joi, 30 iunie 2011

Perdeaua ploii

Streșinile curgeau vinete boabe de struguri, ce măsurau timpul umed cu bufnituri greoaie. Cădeau ape-n nesfârșire, pământuri înecând și tencuiala caselor se-nscria cu miros de var în aer.
Demult fuseseră câteva zile când soarele dăduse, cu mâini de grea lumină, perdeaua ploii la o parte, ca o cortină sumbră cu nori plumburii ce născoceau torente furioase și lungi. Tot mai rar găsim azi raze ca să legăm cu ele frăție și atunci, cu spuma apelor, dantelă spartă de dor, aruncată peste drumurile întortocheate ale destinelor facem pace într-un târziu. Speranțele încă stau agățate la streșinile caselor. Străluce de băltoace, întinsă între răscruci, ca o oglindă spartă din sticlă prea subțire, fâșia de potecă ce drept duce spre adăpostul sufletelor.

marți, 28 iunie 2011

Dor de stele

Rupând din mine stele suple
și rumegând alean de dor
sorb oasele de păsări mute,
coborâtoare în pridvor.
Din ghețuri blânde mă cobor
pe rug de stele și de dor,
oftează clipa pe o muchie
de floare albă sclipitor.
M-asemăn cu un vas pe ape,
spălat de valuri care mor,
din cercul clipei leapăd vise
spre un prohod în veci pe zbor.
Se năruie imagini de cobalt peste zare,
se-aprinde un foc pe gene blând
și-n noapte de pe buze sorb
răcori șuierătoare din cuvânt.
Și vorbe dor și se ridică
în flăcări, volbură și fum
și aștept în fiecare clipă
să mă aprind suind în vânt.
Din roi de stele ce sclipesc
pe bolți ascunse mă cuprinde iar
un dans amețitor, o șerpuire
de vână sacră ce frământă zările
cu întrebări, răspunsuri fără noimă
ce ascund în noapte stranii ploi.
Furnici de dor încet cuprind
iar iarba visurilor mele,
te vreau aici și mă frământ
în dorul meu spre suple stele.

luni, 27 iunie 2011

Cântec alb

Lui Puiu Crețu  

Pipăi zarea după tine
degetele-mi ard pe strune
coarda-i ruptă și în mine
strălucesc doar gânduri bune.

Carnea ta vibrează-n palme,
ard rubine-n suflet trist
când șoptesc despre iubire
tot mă mir că mai exist.

Să te aflu greu îmi este
muzici mor la tâmpla grea
și pe drumul din poveste
corzi se rup sub steaua mea.

Că te pierd îmi plânge struna,
cântece mă ning pe umăr
și m-acoperă întruna...
Clipe mor, dar eu le număr.

Troienind povestea noastră
vreau să știu pe unde treci
ploaia rece de zăpadă
mi se așterne pe poteci.

De-ar fi să mai treci vreodată
pe albul sufletului meu,
drumul vieții fără pată
ți l-aș dărui mereu.

vineri, 24 iunie 2011

Iluzie



Din când în când privirile
 din ape îmi ridic păienjeniș
spre ochii din umedul tău chip.
Ai apărut la marginea privirii
făcând semne din mâini,
apoi scurt te-ai răsucit
legând în aer gânduri,
cumva după mișcările firii
și ale mâinilor.
Stai puțin să ascultăm bătaia inimii!
Ceasul se oprește și străzile vuiesc
de la bătaia de inimă parcă amplificată.
Ticăie, ticăie tot mai tare,
tot mai repede.
Te regăsesc, te pierd mereu,
emoţie în suflet,
lacrimă în ochi.

joi, 23 iunie 2011

Lacrimi


Ploaia de lacrimi, 
potop ce încă nu-i destul 
şi nu va fi vreodat'...

Dorință


Întoarce-ți privirea spre mine
o clipă doar,fără teamă,
căci orizonturile sângerii
ne-aduc pulberi de stele.
Întoarce-ți o clipă surâsul spre mine
ca o adiere primăvăratică
și eu am să te privesc adânc
până în suflet.
Întoarce-ți privirea
peste ploile de frunze și petale,
peste râul ochilor mei
și mă voi transforma în apă limpede,
în dans scânteietor de rouă.

duminică, 19 iunie 2011

Dansul frunzelor






Frunze cu miresme amare
dansează pe marginea drumului
ca niște difuze pete
ce-mpiedică în mers lumina.
Plantele nasc în hamacul lor
semințe cu răcoritoare arome
din care vor crește răsucit
alte frunze cu miresme amare.


Iris Christina Glerum-Forrest in Autumn

sâmbătă, 18 iunie 2011

În ploaia de aer și lumină

De-o parte și de alta a pietrei șlefuite
înconjurate de pomi cu ciorapii albi
nesfârșite pământuri se întind.
Frunzele scutură cu tremurul scurt aerul ușor și răcoros. Purificat din ce în ce,
trupul vântului cioplind crengile copacilor în soare, aduce sub el nuanțe de verde revărsându-l pe jos spre fețele jucăușe ale caselor.

vineri, 17 iunie 2011

Gorunul


Gorunul drept, în țolul lucind ca argintul străvechi, cu ploile îngrămădite pe  buzele reci, stătea drept și între pletele lui, vântul clădea și dărâma legendare cetăți. Desfăcea larg brațele pornind înspre vânt, răcorile toate să le soarbă pe rând. Pe trunchiul său  frunze rămase verzi răscoleau văgăuni înălțîndu-le ruguri și vinete focuri îi trosneau rădăcinile țesând măiestre covoare de scântei. Stătea drept, cu picioarele-mplântate și gâtlejul îi aburea de fierberea din adânc. Rămase un timp cu mânile încleștate de cer în lumină...


Becky Joy- Sunlight through the oak

joi, 16 iunie 2011

Luptă

De fiecare dată, puneți mâna pe găleți și le răsturnați cu răutate imensă și acră peste tresăririle din ceafă. Acolo printre tresăriri erau sentimentele ce învălmășeau gânduri. Dar răsturnați aceste găleți repetat, cu tot mai multă indiferență și nu încetați la fierbintea mea insistență, nu încetați când vă spun că visez în culori, nu încetați când mă vedeți zvârcolindu-mă printre cearșafuri ude de cuvinte. Între cearșafuri și găleți răsturnate oasele-mi tremură ca salcâmii și cresc flori înghețate. Voi mai străbate imperii de verdeață foșnitoare în viața asta... Verdeața are și ea o poveste, dar voi veniți, strângeți în mâini gălețile bine și apoi fluviul cu unda lui spartă își curge vârtejul pe fierbintea mea ceafă. Am să închid ochii ca să nu văd întunecimea. Niciodată vorba rotunjită nu mi-a fost atât de sfărâmată, niciodată albastrul privirii nu s-a risipit pe drumuri. Nu m-am întristat atât de tare ca acum când rătăceam prin flori și iarbă, măsurând prelung nemărginirea. Ca-n răstignire stau într-o mână cu albastrul infinit și în celaltă cu pământul rotund. Genunchii i-am pironit în amiază și aștept să mi se asculte clar cuvântul, dar voi îmi spălați trăirile fierbinți cu apă înghețată și-n confuza zi peste mine, vorbe oarbe măturând, hulind pe stradă, le trimiteți printre prafuri să mă piardă în imense perdele gri. Să-mi înece setea albastră, nostalgia clară pentru care-am tot tânjit cu șira dreaptă, prometeic încleștând în palme flăcări sacre. Bucuria-mi nemărginită vreți să o stingeți cu ape înghețate, dar eu găsesc de fiecare dată altă constelație lângă care să îmi așez gândurile. Da, de fiecare dată mă voi supune torturii pentru că știu că voi găsi lumina, tot mergând printre drumurile ude, strigând printre fructe încă crude, că am găsit ce-am năzuit, comoara dulce. E rândul deci, gălețile să vină să-ncerce să stingă focuri sacre. Eu știu că alba bucurie va dăinui și eu, flămândă de viață, voi născoci mereu.

miercuri, 15 iunie 2011

Tristețe


Cer trist, inimă ascunsă, reîntoarce-te și caută căldura intimă și uitată și o să recâștigi palma de lumină! Vino, sălciile s-au răsturnat în pașii tăi nehotărâți și în căutătura din rămurișul tremurat. Cine mai poate ști să simtă această singurătate? Apar fluturi obosiți de atâta zbor cu încheieturile torturate. În jurul ochilor, amar de usturătoare, se nasc aureole și se cuibărește tristețea. Din călcâi până la umeri, seara se naște pe drumuri, prin granitul pavajelor arse. Fuga asta năucește și își lasă parfumul să-și culce tristețea în cutele rochiei mele. Pe-acei ce-și vor ei singuri pierzania, toți îi lasă, se leapădă de ei și-i izgonesc de-acasă...

marți, 14 iunie 2011

Cântul înserării


În clătinare dealuri își unduiau aprinse
spinările domoale crescute între copaci.
Contur de soare smuls din ele
se răsucea de valu-i roșu dus.
Lungi umbrele pe drumuri
creșteau pe după oameni,
ducând priviri albastre
în rotunjimi de abur
spre ceruri apropiate.
Un cânt înmugurea din clopotnița albă
și ușor țesea în aer
din înțepătoare raze
liniști stelare.

luni, 13 iunie 2011

Muzei

Pe trepte-ntrepătruse, spirale repetate
ce populează imaginația, coboară o regină în lucitoare mantie - e bunătatea turnată în lumină.
Largi gesturi, blândă privire, fremătătoare aripi care desfac muzici
împrăștiindu-le-n înalt. La ale ei picioare de argilă albă îngenunchează cuvintele ce apoi înseninează file, stropindu-le cu galben de lumină.
Șuvoiul blond din păru-i se răsucește-n cădere pe umerii puternici, înmuguriți cu aripi, croind o mantie scumpă cu adâncite cute de prea grele și prea coapte fructe de gând.
Peste munții-npăduriți din jur
se suprapun piramide
ce conturează intersecția luminii cu umbra.
Povești lungi, sacre, savant cioplite-n semne,
călătoresc cu rândul, născând scântei de povești.
Foșnete grele de ierburi îi încearcă răbdarea
dar ea ca scoica dusă la înălțimi de ureche
se aude în ecou și se împrăștie în suflete.

duminică, 12 iunie 2011

Esteticos

Educația prin frumos și pentru frumos reprezintă parte esențială a evoluției umane. Omul simte nevoia de frumos. Orice om are dreptul să fie părtaș la această bucurie. Știința operează cu noțiuni, arta cu imagini artistice. Arta eliberează omul de sub pasiunile mărunte. Operele de artă îl ajută pe om să se cunoască mai în profunzime. Îl umanizează. Omul modelează materia potrivit legilor frumosului. În timp, omul își dezvoltă capacitatea de a aprecia frumosul, de a simți și a înțelege esteticul. Își formează ochiul pentru a percepe formele și armonia lor, urechea pentru sunete și armonia lor. Arta purifică. Arta adevarată a fost întodeauna o mesageră a Binelui,  a Frumosului. Arta, literatura, muzica, pictura, coregrafia, toate reprezintă o parte esențială în procesul larg de educație estetică.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Despre scris

Poeții noștri mari au lăsat în urma lor pârtii de o importanță deosebită pentru spiritualitatea românească. Din păcate au murit de tineri pentru că nu s-au îngrijit de sănătate. Nu este suficient să fie plătiți cu o indemnizație derizorie, dar nici îmbuibați cu de toate pentru că așa gonesc spiritul de poet care trebuie să sălășuiască într-un corp sănătos, hrănit corect. Un poet trebuie să fie frumos din toate punctele de vedere. Moda cu boemismul nu e valabilă într-o viață de creator din zilele noastre. Poetul trebuie să fie un exemplu, atât pe planul fizic cât și pe cel spiritual, pentru că în el sălășuiesc sclipirea ideii și ideea sclipirii. Trebuie să scrie poezie, aceasta fiind chemarea lui și obligația față de sine. Cel uns cu acest har al cuvântului, chiar fiind stea de primă mărime, nu are dreptul să uite de unde a plecat, trebuie să se raporteze mereu la origini, în orice ceas, fără preget. Numai așa se poate asculta vibrația glasului, unica sursă a versului. Și apoi în aceste vremuri, început de veac pe care îl trăim, presiunea științei, schimbările ce se produc în muzică, această extraordinară artă care nu s-a dezmințit niciodată în privința prefacerilor, trebuie ca poezia să-i urmeze exemplul. Oamenii sunt departe de câmpul magnetic creat de poezie, chiar dacă cu toată bunăvoința încearcă să înțeleagă poezia sau ceva din ea. Raportul de multe ori nu se poate realiza și nu din vina lor ci de cele mai multe ori din vina celui ce scrie. Nu se poate generaliza, din fericire. Nu toți scriu o poezie ermetică. Încă mai sunt din cei ce folosesc cuvinte cu calități de expresie și imagine deosebite. Sunt și eu pentru o poezie pe care să o înțeleagă cea mai mare parte din cititori. Trebuie să înțeleagă mesajul toți cei ce vin cu inima curată la întâlnirea cu poezia. Poezia este esența lucrurilor, a ideii cuprinse de raportul dintre ele, suflet și inteligență. E o luptă strânsă cu nepăsarea. O competiție. Poezia poate cuprinde totul, lucruri și ființe, cutremure și dragoste, ignoranță și luptă, euforie și tristețe, ploi de primăvară și ninsoarea liniștită a munților. Absolut totul. Poezia se poate scrie oricând în timpul zilei, pentru unii există momente prielnice, pentru alții trebuie să treacă ani de zile în afara sferei creației. La un moment vine inspirația, așa cum vin trenurile în gară. Singura condiție e să existe dragoste pentru tot. Unii sunt mistuiți de doruri și le etalează, alții muncesc cu asiduitate la niște versuri de esență populară, încărcate cu o naivitate copleșitoare. Unii își țin poeziile închise într-un sertar mirosind a tutun și a creioane, alții le țin în suflet până când reușesc să le pună pe hârtie. Unii cuprind toată poezia vieții și la final ne inoculează fluidul ei astâmpărându-ne dorul cunoașterii. Cuvântul are puterea de a întări un legământ de sânge, e o sudură interioară a două suflete. Poezia e o descriere amănunțită a stărilor, o eventuală curățenie sufletească.

Sunt atâția oameni care se ocupă cu scrisul și au aceleași condiții de lucru. Sunt atâția prieteni de aceeași factură. Simt o strângere de inimă pentru această nedreptate. Nu încearcă decât să-și realizeze visele. Simt o chemare și vreau să scriu în continuare cât pot de mult. Bucuria îmi umple inima. Paralel trebuie să citesc în limita timpului pe care îl am la dispoziție - liber.

Reflexie





Cerul a coborât până aproape de pământ
ca să se vadă în oglinzile bălților de pe stradă.
E un anotimp ciudat.
O vară-toamnă cu frunze înfiorate,
prinse încă de tulpină, ce scutură ploi de rugină rece.
Cu ochii loviți de rugină mai caut ceva verde,
o frunză, o tulpină.
Mă cuprinde o tristețe ce seamănă
cu aceea care te copleșește când cauți,
zvârcolindu-te în pat locul cel mai cald și nu îl găsești.

vineri, 10 iunie 2011

După ploaie

Ploaia obosită de lunga ei cădere, se-ncolăcea reptilă pe brațele de cremene ale copacilor bătrâni. Copacii din smalț negru mărșăluiau funebru în verzi și largi sutane și în jur se ridica un abur întunecat și sumbru. Poteci umbrite înnodau bălți murdare în ițele lăsate de urâțenia ploii. Călcau stăruitor cu greutatea lor, cu zgomot de inele din atâtea vieți pe glob în care au tot foșnit în agonii prelungi frunzarele. Vântul cu veșnica-i mișcare amesteca sus norii pe muzici stinse într-o agitație plină de o vădită ură. Ziua se prelungea cenușiu, gemând ca-n urma unei operații grele. Ferestrele își lăsau obloanele cu teamă și umpleau în zidurile albe ochiuri clare ce altă dată sclipeau curate în clinchet de argint. Recea ceață clocea în somnul ei croncănituri asprite, sinistre peste dealuri. Copacii gârboviți și negri, cu fructe sângerii se aplecau peste garduri, rodind zadarnic. Din lut și ierburi ude apare subit un ornic ce își mărește-ntruna bătăile. Păsările își reiau zborul și izbucnesc inconștient spre cer, spărgând luciul umed ce acoperă infernul rostogolit de ape și ierburi lungi de fier,cu aripi mari. Câmpiile înăbușite în valuri de clorofilă dură alunecă în somn tăcut. Peste obloanele trase ploaia tăcu adormind.

Armand Guillaumin - After the rain

Renaștere

S-au rotit ploile mult
deasupra pământului verde,
s-au tot rotit până au pierdut urmele spre pământ și acum
cad învinse alături ca-ntr-un joc.
Cu o lumină clară, un soare de miresme și-a făcut pe ceruri loc.
Vibrează aripi uscate când jucăuș un vânt se răstoarnă de-a dura prin iarbă.
Soarele piaptănă frunzarul cu pieptene de lumină și parcă-ntreaga zi
ne dăruiește liniștea.
Iubirea e culcată în semințe și se revarsă din ele în explozii, scânteieri spre stele. Pe capătul irișilor galbeni pe care soarele și-a scuturat retina, se aprind lumini de rouă.
Plesnite din verdeața ce-acoperă pământul
apar gâze, fluturi cu aripa tremurând,
înfiorate parcă de soarele din flori.

Ruth Steinfatt-Yellow iris

joi, 9 iunie 2011

Neputință

Îmi vine mereu să mă-ntorc, dar peste tot aceeași copaci înalți, cu îngrămădirile de frunze care încep sus, departe, peste înălțimi. Aceeași copaci, cu scoarța ca din fier forjat sau ca piatra templelor dacice. Îmi vin mereu să mă-ntorc, dar peste tot aceeași copaci. Ziua crește galbenă și rotundă, albă și galbenă, rotundă și albă. Se tot rostogolește lovindu-se de trunchiurile acestea ca din fier forjat sau ca din piatra templelor dacice. La fiecare lovitură, după zbucium, cad din galbenul rotund, din albul rotund, din albul galben, fluturi tremurând până când rotundul dispare.

miercuri, 8 iunie 2011

Răscruci

Copacii crenelați de la răscruci căzut-au în genunchi de-atâta ploaie...
Cioburile sparte ale cerului învins printre trupurile verzi și curate răsăreau de parcă, din genunchi împinși, copacii spărseseră în ramuri negre oglinzi și presăraseră cu ele ropotul de ape. Călcam prin iarbă în mână cu un ciob de cer și cu adâncu-mbrățișat, până la oase ud. În bogăția crudă de plante înecate încremenisem desculță și curată. Tristețe monahală înmărmurea arcada sub care în foșnire de agonii prelungi frunzare de verzi și negre dungi se unduiau în dans. Uzii copaci, de fructe grei, cu brațele-negrite înșurubau coroana în bolta sfâșâiată și roșie ca arama. Prin ierburi dormeau parcă vechi statui, copaci cu fructe-n mână și-n verdele puternic... tăcerea mea dintâi.

"Răscruci" - oil on canvas,60X60 cm, 2011

marți, 7 iunie 2011

Din întunecimea unui coșmar

Stau cu mâinile strânse lângă glezne respirând aburul serii de rugină. Rochia-mi valurile-și unduie calm peste iarbă și frunze. Din ele focuri crescute mi se dăruiesc și eu mă simt mai puțin singură și mi-e mai puțin răcoare. Într-un timp stând tot așa, cu genunchii la gură, respirând aerul de rugină călduț, mă trezesc cu fructe de iubire grele de arome în palmă. Sunt sigură că pot acum să mă ridic, să alerg și să trag după mine căruciorul cu cer albastru, apoi să mă opresc, după ce voi căuta mai bine un alt loc pentru o nouă visare.
Brusc cerurile s-au apropiat, iar lumina și-a adus acum baia ei dispersată peste mine. Păsări cântă ca pentru plecarea într-un zbor lung, spiralat spre pământuri albastre. Dar copacii rotați îmi acoperă cerul și se îngrămădesc spre mine zvârlindu-și crengi lungi. Un huruit răsturnând pământul se apropie și rămân ca o bucată de carne înspăimântată. Nu-i nimeni în jur să mă scoată din întunecimea oarbă în care un monstru rage. Crengi negre mă rostogolesc în smoală și-mi murdăresc culoarea rochiei. Mâinile se amestecă nebune în sânge și parcă fiecare lucru își scoate cravașa și mi-o aruncă-n spate. Nu văd vreun loc de fugă și-ncercănați în sânge, ochii nu au puteri să prindă vreun spațiu cu vreo sclipire mai altfel decât monstrul care vine târându-se spre mine. Dar știu, nici umbra care crește, nici zgomotul ce vine ca fierberea din piatră, nici hruba-ntunecoasă de lângă mine nu vor putea lumina să mi-o stingă sau rănile făcute de ele să le lingă. M-oi vindeca eu singură și înălțimea albă scăldată-n băi de abur o voi trăi cu patos. Din brațele bolnave ale acestei caracatițe mă voi desface și flăcări, luminile din suliți, drept cele mai cumplite otrăvuri le voi lua potrivnice acestui monstru lacom pentru victime.

luni, 6 iunie 2011

Trec străzile

Trec străzile, fierberea sângelui
scoate clinchete de bijuterii drăgălașe. Trec străzile singură -
e un murmur plăcut în pavajele ude și oamenii cu farfuriile lor zburătoare
fac murmurul acesta răscolitor
ca o muzică.
Îmi trimit ochii spre mansardele incandescente,
aș vrea să fiu acolo sus cu trupul,
acolo tremură albul zidurilor de apropierea ta.
Suntem de albastrul nostalgic acolo,
mai aproape,
de-ntindem degetele îi vom simți răcoarea
de râu care trece și ne flutură pletele.
Trec însă singură străzile
și fierberea rubinului din mine, călduț,
scoate clinchete de bijuterii drăgălașe
când simte apropierea...

Alley of memories - Leonid Afremov

duminică, 5 iunie 2011

În lumină






Ţin la piept mănunchi de raze blânde
şi le păstrez ca pe o diademă sfântă.
Am trecut prin foc de atâtea ori,
cenuşa am lăsat-o în urmă
şi acum, muzele luminii
mă transformă în joc de scântei.
Stau cu faţa întinsă spre soare.

sâmbătă, 4 iunie 2011

Din toate câte puțin

Sigur că n-am măsură şi mă gândesc aiurea, nu am avut alt nume şi nici aripi pârlite...
Sunt azi un fluture dansând pe cer senin
și am fost odată și-un poem, rar poate o pictură, o simfonie câteodată...
Nălucă sunt şi caut răstălmăcind iubirea!
Am mâinile răsfirate de contradictorii doruri și tot mai des sunt gând hoinar ca o bărcuţă de hârtie mototolită, lovită de coatele ascuţite ale valurilor, apoi aruncată pe nisipurile sărate şi arse de soare. Spre mine curge o apă albastră...

Amestec de nori

Întâi, un început de vânt
amestecându-și norii,
cei vineți cu cei roșii,
apoi răcoarea-albastră
venind ca un torent
și zidurile începute-n gând
ard în retină albul transparent.
 Lung, un ecou dintre pământurile brune
aduce gâlgâind în soare aspre spume.
Dintr-un lăcaș ascuns
curg în mișcări desprinse din cadâne
mătăsuri verzi de grâne, prelungi,
în dans și salturi de grație pline
ale iubirilor străbune.

"Amestec de nori"
Oil on canvas ,60X50 cm
2011

Ovidiu Mihailescu - Muntele

vineri, 3 iunie 2011

Schimbare

Cu mâinile amândouă amestec culori şi aştept să se schimbe lumea. Alături de frunze răsar flori albe, una după alta. Înfrunzirile vin spre mine ca un prăpăd de ramuri întinse cu verdele în aer lovind. Aud dese bătăi de aripi şi aripi îmi cresc şi mie. În ochi mă doare lumina şi ajung alături de frunze. De ce legaţi pietre de moară de aripa păsării ce a început să zboare? Când cad fulgi însângerați mă ridic şi plutirea mă duce spre poarta viselor ce e din ce în ce mai aproape. Port gândurile ca pe un scut în faţa celor ce-şi ascut tenebre. Și vânătoarea face sufletul să-şi plângă sângele pe-o pată. Prind în aripi setoase nemărginirea zilei și sper să se arate încet ca o pasăre suavă, conturul tău. Frumoasa clipă mă urmărește încet până mă risipesc în aerul mângâietor. Cât suflet cald voi aduna în file? Mi-e atâta dor de libertate...
M-am visat pe un tărâm în mare, un ţărm de eternitate și valuri dansau cu nisip sub picioarele mele. Soarele, Luna, stelele şi pământul le-am zărit în mâna lui Dumnezeu. O lumină nemaivăzută strălucea peste tot și mă atrăgea de partea ei. În braţele de îngeri am zburat ușor spre ea simțind aripile lor fâlfâind spre sus. Începe schimbarea și inima bate veselă cu privirea văzduhul.

joi, 2 iunie 2011

2

Două lacrimi-două pietre albe
două scântei-două inimi
două aripi-două gânduri
două vise-două valuri
două drumuri-două alegeri
două turnuri-două speranțe
două stele-două dorințe
două petale-două cuvinte
două idei-două tablouri
două doruri-două mări
două culori-două destine
două păsări-două chitări
două iubiri-două vieți
două atingeri-două zâmbete
două răni-două rubine
două focuri-două suflete
două urme-două curcubee
două ninsori-două lumini.

Sâmbure de lumină

Sâmbure de lumină mi-ai încolțit pe geană și fluturându-mi ființa în rochia albă, largă, alături de tine, în aer și în lucruri pun raze de gânduri și căldură de suflet. Îmi vine fața tristă să mi-o aplec pe-un umăr, un șir de păsări albe pe cer întins să număr și-apoi visarea ca de ceară să o topesc în focul strălucind rubin.
Un chin într-un rubin...
Ne dăm mână cu mână și pletele bătute în dimineți de vânturi se vor topi în aur incandescent la poarta zilei ce în larguri se deschide. Întreaga dimineață spre care am tânjit cu verde zmălțuit, cu râs mărit de copil, cu ochi mari, cu față curată, viață adevărată e aproape. O nesfârșire albastră ne îmbracă cerul larg și noi, râzând, o constelație o vom aprinde nouă, să strălucească caldă alături cu infinitul.

miercuri, 1 iunie 2011

Ploaie la final de zi

Copacii îndoiți de ploi prea multe gem, se zbat de plecările primăverii și scoarța lor udă, de mușchi tapițat, aburite priviri își întoarce în timp. Lunecoase pământuri se clatină când o singură clipă te oprești ascultând, în scurtul spațiu ce atârnă între ploi,copacii i-auzi îndoiți de nevoi, rugi depănând. Cerurile desfăcutu-s-au aproape urlând din ermetica strângere a carapacelor apei, iar seara violetă s-a oprit peste câmp, odihnindu-și pe iarbă ochiul rotund și umerii goi ca de lapte. Par umbre toate în jur, în grâul verde, pur, pe care-n tremurare mărgele-ncet coboară. Nervurile pe-un foșnet în taină se dilată și-ngălbenite flori de câmp sfredelesc aerul tare ca un șurub ce fusese cioplit în ploaia lungă de liniști în creștere. Inundă vegetația rostogolite sfere pe-a norilor pâraie de parcă din pământuri vor răsări noi ere, ale apelor întinse și ale tremurării bucatelor din glii. Neîntrerupt cântând, lumina pășește tăcută, sfântă, acum când seara s-a oprit să-și spele-n iarba udă picioarele ei zvelte.