vineri, 31 decembrie 2010

Viitorul ca provocare


Oamenii care au ales Lumina vor supravieţui pe Pământ. Cei cărora le pasă ce face Pământul. Celorlalţi nu le pasă dacă Pământul va rezista sau nu. Nu realizează că şi ei sunt parte a Pământului. Pur şi simplu nu le pasă de ce e dincolo de ei.
Oamenii luminaţi ştiu că Pământul va fi întotdeauna. Şi luptă pentru asta. Ei sunt cu adevărat fericiţi.



miercuri, 29 decembrie 2010

Chemare



Hai cu mine în lumina zilei,
vino cu mine în lumina lunii,
urmează-mă în penumbră,
hai cu mine în inima ta.
Am venit ca să te învăţ să vezi,
am venit ca să te iubesc şi să te înţeleg,
am venit când trebuia să vin.
Sufletele noastre se unesc aşa cum a fost scris să fie.
Te voi învăţa să trăieşti,
te voi învăţa să supravieţuieşti,
te voi învăţa să vezi.
Vino cu mine, hai!
Ne vom vedea, vom înţelege greşelile făcute,
vom transforma întunericul în lumină.
Vom alunga îndoieli, vom spulbera frustrări,
vom asculta gânduri, vom accentua emoţii.
Vom crea. Ne vom umple sufletul de bucurie şi sens.
Ne vom opri şi vom asculta. Vom comunica fără cuvinte.
Ne vom deschide inimile spre cunoasterea tainelor.
Vom porni pe alte drumuri.


marți, 28 decembrie 2010

De ce?


De ce te goneşte tristeţea bolnavă?
De ce şi cine ţi-a împlântat seminţele morţii ce pândeşte în fiece clipă?
De ce cuprinzi cu sete ploaia?
De ce nu ştii să păstrezi mângâierea?
De ce lacrimile îţi devin mărgăritare?
De ce nestemate se nasc din privirile-ţi dragi?
De ce cresc roiuri de stele?
De ce nu toţi văd lumina?
De ce cântecele nasc iubire?
De ce viaţa trece şi o vrem tot mai mult?
De ce în vâltorile vieţii uităm de darul cel mai de preţ?
http://gabrieltora.blogspot.com/

Amintiri ce mi-au pictat un zâmbet pe buze

Bucură-te, mi-a spus tata, dacă vei sta sub streaşina sorţii, apărată de ploaie şi bucură-te dacă în loc de pâine moale, vei ţine în mâini o coajă uscată pe care s-o înmoi în picurii ploii. Du înainte crucea stejarului tău pe care o vor împlânta alţii în piatra eternităţii. Va fi mult de lucru şi timpul va trece repede. Vor fi oameni cărora le vei alunga înceţoşarea din imagini. Te vei legăna în codrul de suflete. Vei fereca inima încă o dată de-o dragoste pierdută şi alta câştigată, de mult prea mult şi nu ca prima oară. Vei număra lent plopii ce se înfioară a fericire. Vei trece în câştig pe alunecoase poteci de suflet. Flori de scuturi, se vor transforma  în fluturi. Îţi vei lăsa gândul stăpân şi lege. Vei râde clar şi hotărât. Ochii îţi vor ruga brazii înalţi să-şi scuture zăpada deasupra ta. Vei scrie în timpul zilei şi în miez de noapte. Vei coborî pietre din munte. Vei trece pe străzi vechi cu dor de nou. Vei căuta mângâierea gândirii şi culorile cuvintelor. Te vei reîntoarce la bucuriile simple ale copilăriei şi la amintiri despre căminul drag. Vei simţi dragostea pentru oameni cu singurătatea pustnicului. Vei căuta prieteni adevăraţi pentru suflet ca să împărtăşiţi lumina în preajma unei cafele aburinde. Din lacrimi vei face splendid şirag de pietre strălucitoare. Vei zâmbi prevestind lucruri bune. Vei simţi aerul tare până în adâncul sufletului. Vei uita teama, căci teama e fum.
Şi mai ales nu vei uita ca tot ce renaşte, se naşte din Noi.

Zbor



De jos, cerul pare mai senin,
sufletul are unde se înălţa,
unde să-şi ia zborul.
Inima se umple de prea plin şi
vârfurile munţilor sunt aproape.
Foşnetul pădurilor e-n suflet clar
ca leagănul de ape.
Din acuarela zorilor atinse,
din prima pală de lumină solară,
mi-am desfăcut o aripă uşoară
şi vântur prospeţimea din suflet.
Trupul mi se suprapune perfect peste timpul de acum.

Nu ştii






Nici nu ştii cât vrei să ştii!
Să iubeşti ca frunzele căzute pe cărare,
ca rozele desfăcute-n soare,
ca şi cum atingi o stea.
Nici nu ştii când vrei să ştii!
Să iubeşti şi în amurg, şi-n răsărit
la fel.
Aş vrea să-ţi spun ce ştiu, dar tu nu ştii
că împletesc cuvinte şi pictez gânduri.
Se face iar târziu...

Destin

Ajungem toţi, pas cu pas, la cotul apei lungi cât viaţa şi învolburate, până la cel din urmă ceas al fiecăruia din noi.
Sufletul acestui neam scoborâtor din munţi, unde un Decebal a avut tăria să nu se frângă de mijloc, ne transformă bătăile inimii în dangăt de clopot de aramă, în zbor albastru spre înaltul frunţii cerului, Ceahlăul, de strajă parcă pus , pentru ca gândul să stea treaz. Ne picură sfios pe-a florii geană, înceţoşând amintiri dintr-un urmaş în altul, un talisman de lacrimi pure, coborâte pe pământ, poruncit în timp, de soartă. Aşa a fost casa destinului acestui neam de frământări şi sihastre dureri. Ne-a limpezit doar locul sfânt. Putna, Cozia, Tismana şi Voroneţ sau Suceviţa. Ne-au curăţat doar apele repezi ale Streiului, Oltului sau Mureşului cel grav. Deasupra ne-a fost dată crucea cea de lemn şi o purtăm din stea în stea.
Omul cel cu fruntea-n Făgăraş ne luminează visele din miez de zi, ne face oameni vii cum n-am mai fost de mult. Putem de-acum să spunem "Gata!" pentru colţul de rai, picul de plai ce ne-a mai rămas în munte sus, unde susură izvoare argintii în muzici blânde pe pietre răsturnate. Ne luminează în colţ de ochi şi inimă, luceferi. Dintr-un strămoş în altul am purtat nume de sfinţi, de Andrei şi Stefan, Mihai şi Nicolae, de Ana şi Maria. Nume de blânde stele, de Oameni. De-asta ne este încă sete de Adevăr. De-asta ne ard tristeţi pe rug. Încă mai putem să reluăm Viaţa de la început de Timp. Încă mai putem să transformăm pământul în casa de oameni buni, bucuroşi de oaspeţi. Încă mai avem în sânge doina veche. Încă bat stelele-n ape ca-n oglinzi. Încă putem acoperi pământul de flori. Atât timp cât mai suntem şi mai credem în Sfinţenie. Cât încă ne rugăm. Ne picură văpăi de foc, dar le potolim cu lacrimi. Atâţia încearcă să ne ucidă până şi amintirile celor străbuni, dar noi încă plantăm în grădinile valahe florile albe ale iubirii. Frate ne este încă Banatul drag şi bun, sacrificat pentru Lumină şi Adevăr. Şi-apoi Ardealul şi Moldova. Lumina divină ne plouă de deasupra şi ne mângâie încă. Sunt zile argintii ce-anunţă ceas de cumpănă în Timp. Uşor, un nai, un tulnic şi-un caval ne clatină auzul din deal în deal. Curg lacrimi de bucurii şi nevoi...

Puterea Iubirii şi Adevărul Luminii


Puterea să ne fie Iubirea. Lumina să ne fie Adevărul. Iubirea să ne fie Puterea. Adevărul să ne fie Lumina.
 Să se înalţe din noi munţi albaştri spre cer şi soare.  În locul aşteptării să simţim pace. Să reînvăţăm să trăim în armonie şi echilibru. Să fim ce suntem, să fim ce trebuie să fim. Să fim ce putem să fim, să fim acei care suntem.
Să ne bucurăm de Puterea Luminii, de Iubirea Adevărului. Credinţa să ne însoţească peste tot. Să ne întregim. Să ne împăcăm. Cu noi şi cu ceilalţi. Să ne iubim. Pe noi şi pe ceilalţi.

Poarta

Rămân semne de la strămoşi, de demult tare şi se transmit prin veacuri până la noi. Nu ştim, nu putem ştii, nu vrem să ştim şi totuşi toate aceste semne date le purtăm cu noi peste tot ca pe o desagă. Câteodată seara ne aşezăm liniştiţi lângă focul blând, încălzitor de trup şi depănăm amintiri,...amintiri care cad ca nişte ninsori de munte alb, acoperit de nea până la vârful ce înţeapă cerul. Unele dor, altele sunt pline de dor ca nişte ecouri de noapte albastră.
Ne rugăm Celui Mare şi Sfânt ca toate ce ne sunt date să poată fi cărate, ca prin răni să nu se mai scurgă viaţa, ca să nu mai fim trişti decât o clipă. Şi Îi mulţumim din suflet pentru tot.
Până şi pentru necazurile ce ne-au îngenuncheat deseori, dar am făcut din îngenunchere rugăciune şi am învins.
Prin poartă trec mulţi oameni mereu, apar din senin ca ninsoarea asta atât de mult aşteptată. Trec prin ea respirând uşuraţi, calmi, nişte cruci albe şi tăcute.

luni, 27 decembrie 2010

Iarna asta va curăţa multe suflete


Vom fi ce încă nu am fost, vom fi ce vrem să fim. Lumină, Soare, Iubire, Fericire. Vom fi Unul.
Vor străluci stelele cum nu au mai făcut-o, va străluci zăpada mai mult ca niciodată. Cerul se va uni cu Pământul într-un Alb purificator. Va fi numai Bucurie. Va fi numai Iubire. Va fi Alb.
 Vom fi ce vrem să fim, vom şti ce suntem. Putere nemarginită, Iubire necuprinsă. Ne vom regăsi. În Adevăr. În Timp. În Viaţă. Vom fi împliniţi. Ne vom regăsi ca fiinţă.
Şi Soarele va străluci apoi pentru un nou început.Va fi alt Timp, va fi alt loc. Va fi alt foc, va fi altă viaţă. Va fi altă Pace. Va fi altă Împlinire. Va fi altă Lumină. Va fi altă Inimă.Va fi Bine.
Vom şti ce suntem, vom alege ce să fim. Vom ştii ce e rău pentru noi şi ce e rău pentru alţii. Vom ştii ce e bun pentru noi şi ce e bun pentru alţii.Vom simţi Iubirea. Vom învăţa ce a mai rămas de învăţat. Vom deveni mai întelepţi, mai conştienţi. Vom aduna. Vom împărţi. Vom împrăştia.Vom fi O Inimă şi O Lumină. Vom ştii Calea. Vom vedea Drumul. Vom cunoaşte Destinul. Vom simţi Puterea. Puterea Focului Iubirii va fi în Inimile noastre. Şi abia atunci va fi Ziua Iubirii întregite.Vom fi Unul. Unul e în Tot.

vineri, 24 decembrie 2010

Ruga lui Moş Crăciun


În seara asta vreau să stau cu voi,
să fim curaţi şi fără gânduri negre,
să treacă zilele amare ce ne-au topit
şi ars în grele fumuri, intoxicaţi de vise
în ţara nimănui. Hai să privim cum luminează
steaua ce ne-a adus aer curat ca-n munţi,
de lângă brazi. Să ne rugăm să vină
zăpada curată să ne îmbrace cu albul ei pur
şi să ne învăluie în lacrimi sfinte
care să spele toate durerile ascunse
în oasele noastre bolnave de tristeţi
sau frig sau foame sau speranţă.
Să nu mai plângem, răniţi de ţipete,
să nu mai irosim vieţi spre ţărmuri nevăzute.
Să nu lăsăm să ne ucidă colinda
de la moşii ce-au fost cândva ciobanii
cu oi cuminţi care dormeau în lâna de aur
a stelelor din bolţi creştine.
Să ne bucurăm şi să sperăm
că tot va veni o vreme şi pentru noi.
Atât vă rog, Oameni dragi!

Generozitatea e adevărata bogăţie

 E vremea când trebuie să fim generoşi cu toţii. Să împărtăşim ce avem cu "cei mai trişti ca noi". Nu trebuie să ai mult ca să poţi împărţi cu ceilalţi. Nimeni nu are prea mult. Niciodată.  Să începem de la zâmbete. Să împărţim zâmbete străinilor. Zâmbetele vindecă. Aduc lumină în ochii celor trişti. Să întindem braţele cu dragoste către cei dragi nouă. Să-i îmbrăţişăm strâns şi să le dăm din căldura sufletelor si trupurilor noastre.Tot generozitate este. Să râdem din toată inima. Râsul uneşte în mod miraculos. Să cântăm odată cu cei ce vin la uşă să ne colinde. Să rupem barierele dintre noi, să depăşim distanţele. Începând de la zâmbet. Dacă vrem să fim cu adevărat bogaţi, trebuie să fim în primul rând generoşi. Să începem cu un zâmbet! E atât de uşor...





joi, 23 decembrie 2010

Burebista

În barba ta stau bufniţele asteptând seara mereu, primăvara şi toamna, vara şi iarna. Ochii lor luminoşi măsoară fiecare clipă cu câte o bătaie bătrână de aripă.
Burebista eşti un stâlp ce suie spre cer, getodacii îţi sărută privirea neînfricată peste câmpul de luptă. Neamul tău te ascultă. Copacii neamului tău te ascund, păsările neamului tău te cântă, roadele pământului tău sfânt te îngână.
Burebista, tu, stejar înalt ce stai de veghe şi azi pe dealurile getice, soarele îţi coace viile şi poamele, grâul ce se aureşte ca mierea. Privirea ta e lumină, cuvântul tău soare adus din istorie, din sfânta carte apari, gândeşti şi calci pământul, acum fiind o stea pe cer senin ce strapunge aerul cu săgeţi de lumină. Prin ploile aspre ale vremii ai iubit Pământul şi ai adunat mulţimea.
Cu aerul ai vorbit şi ne-ai trimis Cuvântul prin veacuri, peste Timp. Os peste os, columnă peste columnă şi templu peste templu. Sângele tău ne pulsează în vene şi încă ne hrănim cu miere, sare, peşte, aşa cum ne-ai învăţat.
Suntem din lutul ascultător de azi ce-a adunat cuvintele tale şi din sufletele de ieri ce au luptat pentru libertate.

În căutarea Adevărului


Adevărul este armura sufletului. Am simţit mereu că suntem Una cu Întregul. Am visat şi m-am gândit la asta deseori. Am căutat oameni asemeni mie. Am găsit suficienţi. Am simţit atracţia Luminii. Chemarea Locurilor Sfinte. Gândurile unora. Am anticipat evenimente. Am ştiut cînd am ratat momente importante. Am fost exact la momentul potrivit, acolo unde am simţit că trebuie să fiu. Am mulţumit pentru asta. Am luat fărâme de infinit de pe unde am umblat şi le-am pus la un loc. Împreună. Am simţit Iubirea.  Puterea.Lumina. Am crezut în ele cu tot sufletul. Cu toată inima. Acum împart ce am adunat. Ştiu că mereu voi primi la loc ce dau. Adevărul este acelaşi pentru toţi. Când apare Lumina, dispare întunericul. Când apare Adevărul, dispare minciuna. Când apare căldura, dispare frigul. Când apare Viaţa, dispare moartea. Când apare fericirea, dipare tristeţea. Când apare Iubirea, dispare ura. Când apare binele, dispare răul. Când apare ascensiunea, dispare coborârea. Când apare liniştea, dispare neliniştea. Când apare cunoaşterea, dispare ignoranţa. Când apare Credinţa, dispare îndoiala. Adevărul e atât de aproape de noi. Adevărul este pur şi simplu Adevăr.Trebuie doar să deschidem ochiul larg!

Caseta cu gânduri


Am închis ochii şi mi-am văzut gândurile. Stăteau îngrămădite într-o cutie frumoasă cu un rubin sclipitor încrustat pe capac. Am deschis-o cu grijă şi am privit înăuntru cu atenţie. Am început să caut. Am lăsat departe trecutul. M-am jucat suficient cu el. Apoi am început sa-mi creez prezentul. Am eliminat capcanele. Am şters variantele mai puţin bune. Am înţeles că suferinţa este bună până la un moment dat, dar nu este necesară. Am pus lumină în întuneric. Am schimbat ce era de schimbat. Am pus pe lista de aşteptare ce e de făcut. Am modificat obiceiurile nesănătoase. Am adăugat culori acolo unde nu era decât alb şi negru. Mi-am închis rănile din trecut. Le-am pansat pe cele noi cu grijă. Am păstrat puţină atenţie ca să nu mai fiu rănită uşor. Am observat ce era de observat până acum. Am atins ce era de atins până acum. Am şters norii negri şi am lăsat albastru intens pe bucăţica mea de cer. In locul lor am pus libertatea şi fericirea. Am simţit cum cresc deodată. Mi-am văzut corpul. Am aflat că totul depinde de mine pentru că totul este posibil atunci când îţi doreşti cu adevărat.
Mi-am văzut gândurile şi am înţeles.

Hai să Trăim în Lumina Iubirii



Să umplem pământul cu râsul nostru.
Să dansăm ca fulgii de nea ce acoperă în aceste zile Pământul.
Să cântăm toţi acelaşi cântec.
Să zâmbim necunoscuţilor.
Să ne îmbrăţişăm cunoscuţii.
Să ne bucurăm de fiecare zi.
Să alungăm tristeţea din noi şi de lângă noi.
Să iubim tot ce ne înconjoară.
Să facem curăţenie în suflet.
Să păstrăm numai gândurile bune şi cuvintele frumoase.
Să creăm Paradisul, Aici, Acum.
Hai să transformăm viaţa într-o sărbătoare!

Echilibru





Oamenii sunt ca nişte copaci. Puternic agăţaţi de trecut, se înalţă frumos spre viitor. Rădăcinile adânc înfipte în pământ îi ajută să rămână puternici. Să nu fie doborâţi uşor. Crengile răsfirate mângâie cerul în dorinţa de a atinge stelele. Hrăniţi de Mama Pământ se înalţă falnici. Când simt iubire, înfloresc. Când sunt împliniţi, dau rod.  E un echilibru perfect. Dacă am avea harul să vedem sub pământ, am descoperi că şi aici copacii au coroană. Rădăcina e tot o coroană. Coroana e tot o rădăcină. Copacii leagă cerul de pământ atât de minunat!


miercuri, 22 decembrie 2010

Protest umil

Cum pot acești oameni să se prostitueze
cu ochii dilatați după putere,
ținându-se cu îndârjire prinși
de scaune tapițate-n stofe scumpe, grele.
Au fost înfiorați mereu de vise,
coșmarul l-au trăit cu capul greu
când creierul sensibil le plesnise
că nu vor fi ce au visat mereu.
Se frământau în dizidența lor,
forțați la domiciliu să gândească,
doar creierul mai avea rolul
puterea s-o atingă, să domnească.

Și a venit și clipa mult visată...
prea ostenită lumea de traiul ce-a avut.
Puhoaiele au năvălit în stradă,
icoanele lăudate le-au aruncat, le-au rupt,

strigau: "Să vină moartea, să vină dacă vrea!
A fost prea mult ce-am pătimit cu toții."
Dar nu știau că-n taină Crăciunul bun și-o stea
vor lumina în stradă prea tineri morții noștri.
Din umbrele cetății hrăniți și siguri, ei,
cei care astăzi ne tot zâmbesc cu tâlc,
atunci știind prea bine că le venise clipa
în primul râns s-ajungă, tiptil, cu pașii mâlc,
și-au pregătit cu grijă recuzita.
 Cu recuzita aleasă ca-n filme bune,
actori, paiațe, regizori, reflectoare,
o haină ponosită, pulovere și blugi
să vadă lumea bine, să creadă cât de mare
le-a fost lor chinul pe vremea rea, apusă,
la fel ca tuturor, acelor din popor.
 Că au mâncat la fel, salam cu pâine acră
și simțământul urii le-a dat și lor prilej
să clocotească în gâtlej, să ia câte-un topor.

De-aceea voi, dragi oameni, când astăzi vă-ntrebați
la atâtea luni de zile, de gânduri și venin,
de mai puteți să fiți cu aceștia frați
la vreo nevoie, vă năpădesc nemulțumiri și chin.
S-or aduna în vreme și alte socoteli,
s-or strânge gânduri negre, nedumeriri și haos,
dar morții ce-au devenit eroii noii vremi
s-or ridica-n picioare și vor păși în naos.
 Își vor întinde mâna spre tristul cimitir,
vor întreba de-i dreaptă soarta lor,
să nu le spuneți însă, ce știți și ce mai știm,
cât de ușor devii o coadă de topor.
V-ați îmbrăca și voi cu haine mai de soi,
ați lua și voi avionul să bateți Europa,
iar de zâmbit, vă rog, rămâne între noi,
e floare la ureche...
Nu mai citiți nici ziare, lăsați-le-n nevoi.
Cât sunt de multe, nici nu mai știi ce crezi,
rămânem cum vor ei, turma de oi
a unor ciobănași isteți și care
vor hotărî, se știe, când vor tăia o oaie,
să-ntindă câte o masă la marii musafiri.

Ograda-i plină bocnă, și sufletul se-nmoaie
când vezi ce bine zac frumoasele-amăgiri!

Unicitate

Am înţeles că fiecare individ e unic. Sunt unică la rândul meu. Adevăraţii oameni îşi trăiesc propria viaţă. După regulile lor, în felul în care vor să o facă. Degeaba ne amăgim cu faptul că ne inspiră alţii. Nu facem decât să imităm. Şi astfel, trăim viaţa altora în manieră proprie, nu viaţa noastră. Nu este nevoie să ne inspire nimeni. Nu numai că nu e nevoie, este şi periculos. Ne pierdem calităţile aşa. Devenim copii la indigo ale altora, despre care credem la un moment dat că ne sunt modele. Frumuseţea stă in diferenţe. În diversitate. Niciun individ nu îl poate constrâge pe altul să facă ceva peste voinţa sa. Sau poate numai în măsura în care acesta acceptă. Faptul că îţi cauţi model, sursă de inspiraţie nu face bine. E un blestem, nu o binecuvântare, momentul în care crezi că poţi trăi viaţa altuia. Din clipa aceea nu mai trăieşti cu adevărat. Eu nu am făcut decât să încerc să înţeleg alţi oameni, nu să mă inspir de la ei. Să învăţ de la ei. Să îi ascult. În rest am încercat să fie eu însămi. Să ma accept. Cu minusuri şi plusuri. Să mă echilibrez atât cât sunt în stare. Să fiu originală. Să-mi ascult instinctele. Să mă bazez pe intuiţie pentru că ea e singura care nu m-a dezamăgit până acum.  Am suferit pentru că oamenii din jur purtau măşti diferite în funcţie de situaţie. Am văzut atâtea măşti încât m-am întrebat deseori cum de mai ştiu şi cum de nu uită cum sunt cu adevărat. Trăim într-o societate care ne impune măşti. Începând de la religie. Cândva citeam că nu ne naştem creştini, ci murim creştini. E adevărat. Pentru că nu alegem noi religia la botez. O aleg ceilalţi pentru noi. Trăim după etichetă, ca într-un mare teatru. Am preferat întotdeauna să fiu în sală şi nu pe scenă. Să privesc piesa. Actorii. E amuzant uneori. Alteori e trist, chiar tragic. Tragismul vine din faptul ca am realizat că oamenii nu mai sunt originali. Tendinţa e de robotizare. Fiecare ştie ce are de facut, la ora la care trebuie, acolo unde trebuie. Nimeni nu face altfel. E greu să rupă lanţul. Ar provoca un mic haos şi nu îşi asumă riscul. Oamenii au uitat să se bucure de lucrurile mărunte. Sunt prea ocupaţi să facă bani. Au alte priorităţi. Aparent. Păcat că nu realizează că uşor, uşor îşi pierd autenticitatea, frumuseţea interioară. Uită să fie cu adevărat. Florile sufletului lor se ofilesc încet. Existenţa lor în acest mod nu se va mai repeta niciodată. Şi din păcate nu fac nimic ca să schimbe lucrurile.
Eu prefer să rămân diferită. Mi-e bine aşa. Sunt fericită că am înţeles asta.

Casa părăsită

 Locuia într-o casă părăsită, cuprinsă de întuneric. Păianjeni mulţi îşi ţesuseră cuiburile lor şi şerpi alunecau prin toate cotloanele sâsâind. Nu văzuse lumina de multă vreme. Nici nu îşi mai amintea cum e, cum se poate trăi în lumină. Nu-i mai păsa. Era singur, dar fără frică. Câteodată, în nopţile cu lună plină, mai zărea printre umbre, resturi de culori. Un pic de albastru pe pereţi, puţin din verdele dulapului şi albul ceştii ciobite din care bea licoarea ce-i ostoia setea. Atunci îl mai încerca dorinţa de schimbare. Dar se simţea neputincios. Ştia ca el alesese să trăiască aşa şi continua să o facă cu încăpăţânare. Se obişnuise atât de tare încât ajunsese să iubească negrul din tot.

marți, 21 decembrie 2010

Vremea colindelor



Da, există un cântec în inima mea şi simt ca e muzică magică în aer, astăzi, pentru că se apropie Crăciunul.
 E vremea colindelor, a muzicii pentru suflet si inimă. Muzica a fost întotdeauna considerată o legătură directă între omenire şi Divinitate. Muzica e o terapie, ea are o forţă de vindecare. Ea emană şi produce energii. Aduce linişte şi pace în suflet. Mi-e cald şi bine, mi-e drag mirosul de brad şi portocală, de vin fiert aromat în cana cu desene de iarnă şi de strălucirea din ochii copiilor. Vremuri minunate! Colindele sunt tot ce mai am nevoie acum. Aştept Crăciunul cu sufletul curat şi inima deschisă.

Iubirea ca libertate



Există iubire ce dă libertate şi are o frumuseţe aparte şi o strălucire extraordinară. E iubirea ce face minuni.
Aici nu există "am nevoie de tine". Nu se bazează pe nevoie sau forţă. Nu constrânge. Nu posedă. Nu e egoistă. Nu există frica de singurătate şi agăţare de o anume persoană. Nu există gelozie.
Nu iubeşti cu adevărat o persoană când o laşi fără libertate. Iubirea nu întemniţează. Iubeşti cu adevărat atunci când îţi iubeşti singurătatea. Când poţi să spui "Te iubesc, dar nu am nevoie de tine". Când iubeşti la fel şi de la distanţă şi poate chiar mai mult. Mai profund. Fără apropiere fizică. Doar aşa evoluezi şi îl laşi şi pe celălalt să evolueze. Pentru că dragostea adevărată e creatoare. E pură. Totală. Absolută. E ca un tablou perfect. Ca un cântec minunat. Ca o poezie genială. Ca un dans pasional, senzual, sublim.


Templul Iubirii

Iubirea autentică este continuă.
Iubirea nu ştie nimic despre trecut, nimic despre viitor, ea cunoaşte numai prezentul. Inima nu are nicio noţiune a timpului. Nu există anotimpuri în dragoste. Când suntem plini de iubire, ne iubim până şi duşmanii. Dar cel mai important este să ne iubim pe noi înşine. Noi suntem adevăratul templu al Iubirii. În noi e rădăcina de la care porneşte totul. Roadele acestui copac magic apar mult mai târziu, abia după ce acesta ajunge la maturitate. Dintr-o rădăcină sănătoasă apare un copac minunat.
Crengile sale mângâie cerul. Frunzele sale cântă o dată cu vântul. Fructele mustind de iubire strălucesc în soare. Iubim cu adevărat atunci când iubim tot ce ne înconjoară. Atunci când răspundem cu iubire şi celor care nu ne iubesc. Atunci când emanăm iubire prin toţi porii, cu toată fiinţa. Iubesc vântul ce bate, iubesc ploaia ce cade, iubesc soarele care mângâie şi încălzeşte, iubesc luna ce străluceşte în întuneric. Iubesc florile, animalele, păsările şi oamenii. Iubesc tot.

luni, 20 decembrie 2010

Miracole

Miracolul prieteniei, miracolul iubirii adevărate, miracolul  unui apus de soare, miracolul unui cer imens, miracolul râsului împreună, miracolul lacrimilor vărsate, miracolul muzicii, miracolul cuvântului, miracolul creşterii, miracolul devenirii în timp,miracolul existenţei fiecărui om iubit, miracolul bucuriei, miracolul renaşterii, miracolul regăsirii, miracolul apropierii, miracolul îmbrăţişărilor.
Dacă deschizi ochii vei vedea aceste miracole.Atunci când vei vedea clar, vei descoperi miracole peste tot in jur.

Răstignirea


Ucis, răstignit, bătut în cuie s-a consolat şi ridicat la cer pe crucea ce plângea.
În zori de zi a-nceput furtuna,  mulţimea striga şi apoi fugea de urgia cutremurului  ca să se ascundă de pedepse. Căzuţi din înaltul cerului, înspăimântaţi de moarte, alergau spre nord şi nimeni nu gândea atunci că
Fiul Domnului crucificat zăcea între cei doi la fel ucişi şi ridicaţi la cer pe cruce.
Pământu-i urmărea din urmă în bubuit de tunete şi înspăimântat şi el de atâta durere ce s-a adunat.

Lacrimile inimii

 "Eu te văd aici în fiecare zi, aşa radiantă, atât de plină de lumină, atât de departe de realitatea de zi cu zi din viaţa mea."  Rugăciunile făcute din cuvinte nu sunt rugăciuni, deoarece cuvintele provin din minte şi nu din inimă. Lacrimile provin dintr-o sursă mult mai profundă şi spun mult mai mult, ele conţin mult mai multe. Cuvintele sunt goale, lacrimile sunt extrem de importante. Lacrimile sunt de fapt cuvintele inimii. Nu toţi oamenii  ştiu cum să se roage cu lacrimi. Lacrimile sunt ca o muzică, mai multe melodii, mai multe ritmuri.
Este un lucru ciudat la mintea umană că devii conştient de anumite lucruri doar atunci când le pierzi. Când le ai, ai tendinţa de a le uita. Ar fi bine să rămână cu tine pentru totdeauna, doar că nu aşa se întâmplă lucrurile. Astăzi sunt cu tine, mâine totul este incert.
Tu şi lacrimile din ochi sunteti tot ce am.

Adâncimi de dor




Despăturind comoara nopţilor noastre de neuitat, am plâns de nenumarate ori pe umărul ei. 
 La poartă mă opresc mereu ca să-ţi văd conturul arzând ca o flacără.
E frig, am îngheţat şi un şarpe plin de venin îmi dă târcoale.
Te-ai întrebat vreodată cine e omul de lângă tine?
 De unde vine puterea lui?
Deasupra cetăţii, puhoi de păsări negre dă târcoale şi câini speriaţi urlă a pustiu.
Priveam demult la tine, gândeam că vom fi doi şi îmbrăţişări de lumină ne vor inunda ca apa unui râu.
Adâncimi de dor mă apasă...

Îngerul albastru







A apărut un înger, iradiind lumină
şi am rămas fără cuvinte.
Aerul tremura de fiori albaştri
ce se ridicau în înaltul bolţii.
Un murmur prelung mă chinuia
iar muguri de aripi îmi creşteau în umeri.
Fermecătoare muzică se auzea
statornică-n auz.
În zorii azurii păsări albe ţipau
chemând la mal corăbii rătăcitoare.

Copacul meu





Ca să mă întorc la tine,
am să mut un munte, de vrei,
un munte de flori sau
un munte de piatră.
Adună furtunile din sufletul meu,
adună copilăroasele bucurii
şi sărutul cuminte aşezat pe frunte.
Să le ascunzi în glezna căprioarelor
şi la rădăcina copacului meu
de-acasă.

Mâine

 
Visele noastre se-nalţă spre soare
şi-l împresoară cu un cânt.
Şi-atunci el împrăştie căldura
pământului sfânt.
Azurul înţelept se oglindeşte-n ape
şi pădurile ne-nverzesc privirea.
Cetăţile devin albe şi înalte
şi oamenii cresc numai ochi şi gând,
fiinţe cărora le cântă-n piept
Poemul Luminii.
E pace şi linişte în acest veac.
Eroii-n morminte sorb apa şi lut,
iar copii, în tihna luminii, cresc gândind
la trecut, ca la o carte de istorie prăfuită.

Cântec vechi






Un cântec vechi cum auzeam când eram copil
departe şi demult, într-un loc uitat de timp şi lume,
răzbătea în noaptea tristă.
Fermecată de cântul de atunci,
m-am înălţat până la bolta înstelată de acasă
în unduiri albastre şi suave.
Sufletul ce cânta atunci, e stâlp al bolţii azi,
şi cântul i se-aude din când în când până la noi...
Eu ascultându-l acum, întineresc.

duminică, 19 decembrie 2010

Gând la miez de noapte




Vino-n seara asta mai aproape,
lacrima mă doare şi trupul la fel.
Ai putea să-mi fi balsam binefăcător
învelit în cămaşă albă,
ai putea să mă strigi pe nume...
Lacrimile curg calde pe obrazul pal
şi se adună norii pe cerul senin,
albastru ca valurile mării ce ne-au adus aproape...

Pătura roşie





E miez de iarnă, ninge liniştit,
stau la căldură, într-o pătură roşie
şi mă gândesc la tine.
Pe masă arde-o lumânare pentru tata.
Ia seama, te iubesc nespus
şi iarna mă albeşte blând...
Mi-e dor să-ţi simt privirea
topind în jur.
În loc de rouă, ochi-mi au aprins o stea.
Să te apropii, hai!

Amintiri albastre




Regretele târzii şi remuşcarea nu au de ce să-şi mai găsească locul. Nu e momentul acum.
A fost frumos pe unde am umblat, prin ploaia de livezi din înmiresmata primăvară şi zăpada mătăsoasă ce ne pătrundea în suflete în iarna ce-a trecut.
Ar fi frumos s-o luăm iar pe dealuri râzând, să alergăm prin parfumatele livezi şi să ne sărutăm ascunşi în iarbă.
Păcat de tinereţea noastră. Parcă am fi ai nimănui.Nu mai simt ca altă dată puterea Dumnezeului în noi.

Frica






Ciudat se poartă oamenii câteodată,
de parcă ar cădea cu toţi în iad.
Se sperie şi de umbra lor,
iar când panica îi cuprinde ţipă.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Despărţire

Iubirea mea, nicicând nu am crezut că vom pleca şi că iubirea ca lacrima ce ne-a unit va dispărea... Trecut-au anii peste noi, ca fulgii curaţi de nea şi totuşi acum, când mă gândesc, se adună flori albite în loc. Când ne-am despărţit în ziua aurie şi tristă, am ştiut că n-o să mai exist, florile plângeau şi ochii plângeau ştiind că nu te mai apropii, simţind că nu te mai apropii. Plângeam, anotimpul apăsând cu ploi amare. Copacii pe lângă care treceam se îndoiau de vânturi şi ploi, eram doi, dar acum călătorim prin timp singuri şi speriaţi de lumina ce sângerează...

Izvorul ascuns



Drumul ce cobora, ducea la gura izvorului şi acolo, apa ce clipocea se transforma în fântână din Rai.
Eu, adulmecând această taină, ma ridicam treaptă cu treaptă şi mă îmbrăcam în haină curată, ascultând
susurul blând ca pe o şoaptă şi ştiind ca răcoarea limpede avea puterea lacrimii. Ghirlande de lumini multicolore dansau lângă gura de izvor, pe treptele de apă ale pârâului. Dumnezeu ne privea înseninat.
Aşteptam lângă izvor Lumina vieţii şi m-aplecam uşor
sorbind din minunea răcoroasă. Doream să adun lumini şi aşteptam îndepărtate stele lângă izvorul care suspina cu boabe mari ca lacrima ce vindecau.
Am adunat apoi şi-un pumn de stele şi am răspuns vântului la întrebările nerostite.
Băteau clopote în Ardeal şi oamenii ştiau mai multe de acum.
Iubirea e necontenită!

Noapte albastră





De-am fi ai nimănui, aş crede că suntem ai nimănui. De pretutindeni se adună mari păsări înfometate ce-adulmecă văzduhul proaspăt, ţipând speriate.
 Noaptea ce-am avut-o mă urmăreşte încă şi acum când îmi e dor, ţi-aş îmbrăca trupul cald cu sărutări pătimaşe. Din zori şi până seara, iubindu-te mereu...
Uragan de-aş fi cu aceeaşi iubire te-aş ocroti şi aş mângâia locul din care ai pleca de lângă mine.

Seară de iarnă

Când mă gândesc la tine, trec păsări mari deasupra, gânduri albe de visare.
De vrei să înţelegi făptura-mi trecătoare prin lume, mă vezi aici cuprinsă de dor, răscolită de amintiri şi cu ochii slăbiţi de un râu adânc. În odaia în care mai bate pendula e locul cald, e masa la care am stat, e focul la care ne-am încălzit sufletele. E cald şi miroase a cetină şi vin fiert. Culorile se amestecă ca-ntr-un tablou divin. În fântâna limpede a sufletului meu de vrei să cobori şi inima te-ndeamnă s-o faci, coboară cu grijă, sunt pietre sfinte, iar cercul undelor e un joc de artificii ca-n noaptea dintre ani.

Durerea



Durerea ne face conştienţi.
Durerea nu ne face nefericiţi sau trişti.
Ea doar ne trezeşte.
Săgeţile durerii ne sfârtecă pielea
şi ne ating inima.
Rănile plâng cu sânge.
În nopţile întunecate de singurătate,
durerea e mai mare.
E arsură. E rană deschisă.
În singurătate doar lacrimile vindecă.

Călătorul însingurat

Venise parcă iarna din nou, ca o furtună de argint strălucitoare, cu soare dureros şi rece.
În aşternutul de vise triste, am fost întâia oară luminată cu gânduri bune ca un clar de lună. Am suferit şi-am fost distrusă, uitându-mă la geam mereu, aşteptând să vii la mine cu o lacrimă pe obraz frumoasă ca o perlă.
O clipă strălucirea lunii m-a uimit şi am simţit căldura de parcă eram acasă, îmi lumina azurul din priviri şi lacrimile reci mi le usca.
Povestea vieţii o şopteam unui călător mereu însingurat, cuprins de triste ploi de lacrimi. Mă cuprindea apoi un fior de vis cutremurat de gheaţă.
Călătorul nu avea glas, nici haină şi nici casă, avea doar un dor ce-l învăluia ca o lumină. El s-a mişcat apoi în razele argintii, calm şi cu grea putere, transformându-se într-un trandafir în iarna grea cu iz de vin fiert si de porumb topit în miere. Scrâşnetul frunzelor îngheţate acoperea strigătul sufletului meu şi gânduri clare
de lumină ascundeau visele triste.
Târziu el a plecat şi nu m-a mai căutat cum a promis. Ştia că voi veni, cu dor de el în vis...

Ceai de iarnă

 Căldura ceaiului ce-l beau şi gândul mângâietor ce zboară tot la tine spun clipei :
"Rămâi, e aşa de bine!"
Meşteşugite vorbe caut ca să-ntrupez iubirea ce ţi-o port.
De aş putea turna în forme noi dragostea veche de milenii pe pământ, frumos ar fi.
Ar fi mereu întreagă ca la început. Dorul n-ar fi decât de-o clipă. Şi căutarea n-ar avea rost.
Tăcerea nopţii de catifea îmi limpezeşte gândurile şi văd visele şi le înham la plugul care ară liniştea.

vineri, 17 decembrie 2010

Ascult, citesc, trăiesc, înţeleg

Aud, ascult, citesc. Simt şi realizez inutilitatea unor dorinţe. Sunt câteva ambiţii, o sete, un dor şi un sentiment interior de neîmplinire. În toate câte sunt, există două părţi. Una bună, alta rea. Sentimentul neîmplinirii este în partea rea. Dorinţele sunt în partea bună. Vizualizarea lor, conştientizarea lor e pozitivă. Când realizez inutilitatea lor, atunci simt partea negativă. Dar înţeleg că orice experienţă este necesară.
Trăiesc, doresc, înţeleg. Dorinţa neîmplinită aduce tristeţe şi suferinţă. Creează tensiune. Creează aşteptări. Vise, dar vise urâte. Dorinţa creează viitorul. Împlinirea sa aduce fericire. Dar totul este fantezie. Totul este aşteptare. Realitatea e alta. Visul comparat cu realitatea va aduce întotdeauna suferinţă. Şi durere constantă. În afara visului nu există nimic. În vis poţi face orice, poţi muta marea în cer. Poţi ţine luna în palmă. Poţi iubi pe oricine. Şi poţi fi iubit aşa cum vrei. Dar nu e nimic real. Timpul spune asta. Experienţa, la fel. Am învăţat să accept, nu să doresc.
Să simt dorul, căutarea, setea şi neîmplinirea.  Să nu trag concluzii pripite.În orice întâmplare e o parte bună.
Orice trăire este o experienţă. Chiar dacă e dureroasă, o trăiesc din plin. Îmi place să experimentez. Trăiesc fiecare clipă la intensitate maximă. Oare asta înseamnă ca nu mai sunt sensibilă, ca am prea mult curaj? Nu ştiu...poate cred prea mult. Nu mi-e frică de suferinţă. Am învăţat să o accept. De multă vreme. Am ajuns la concluzia că dorinţele fac să dispară adevăratele trăiri. Învăţ trăind. Nu mă grăbesc. Am timp să trec prin toată Viaţa mea.



Lorelei







De-o fi să mor alături
să nu te sperii, să nu plângi,
e doar călătoria ce o fac în jurul lumii.
Cutremurată, în cimitirul vieţii mele tac.
Plâng flori triste pe mormânt, plânge tinereţea mea
şi muzica răsună în urmă.
O să mă ascund pe un vârf de munte,
să vină neamul păsărilor să-mi cânte
cu tril multicolor şi vesel, să nu se ştie că m-am dus.
Să creadă lumea c-am plecat
pentru o vreme, pe o plajă
sau pe o stâncă de pe tărmul unei mări
ca Lorelei.

Fereastra

Trec nopţile greu fără tine, mă doare mereu, tot mai tare. Nimic nu e-n suflet şi-afară... În casă, târziu s-a stins focul, se stinge încet şi o ţigară.
Un câine mai latră pe stradă şi trist încovoaie spinarea, ar vrea să
se-ascundă de frigul ce-l doare.
Ce grea-i povara dorului ce-ţi port,
de-ai ştii, ţi-ai odihni o clipă gândul
la fereastra mea. Aş vrea să se întoarcă în noi vara aceea, s-atingem iubirea cu ochii şi-apoi apa albastră cu
trupu-nfierbântat. Romantică noapte cu luna alături, departe mai eşti!
Curg lacrimi pe timp fără întoarcere...

Poteca vieţii

Va fi târziu, va fi devreme, nu mai ştiu,
când vei veni, doar tu vei şti.
Ne vom urî, ne vom iubi, doar noi vom şti.
Ne-om întâlni pe-acelaşi drum,
înspăimântaţi de-aşa iubire mare?
Lumini de nea, din boltă vor cădea
lumini de sus, lumini de stele,
de ne-om iubi, de ne-om urî,
vor stii doar ele.
Multicolore stele vor cădea
ne-om întâlni, vom suspina,
târziu de tot ne-om ridica
şi tremurând vom alerga
urmând poteca vieţii,
ghidaţi atent de ele.
Şi-apoi şi ea, poteca, va năştea
lumini de stele, până când
nimic din toate n-om mai vrea,
nimic din toate cele.
Doar noi, potecă, stele...
Ne vom iubi, ne vom urî?
Nici eu nu ştiu...

joi, 16 decembrie 2010

Prima zăpadă

În valea umbrelor fugare,
când nu gândeam, când nu visam,
te-am întâlnit, cântând
dintr-o chitară tristă.
Adulmecam din zări senine
şi nu gândeam, dar suspinam,
 îmi îmblânzeam suspinul cu-alt suspin
ce parcă înflorea a primăvară.
Am luat chitara, cântecul,
le-am strâns în braţe.
Era iarnă şi zăpada acoperise
tot sufletul îndurerat de vise.
 Un an bogat se apropia,
bogat în culori şi speranţe,
în zăpadă mirosind a paradis
şi-a flori de plai şi-a vânt de apus. Zăpada-naltă ne-ndeamnă
să ne adunăm toţi cei de-aici
şi să ne spunem  tot ce e de spus,
apoi să fie linişte.Vom fi singuri,
dar poate într-o zi ne-om întâlni
pe drumul vieţii iar. Ce fericită întâmplare ar fi...
şi până atunci...zăpada să ne acopere.

Izvorul din vis


Cădea din cer o ploaie de lumină ce m-a oprit aici să te iubesc şi am rămas în preajma ta, crezând că am să devin o stea.
Un clipocit de izvor se auzea alături şi am crezut că-s lacrimile d'ale tale ce implorau reîntoarcerea, dar la izvor, încet, au poposit dulci căprioare şi un cerb bătrân. Şi noi.
Demult, când adăpai calul la izvor mă îndreptam spre tine încetişor ca să nu-l sperii şi te-am mângâiat. Din trupul tău, dulci aburi se ridicau şi chipul ţi-am văzut în oglinda adâncă - blândeţea lui mă urmăreşte încă.
Păcat că n-ai crezut c-aş fi putut s-aduc a doua oară lumina de pe cer...
Am fi luminat odaia, şi seara, am fi povestit prin câte am trecut.
În zori de zi când mă trezesc, eu mă albesc ca ziua lângă tine, mi-adap privirea cu fântâna adâncă din ochii tăi ce mângâie.
Ziua mă cheamă şi lumea-n jur la fel, iar pădurea-naltă ca o orgă ridică fum.
Te caut în oglinda apei dar nu văd nimic. E tulbure.

Cântec de nisip

Răsfir cu degetele un cântec şi cântecul se ridică uşor în instrument de dor. E iarnă, anotimp plin de remuşcări şi cântece triste, ce răstoarnă apele sufletului. Un foc însă, mai există şi sparge umbrele din gânduri. Încep să desenez, undeva pe nisipul sufletului meu, un val de mare ce vine şi pleacă sau doar vine, îmbrăcat în alge şi scoici albe. Apoi desenez o fărâmă de viaţă, o pasăre rănită.
Şi mai desenez munţi şi cer senin într-un alt colţ de suflet. Şi anotimpuri. O toamnă roşie, bogată în fructe, din care muşti cu sete. O vară,cu ţărm de mare şi albatroşi ce ne caută. În alt colţ  desenez noaptea cu mantia ei înstelată şi fereastra ta galbenă de aşteptare.
Îţi tai apoi, o felie de suflet ca să o rumegi câte puţin în singurătate.
Pe geamul aburit al sufletului tău cade roua tremurândă a tristeţii.
De ce nu te-ntorci să-mi dai o privire?
Zâmbetul tău mi-ar răscoli nisipul sărat şi mişcător.
Un cântec a fost de ajuns să-mi surpe malul.

Întrebări nerostite

Mă ridic de pe un tron de aramă înroşit în foc
şi mi se despoaie fleici de carne din trupul obosit şi opărit de întrebări.
Mă-ntorc şi inofensivă caut răspuns.
De ce mă mai numesc eu OM?
Din ce resurse mă ridic mereu?
Mă hrănesc apoi cu seva celor unşi cu mir din cetină de brad şi fag.
Ştiu că El mă ajută mereu şi că a ridicat, când eram fericită, un arc de flori deasupra mea. Luna blândă îmi lingea rănile şi soarele le vindeca pe-atunci...
Şi totuşi ce dor mi-apasă sufletul?
Ce întrebări înham ca bidiviu spre creste şi spre zări? De ce soarele mă inundă alături doar cu ceru-n asfinţit?
Cobor mereu pe partea nopţii albe şi la zenit păsări poartă-n cioc ramuri subţiri de pace.
Ce dor mi-apasă sufletul pribeag şi mă îmbrăţişează mereu?
Aduc cu mine un soare în infinit şi mă găsesc.