
Dorul - cuvânt sonor,
ce pe-a timpului harfă picură uşor lumină,
întorcând stele din a lor cărare...
Acum trec ceasuri întristate, clipe de dor amar.
Mai poţi să vii tu clipă prea curată?

vineri, 27 ianuarie 2012

Roua ochilor

Stau în casă topită de nesomn și gânduri. Mă cuprinde un frig dușman ce-n suflet mi s-a ascuns de mult și mă întreb de ce nimic nu mai este ca la început. Singurătatea, azi, mă doare parcă și mai mult, am strâns dureri în timp fără a mă plânge și amintiri am adunat de peste tot. Acopăr în piept un dor, ca pentru ultima oară, și nu-i de loc ușor. Și ploile neîncetat îmi bat la geam, iar camera mi se pare o colivie strâmtă. Lângă gratii şi uşi închise stau gândurile ucise în taina nopții. Pământul tot e îmbibat de ploaie ca şi sufletul. În umezeala lor, trotuarele au preluat imagini din prezent, și-mi oglindesc în ele pasul foşnitor, ca o creangă pe care miresme se leagănă greu. Merg pe poteci de suflet, cuprins de cleşti de fier şi fără de apărare în timp, fără de şanse, amorţit de frig şi frică, primejdioase ca o boală ce pătrunde în artere. Duc iar lacrimile înapoi la izvor, îngreunată de dor, împreună cu suspinul inimii. Rănile-mi sângerează şi fiecare clipă se scurge ca un izvor de suferinţă, iar stropii de rouă ai ochilor umezesc singurătatea. Suferinţe nevindecate ca niște cerneluri tămâioase. Mai prind în aripi setoase nemărginirea zilei și sper să se arate încet, ca o pasăre suavă, conturul tău. Și tu-mi apari târziu, cu lumina în ochi şi acelaşi dor care arde, cu braţele tremurătoare ca de fluture rănit. Teamă ai simțit în suflet și gânduri ai cutreierat ca să le alinți, dar n-ai mai vrut să stai pe loc și ai trezit păsările ce ne chemau cu țipete de încercare. Frumoasa clipă mă urmărea încet până m-am risipit în aerul călduț. Mi-a mai rămas doar ceasul cu nisip logodit cu timpul, timpul ce ne înconjoară și totuși e atât de puțin... Cine mai întreabă de noi? Cine mai ştie de noi? Torn restul de cucută în cupa de amar a destinului... M-ascund de ploi, dar știu că nu pot sta în calea sorții, m-ascund de ură și de neiubire, căci mi-e teamă că visele trec, deși rănile se-nchid până la urmă. Întunericul doare și simt în adâncuri arsura de parcă s-ar prăvăli peste mine focul cerului. În noapte umbrele se-aseamănă, mi-e frică, dar încă mai sper că lacrimile toate vor fi cândva nemuritoare stele. Roua ochilor și ruga-mi mai stau la căpătâi... Din ele ți-am făcut drumul spre mine și te aștept chemându-te din celelalte vieți . Sădesc mereu speranțe în suflet ca pe niște roze ce le voi oferi în dar iubirii. Mi-e dor, te văd cu ochii minții și te îmbrățisez plângând, apoi, te-adorm în gândurile mele și din smoala nopții se ivesc deasupra mari stele ce strălucesc. Rămâne doar să fi și tu cu mine... De vrei să știi cine sunt, privește cu o viață înapoi. Sunt prima cărămidă din zidul singurătății mele. Vei ști că fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire.

joi, 26 ianuarie 2012

Nisip stelar



Luna clară îmi povesteşte despre dragoste, lumina ei pătrunde în tresăriri de suflet...
Peste nisip stelar vâjâie marea, respirând sarea iubirii noastre, răsucită acolo sus lângă astrul primar. Seara face un inel violet peste umerii mei, ce se răspândește înspre interior și strălucește. Pășesc, și cu o treaptă sunt mai aproape de lună, de norii ce par de cenușă, rămășițe ale unui trecut pierdut în zare. În întuneric inima se aprinde asemeni unei stele, mă conduce pe cale și atunci înțeleg de ce trebuie să împărtășesc altora visele toate, praf de stele răscolit de ape neliniștite.
Adusă de furtună mă preling în mare...
Nădăjduiesc încă la clipa în care inimile se vor aprinde în întuneric, visele nu vor mai fi îndepărtate, iar lumina va împrăștia umbrele. Strălucire de foc, lumină și iubire.
Ca o nălucă, marea e un vis ce ne urmărește, valurile ei ne caută prin nisipul stelar... nisip cernit, nisip spumos, inel frumos  pe mana mării, făina apelor eterne...
Sarea iubirii noastre respiră pe nisip stelar şi cerul pare o mare răscolită, acolo, sus. Sarea nisipului doarme pe trup, pretinsă de timpul străvechi și-n casa din suflet se strânge în muzici dragoste eternă. Ape decantează nisipul cernut al zilelor în clipe de balans. Luna dansează în foc rotitor...




miercuri, 25 ianuarie 2012

Adevărul de dincolo de tăcere

Suprapunem armuri peste suflet și în fiecare dimineață sorbim încet din ceașca aburindă cu viață. Suntem dependenți de lumină, de dragoste, de căldură și vise.  Gândurile se plimbă hai-hui și rar avem curajul să spunem ce inima ne spune. Câți sunt cei ce transformă adjectivele în verbe? Iar cei ce știu, înțeleg că a cunoaște viitorul nu înseamnă a tulbura intenția? Timpul se poate stăpâni, dar pentru asta avem nevoie de îndrăzneală, răbdare și discernământ. Ca să ne eliberăm de durere trebuie să înțelegem cauzele suferinței, să ne redescoperim în adâncimi și înălțimi. Să simțim gustul infinitului. Ne punem mereu întrebări cu privire la credință și chemarea sufletului, uitând că viața este de fapt o călătorie de vindecare, un drum din întuneric spre lumină, presărat cu pasiune, acceptare, dăruire, sacrificiu, străduință. Ne pierdem prin pădurea de îndoieli și confuzii, uităm că tot ce avem de făcut e să învățăm mereu, în fiecare clipă. Să găsim adevărul în cel mai pur sens. Suntem prizonierii propriilor noastre adăposturi care ne oferă false protecții, un confort iluzoriu. Încercăm mereu să creăm echilibrul cu prețul suferinței. Am uitat ce înseamnă răbdarea și ne dorim ca totul să se întâmple cât mai repede. Aici, acum nu înseamnă imediat. Sufletul este păstrătorul înțelepciunii. Câți dintre noi își mai ascultă tăcerile și mai ascultă în tăcere? Câți mai visează cu ochii deschiși? Câți mai trăiesc senzația amețitoare a descoperirii și a pasiunii? Uităm că la rădăcina sufletului a fost sădită o sămânță de stea. Soarele răsare și apune, omul luminează sau se întunecă. Sunt zile în care ni se pare că avem universul în palme și zile în care credem că ne-a părăsit până și propria singurătate. E greu să fii singur în mulțime, la fel cum e de greu să-ți pictezi viața în culorile altora. Câțiva au curajul să-și zdrelească palmele în sârma ghimpată ce desparte visele de gânduri. Ei rătăcesc adesea prin pădurea cu sentimente sau forează adânc în stâncile sorții. Puțini înțeleg că timpul e același și oricât ne-am dori să-l comprimăm sau dilatăm nu facem decât să ne agățăm cu disperare de el. Toți simțim nevoia de schimbare în toate nuanțele posibile, dar ca să o facem trebuie să reînvățăm drumul către suflet. Cel mai greu e să străbați drumul către tine, să rupi barierele si să deslușești misterul iubirii și al libertății, iar drumul pare greu doar atunci când te uiți după linia de sosire. Sufletul trebuie ascultat în tăcere, căci adevărul e dincolo de ea. Cobori în adâncimi ca să urci spre înălțimi. E un zbor spre profunzimi.

marți, 24 ianuarie 2012

Joc


Sărutările mele, petale spulberate,
semnul ochilor tăi, fărâmă de vis.
Învăț să zâmbesc ca și tine
și văd, crescându-mi aripi mari
pentru zborul spre stele.
Pe buza inimii se naște
cântecul suav al păsării măiastre
ce și-a deschis aripa
în raze de blând soare,
în strălucirea boltei clare.

Jocul nostru ne acoperă cu petale
pe care le numărăm în amurg.
Mănunchi de petale,
surâsuri senine, petale în vânt.

luni, 23 ianuarie 2012

Inima

Inima mi-este ca o floare,
deschisă larg și parfumată
de-asta mă doare
când calci pe petale.



duminică, 22 ianuarie 2012

Limite



 
Ne dorim să cucerim universul,
să ajungem la limite nemaivăzute.

Și atunci...
cum de mai stăm în lumea asta mică
și construim cu înverșunare sentimente?
De unde știm atâta iubire?
De unde știm atâta durere?
De ce mai știm de întuneric?

Și totuși...
inima împinge sângele
la marginile lumii noastre,
pulsând de dorința
de-a cuceri universul...



sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Spre stele

Omul muritor, prin viața sa perpetuu călător, neobosit îşi caută mereu poteca. Cheia de boltă a civilizaţiilor luminează ciclic și lumea simte iarăşi o schimbare. Sunt clipe de grea cumpănă la traversarea acestei zodii zgomotoase, întortocheate spiritual, când suntem martorii imparțiali ai vieții. De ce unii călătoresc cu gânduri obscure printre cei care la ora aceasta se află în clipe de meditație? Inimi grele de surghiun au cei ce-n libertate au crezut şi-o văd cum pleacă acum, căci știu, puteri ascunse-n legi de omenire vor să ne-ntemniţeze mereu. Dar cercurile fac spirale urcând. Cercuri de dragoste dăruită și luptă. Suntem punți către infinit și azi zidurile au dispărut, căci calea e spre stele.Un braţ de griji purtăm mereu, dar știm în adâncuri de inimi că un suflet bun ne îndrumă neîncetat. Facem cruci de stele la răscrucile toate și din ele țesem o potecă ce ne va urca în zori spre visele toate. Păstrăm în suflet comori fără de preț, adunate cu grijă în timp, bucată cu bucată și așa ne simțim uniți pe veșnicie. Puteri am prins păzind icoana armuită din răsputeri. Folosindu-ne întâi de adevărata lumină, o lacrimă și un gând curat pe buze blând am aşezat ca să ne fie trează veşnic amintirea acestui timp de neuitat.  Din nou spre stele noi urcăm, tot mai înalt, spre alte orizonturi crescute de jos, simplu şi frumos. Ne urnim orele spre locul statorniciei ca o stâncă. Transpunem în simboluri problemele vieţii și întrebările majore cresc în mişcările cerului şi pământului.

vineri, 20 ianuarie 2012

Speranța


O pasăre albastră
răsare în stropi de aur
şi cu bătăi de aripă
se înalţă, într-o clipă,
pe cerul senin,
coboară apoi lin
în miezul timpului preaplin.
Se arată ca un om
trecând prin timp
în cerul lui, destin,
străpuns într-o lumină de săgeată
în locul unde-i doar venin.

Bătăile de inimă sunt nebune,
iar omul este doar cărbune...

Pe partea mea de cer
zborul mi-a fost către înalturi.

joi, 19 ianuarie 2012

Visele


Visele,
baloane albastre de săpun,
cresc ca niște rădăcini
încolăcindu-se-n mine.

Cât miracol încape
în cuvântul viață!

Lumina strălucitoare
dă noul semn.
Închid ochii,
respir și tac.

E liniște și lumină!

miercuri, 18 ianuarie 2012

Gânduri



Amețeală, absențe,
nopți de somn legănat...
Să nu ne bucurăm prea devreme,
desigur va veni și ziua de apoi...
Pâna atunci... muncim și iubim.

Iubește câți mai puțini dumnezei
cheamă-i la tine seara,
când ești mai singur, mai sărac
și mai dat la o parte.
Cheamă-i în camera ta albă,
curată ca veșmântul viselor
și nenorocește-i cu necazurile tale...
Nu uita însă că mâine începe o nouă zi
și mai sunt multe de găsit, de cautat...
Gândul goneşte...

marți, 17 ianuarie 2012

Pădurea cu amintiri


Frunzele caută rădăcini în cădere, dansând între viață și moarte. Triste, crengile goale promit revederea printre lacrimile reci ale ploii, iar lăstarii strigând cu durere, se întind șerpuind prin vânt. Ca niște fluturi mari, sângerii, alte frunze încep zbor rotit spre raiul cu iarbă înaltă ce îngroapă în adâncuri
grămezi de dureri și speranțe. Și norii continuă să spele iarbă și frunze, crengi și copaci. Contopire de frunză cu picătură, de viață cu lacrimă,  noi ape ce se scurg spre vechi rădăcini. Mă plimb prin pădurea de cuvinte ruginite, ascund toamna la mine în suflet, mai caut încă visele pierdute în iarbă... Sunt și eu o altă Evă ce așteaptă la răscruce de drumuri... Sunt fugară, surâzătoare, fără cuvinte uneori, îndurerată când simt copacii bătrâni ce strigă, agățându-se de mine cu brațe lungi ce se ramifică întruna și mă doare că nu mai pot să întind mâna și să-ți scriu pe cer ce simt...
Descopăr toamna în priviri şi te asemăn unei frunze... Mai bine frunze și dans de frunze, decât crengi goale ce rănesc cerul într-o întindere fără răspuns...











luni, 16 ianuarie 2012

Dor de primăvară


Unde ești primăvară, anotimp de zodii noi și speranțe? Mi-e dor! Cântec verde înalț spre tine, fată cu trup cald de flori muiate-n pasteluri ce cresc ca un arc spre stele. Începutul tău deschide larg ferestrele celor ce iubesc, fără să uite să trimită raze spre ei. Iarba nouă aşteaptă să încolţească, pe câmpul plin de aer curat, spinări de verde crud. Și-n ele vor tremura de atâta tinerețe fericită ghiocelul, toporaşul și va ploua petale proaspăta creangă de cireş. Semințe din bulgăre de soare vor aparea-n poieni, împrăștiind gânduri curate spre razele de soare. Și sălbatice flori la margine de cărare vor urca-n spirală spre fruntea unui munte, în ecouri de mărgăritare sunătoare ce vor face stâncile abrupte gata, gata să se prăvale.
Mi-e dor să murmur cântece despre apusul blând, când inima zvâcneşte de iubire și sufletul dănţuieşte a primăvară. Mi-e dor de dragostea împărtăşită și seninul cerului împărțit la jumătate. Mi-e dor să ne plouă cu cireșe coapte-n mai... Ce dulce-i primăvara! De-aș putea, -aș lăsa-o să plece niciodată, căci înflorește iubirea și ne ascunde-n verde de speranță.



duminică, 15 ianuarie 2012

Călătorind pe drumul vieții


Caut mereu în mine și descopăr bucurie de viață, redescopăr curajul de a lupta. E o poveste frumoasă aici, căci inima e mereu deschisă, plină de comori  ascunse, de daruri neprețuite. Sunt bucăți de suflet, lacrimi de bucurie, oftaturi târzii, răni și împăcări, libertate și liniște, putere și armonie, gânduri curate și speranțe.
Trecut și viitor.
Sunt zile și nopți când sufletul cuprinde zarea întreagă și aduce la suprafață tot ce e ascuns în profunzime. Sunt clipe când interiorul se bucură de adevărurile cugetului, când inima e plină de bunătate și înțelepciune. Mă bucur când văd umbre căci știu că sunt în lumină, zâmbesc chiar de sunt nori, căci știu că în spatele lor stelele strălucesc mereu.
Prezent și viitor.
Găsesc mereu puterea și modalitatea de a-mi îndeplini visele, mereu găsesc forța de a merge mai departe. Sunt suflete în formă de inimă ce mă sprijină pe drum și  îmi aduc mulțumire și liniște, știind că suntem toți ca o familie, ca degetele unei mâini, uniți în ajutor și îndrumare, în spirit și simțiri. Mă însoțesc pe drumul vieții, mă ghidează de multe ori și piedicile nu-mi mai par de netrecut. Ne atrage pe toți lumina, ne atrag locurile sacre, ne însoțește dorința de adevăr și libertate. Vibrăm împreună pentru că avem același drum. Schimbăm experiențe și informații, ne ajutăm în momentele de cumpănă și suntem fericiți când găsim liniștea. E mai ușor să depășești greutățile când știi că ai aproape un umăr sau un braț oricând și totul în jur te susține. Nicio alegere nu este întâmplătoare, fiecare este ales și la locul ales.
Trecut, prezent și viitor.
Acesta este drumul fiecăruia din noi. Călătorim împreună și separat, așa cum a fost scris.
E drumul inimii clădit cu armonie și iubire, cu liniște și adevăr.



sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Oglinda, poarta din vis


Oglinda e o ușă
spre o altă realitate,
spre o altă lume.
E poarta de acces
a lumii pe care o visăm.
Uneori ea șterge,
alteori adaugă imagini,
dar de cele mai multe ori
reflectă realitatea.
În vis, oglinda e proiecția realității,
fantezia creată de subconștient.
Adesea oglinda este îngrijorătoare,
arată clar ceea ce este în faţa noastră,
forţându-ne să interpretăm şi să evaluăm,
chiar dacă nu ne place ceea ce vedem.
Privim în oglindă
fără să ne gândim o clipă
că ea este metafora lumii posibile,
că sufletul se zbate între oglinzi.



vineri, 13 ianuarie 2012

Firmituri de fericire

Visele mă duc în viitor, visez deseori, visez măreț, visez îndrăzneț și sufletul plutește spre înalturi, se ridică, e o pasăre multicoloră, un mic colibri. Prin vise îmi regăsesc sufletul și mă deschid mai mult către Dumnezeu! Știu că mai greșesc, dar greșelile mă ajută să cresc și să merg înainte. Mi-e teamă uneori când simt că nu fac greșeli... Apoi deodată îmi amintesc că iubesc ploile când satură pământul și stelele pentru că sparg perdeaua de întuneric, iubesc lumea pentru culorile ei și lumina, căci în ea se scaldă frumosul. Privesc deseori ziua și mă privesc plimbându-mă prin viață, mirată de felul în care se întâmplă lucrurile. Uneori simt energii imense în mișcare, le văd apoi, aducând mult bine și bucurii imense. Râd de multe ori ca să alung iarna de pe chipul celor dragi, plâng adesea când știu că nu pot schimba sorțile, deși aș vrea din toată ființa mea. Mă umplu uneori de cuvinte și mă vindec, adunând toate aceste firmituri în fiecare clipă. Așa mi-am făcut fericirea din fărâme,
câte puțin, știind că pot vedea cu inima.
Fericirea mea are azi forma unui colibri.

 Jane Norman - Osk




joi, 12 ianuarie 2012

În lumea mea


În lumea mea sunt tăceri și vise,
soarele nu apune niciodată,
poate uneori, 
se ascunde după un nor jucăuș.
Drumurile din lumea mea 
sunt pavate cu stele
și străjuite de licurici ce dansează.
Sunt castele în culori pastelate împrejur,
sunt grădini cu flori parfumate
și fluturi fericiți de zbor.
Sunt basme la fiecare pas, 
sunt povești la fiecare cotitură.
În lumea mea gândurile luminează,
tăcerile strălucesc și inimile șoptesc 
despre iubirea ce unește.
Cu fiecare pas pe care îl faci 
prin lumea mea, 
te apropii mai mult de lună
ești mai aproape de cer.
E și o mare albastră în lumea mea, 
e o mare de speranțe 
mângâiate de vântul dorințelor, 
în care tu poți înota, de vrei,
alături de mine în noapte.
În depărtare e un vulcan ce erupe
cuvinte de dragoste și dor
atunci când imaginația se joacă 
și gândurile se împletesc. 
Sunt cuvinte în tablouri 
înrămate cu suflet
și o capcană pentru visele toate.
Întinde mâna și o să te duc departe...

miercuri, 11 ianuarie 2012

Praf de stele

Luminile ce s-au împrăștiat deasupra mi-arată drumul către suflet. Mă apropii de noaptea căptușită cu stele mărunte și într-un salt înalt mai aprind o candelă pentru iubirea cea mare. Mă strecor apoi printre gânduri, pășesc ușor, cu atenție, peste vise ca peste un pod șubrezit de vreme ce duce din întuneric la lumină. Stelele apar mereu, atât de greu, mă opresc și privesc uimită la ele. Și alte înlănţuite stele se nasc înrourate deodată pe bolta timpului etern, ca niște fluturi transparenţi în zbor rotit, ca omătul ce se topeşte încet pe pământul cald luminând poteci de viață. Mai trec uneori pe lângă mine păsările iernii fulgerător, puncte negru-nchis, dar urc mereu, visând pe scări de nea și nor, fără oprire. Fulgii ce cad în jur îmi par lacrimi înghețate demult ce păstrează secrete, dar nu mă opresc deși mai am răbdare cu viața, știind că obstacolele sunt deseori comori. Sus, la capăt, desenez o ușă albă pe zidul tăcerii și eliberez toate visele ce-acum plutesc ca praf de stele. Din timpul ce se apropia am primit culoare pentru speranțe și la miezul nopții dintre ani am câștigat bătălia. Urmează azi alte călătorii spre alte zări pentru descoperirea cufărului misterios ce strălucește în lumina lunii și păstrează-n el dorințe străvechi. O stea, doar o stea, cea sub care ne-am cunoscut și ne-a legat cu ghirlande de flori parfumate de iubire, îmi mai spune să nu uit clipa în care lumina de început ni se balansa pe trupuri. Șoaptele ei se topesc și se scurg pe pământul nou unde ciuturele au scos din apă nămolul vechi. Am pășit pe lângă el și prin el mult timp de parcă eram pe o altă planetă străină, imensă, unde doar urletul lupilor ce spărgea uneori tăcerea aducea ceva familiar. Am alergat ades prin nopți de vis ce coborau peste lume șiraguri de stele mii, legănate și adunate fără înțeles atunci. Purtam cu mine povara inimii și pustiul lacrimii. Îmi mai  limpezeam din când în când oboseala cu apă rece și nu mă gândeam la somn, căci nu vedeam ieșirea. Dar azi, Iubirea îmi umple noaptea întunecată cu praf de stele ce străjuiește drumul. E multă lumină acum, e mai multă liniște.






marți, 10 ianuarie 2012

Șapte potire



Primul conține forța de a merge mai departe,
al doilea cuprinde curajul de a simți,
al treilea e plin de vise  împlinite,
al patrulea păstrează speranțele toate,
al cincilea  are în grijă bunătatea,
al șaselea ține la loc sigur valoarea,
al șaptelea păzește cu grijă iubirea.
Pe toate le așează ușor timpul
pe drumul vieții fiecăruia din noi,
iar noi suntem potirul
ce le cuprinde pe toate
laolaltă.

luni, 9 ianuarie 2012

Ultima luptă


O zi de iarnă rece. În vest, pe dealuri negre soarele apune, se așterne noaptea adâncă ce aparține creaturilor întunecate. Plutește în aer un sentiment apăsător că forțele răului își vor arăta din nou puterile. Sufletele își  baricadează casele, căci Răul iese la vânătoare. Un răget înfricoșător cuprinde simțurile și învăluie în groază inimile. Va începe lupta în întuneric, e prea mult timp de când lumea se îndreaptă spre pierzanie. O siluetă înaltă se vede la orizont. Prințul Lumii de dincolo sfârtecă viața printr-o simplă atingere. A îngropat adânc Pergamentul Binecuvântării ca să nu mai existe riscul de îmbunătățire. A vrăjit armele Luminii și a ascuns sacul cu Pietrele lunii. Nori negri amenință stelele. Un strigăt rupe iar tăcerea și se ridică spre cer însoțit de un vuiet puternic. Creaturi ciudate, pline de secrete adânci încep lupta, căci au în stăpânire Cufărul Puterii. Un stol de corbi se lansează în zbor și bătrânii știu ce înseamnă semnul acesta. E nevoie de noi suflete pentru armata întunecată. Aurul și puterea le ademenesc la răspântii de destin. S-au reunit durerile și fricile, s-au adunat nălucile și gunoaiele. Întârzieri și obstacole, erori, sunt toate laolaltă, frustrări și lașitate se-mpreunează cu întunericul.
Și totuși în adâncul Pădurii, 11 lumânări, lăsate să ardă din timpuri de demult, strălucesc la poarta unei cetăți părăsite.

duminică, 8 ianuarie 2012

Ceasul schimbării

Curg semne pe pământ, poveștile celor ce au trăit războaie sângeroase și teribile, poveștile celor ce au trăit în calm și înțelegere viață după viață. Vibrează ultimul ceas din zilele în care s-a păstrat credința că istoriile se întorc la începuturi, în ziua când stelele erau lupi și totuși străluceau. Timpul dispare, trecutul se așează în viitor. Viața balansează însă între Rai și Iad, lumini se sting încet în lupta pentru supraviețuire. Astrele în luptă își schimbă formele, conducându-ne pe drumuri haotice și nesigure, uitând că ațintim ades privirile spre cer. Ne acoperă cu simboluri geometrice, cu triunghiuri ce se rotesc până ne pătrund, cu cercuri ce ne păstrează stările acelea când așteptam veștile bune de după colțul sorții. În profunzime se deblochează secretele, se cern alegerile făcute pentru ca viața să se transfome în lumină. Se trezesc învățături străvechi, se aud râsete cristaline, se împletesc vieți dincolo de porțile timpului. Energii izbucnesc pe neașteptate și se aud oftaturi de ușurare, căci se așează pietre de fundație pentru case noi cu ziduri solide, protectoare de suflete curate. Visele de noapte vor deveni vise de zi pentru că e ceasul când adevăratele înțelesuri vor fi revelate. Inimile vor cunoaște în tăcere secretele zilelor și ale nopților, vor vedea dincolo de orizontul memoriei. Vechile obiceiuri vor redeveni priorități. Fricile nu vor mai fi piedici pe drum. Emoțiile vor alerga pline de aroma libertății, încrederea și grija pentru cei de aproape vor fi filele de început ale noii cărți. Va fi ceasul când, după stări contradictorii, obsesii pentru lucruri interzise și distrugere, oamenii vor renaște din cenușă.


sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Șapte


Șapte tulpini
șapte flori diferite

șapte spini
șapte corole
șapte rădăcini
șapte licori
șapte culori
șapte parfumuri:
lăcomia,
trândăvia,
furia,

avariția,
trufia,
invidia,
desfrânarea.
Șapte păcate,
șapte flori,
șapte spini.





vineri, 6 ianuarie 2012

Ziua lumii noi


S-au schimbat datele în calendar și multe se pot schimba. Dacă lăsăm Vechiul în urmă și chemăm Noul, se pot întâmpla miracole. Se schimbă întreaga viață de știm să facem diferența între ce este esențial și amănunte. Căci nu trebuie să ne fie frică să rătăcim atunci când suntem conduși de intuiție. Să nu ne fie teamă să fim diferiți. Între Noi și Ei există întotdeauna o doză de umilință teatrală. Trebuie să învățăm să ne extindem dincolo de rutina din fiecare zi, trebuie să deschidem ușa sufletului către iubire și să o oferim fiecăruia în parte. Asta caută oamenii dintotdeauna - să primească și să ofere Iubire. Caută Adevărul și Sfințenia în credință și sacralitate. Când împărtășim dragostea, facem ca visele să se îndeplinească și facem credința să devină realitate. E o renaștere de zile acum și o renaștere a vieții pentru că dintotdeauna am avut iubirea în noi, e doar momentul să o scoatem la iveală. E darul minunat pe care așa cum îl oferim, așa îl primim. Există o lumină înăuntrul nostru ce nu poate fi stinsă și ea strălucește asupra lumii. E Ajunul Lumii noi. Lumea în care trebuie să fii bun cu tine și cu ceilalți. Lumea în care nu dai experiența ta și faptele în schimbul cuvintelor altora. Experiența este cea care îți permite să cunoști, cuvintele doar te pot ajuta să înțelegi. Nu trebuie însă să trăiești cu deciziile, alegerile și acțiunile trecute, nimic din trecut nu trebuie să-ți afecteze ziua de Azi, căci fiecare zi este un nou început, un nou Azi, Ziua Lumii noi. Miracolul vieții este continuu. Întoarcem pagini la nesfârșit spre nemurire și mergem mai departe cu fiecare răsărit de soare. Pășim cu speranță și încredere pe noul drum căci brațe pline de căldură și iubire ne așteaptă la capăt.

joi, 5 ianuarie 2012

Istorie şi sânge


Eram prea fericiți,
prea mândri de strămoșii noștri...
Trăiam peste vreme,
cu necazuri și bucurii,
purtând pretutindeni în inimă icoana lor.
Tăcerea era mângâierea cea mai scumpă
când durerea era prea mare.
Sărutam atunci în vis
mâini și inimi de sfinți părinți.
Adevărul nu era o piatră de hotar,
nu era o piedică.
Ne uneam în același gând.
Setea continuă de adevăr și libertate.
Setea de cunoaștere și iubire.
În cercul de suflete
se construiau inimi
suficient de mari
cât să cuprindă
întreaga greutate
a vieţii.
Aveam nevoie de durere ca să simțim că trăim...

Benny Andersson - Prayer of Heaven

miercuri, 4 ianuarie 2012

Nu pleca...


Nu pleca fără cuvinte,
bea cupa până la capăt,
satură-te de mine,
umple-te cu mine
...atât cât să uiți.
De-abia apoi
să mergi mai departe,
să cauți din nou,
să dorești să-ți umpli visele
cu noi poteci
spre iubirea cea mare.
Privirea ta mai are încă lumină
și pentru sufletul meu...
Înaltă, steaua noastră
sclipește în mijlocul bolții
și nu mai există
nicio taină între noi.


Rhonda Richley- The breakup
oil on canvas 24" x 36"

marți, 3 ianuarie 2012

Simt

Simt nevoia de dragoste și încredere când sufletul se frământă.
Simt nevoia să ating iarbă proaspătă când nu ești aproape.
Simt nevoia să-ntind brațele ca să te descopăr.

Simt nevoia să spun că mi-e dor și apoi să ne iubim nebunește.
Simt nevoia să te privesc în ochi ca să pot înțelege totul.
Simt nevoia să aud sângele ducând șoapte de la o inimă la alta.
Simt nevoia să zbor când mi-e dor de casă.
Simt nevoia să păstrez gânduri din zilele frumoase.
Simt nevoia să strâng în suflet dragostea adâncă.
Simt nevoia familiei, încălzită de armonie și bucurii mărunte împreună.
Simt nevoia unor idealuri închinate celor apropiați și sufletului.
Simt nevoia să tac când nu găsesc liniștea.

Simt nevoia să fiu doar suflet, când umerii sunt apăsați de poveri.
Simt nevoia să vorbesc ca să nu renunț la mine.
Simt nevoia de frumos și noroc.
Simt  nevoia să realizez visele pentru noi, pentru mine.

Simt nevoia să scriu rânduri ca să nu ne despartă depărtarea.
Așa sunt mai aproape clipele de intimitate.
Simt nevoia să realizez ce pare greu de realizat.
Simt nevoia să visez. Simt nevoia să simt.



luni, 2 ianuarie 2012

Pământul, soarele și tu


Stau pe gânduri, așezată
pe piatra de căpătâi
ce luminează amintirile.
Mi-amintesc de flori,
de cerul senin, de mângâieri
și de timpul când aveam spre noi
curate gânduri.
Se-aștern mereu frunze
din pomul vieții sfânt
peste umbrele ce trec,
se adună cuvinte de pe drumurile toate.
Coboară lin păsări albe din văzduh,
ale timpului clipe.
Când ploua, ne vedeam plângând
și oasele durerilor răsunau în tunete.
Când era senin râdeam și-n jur
înfloreau pădurile.
Un fior a rămas din vraja amintirilor
și inimile cântă în trupurile de un verde crud
ce zborul îl dezleagă ușor din pământ spre soare,
simplu și curat, înalt.
Iubirea, ofrandă, alunecă
pe braţele mele spre tine.

duminică, 1 ianuarie 2012

Încearcă-ți destinul!

Lume fantastică,
lupte primejdioase...
Descoperă-ţi menirea,
devino maestru!
Luptă pentru pământ,
luptă pentru toate fiinţele...
Crează-ţi destinul,
aventura începe...
Nu te teme!
Construiește alianțe!
Dezvoltă-te! Crează!
Asumă-ţi răspunderea!
Înfruntă provocările!
Trezește-te noaptea
ca să privești stelele.
Explorează lumea!
Descoperă necunoscutul!
Culege de pe câmpuri rămășițele.
Primăvara va străluci
în soarele auriu.
Peisaje impresionante,
sate pitoreşti,
munți înalți,
frumoase țărmuri,
terenuri fertile,
păduri fără capăt,
pietre albe,
flori curcubeu.
Nimeni nu călătorește singur
pentru mult timp.
Oferă îmbrățișări!
Oferă-ți ce dorești să împărtășești
cu prieteni și cunoscuți!
Mulțumește așa cum se cuvine!
Vei fi răsplătit cu mai mult decât visezi!
Timpul să te ridici a sosit!
Bucură-te de pace și liniște!
Visele pot prinde viață!
Lumea e în așteptarea ta!
E timpul tău!
Străbate labirintul și croiește-ți drum!