joi, 30 septembrie 2010

Semnul



Straluminat in clipa, infrigurat si sfant
Pasul sovaitor si-l cauta
Pe miile de trepte spre lumina

N-a fost nimic, doar zborul vesel
Ce-a cutremurat frumosul zambet
Ce-ai ivit pe fata limpede de trista.
Un veac de asteptare
Si acum...
Acum in cel din urma ceas
Cand geana ta mai tremura-n apus
O umbra de-ntuneric, racoroasa
Te roaga sa astepti.

Pe umedele gene rasare roua sidefie
Regrete amare.
Pe bolta-n cascade amare
Se joaca ingeri roz.
Mai sus intr-un senin fantastic, ireal
Ciorchinele de boabe diamantine
Se revarsa din belsug
In palma Dumnezeului
Care calm, masoara timpul cu intelegere
In punctul cel mai inalt al boltii.

Timpul care fuge mereu, se naste din nimic.

Fluturele albastru

Un fluture albastru se aseza sa se odihneasca pe o frunza rosie ca sangele.
Era trist si inca vibra de iubire la orice atingere. Se invartise in jurul unor dorinte si acum, ostenit, ramase pe ganduri.
 Nu intelegea de ce nu poate face tot ce isi doreste, de ce nu poate avea tot ce isi doreste...
In el ardea o lumina tainica, o lacrima de diamant, ce ii insenina noptile si il contopea cu infinitul.
Aripile sale erau in nuante amestecate de albastru, ca o valtoare, ca o furtuna. Si fiecare bataie de aripa, amesteca albastrul, facandu-l mai intens.
Era atat de fragil....si stia atat de bine lucrul acesta. Orice pala de vant il transforma intr-un fulg de papadie ce plutea fara putere de intoarcere.
Privea in jur si cauta ajutor.
Iubea lumina soarelui si linistea binefacatoare a noptii.
Privea cu atata iubire luna si simtea cum noaptea il invaluie cu camasa ei tesuta cu stele stralucitoare, protejandu-l. Se asezase pe frunza rosie ca sa o priveasca mai bine. Si ca sa se odihneasca, obosit de atata cautare si zbor.
Zbura mereu, cauta mereu si nu se linistea de loc. Cu fiecare clipa ce trecea, devenea mai trist stiind ca zborul lui era zadarnic. Simtea ca viata lui nu are rost, ca e atat de mic si de nesemnificativ incat nu intelegea de ce a aparut. Parea ca nimeni nu il vede, nu il observa si ca doar el contempla totul, ca pe un tablou minunat, la care de cate ori  privesti, descoperi iar si iar alte lucruri, alte minunatii. Ca intr-un vis.
Nadajduit cobori privirea si ramase uimit. Alaturi de el pe frunza era o picatura de roua scanteietoare. Un bob perfect, o lacrima asemeni celei ce ardea cu atata intensitate in sufletul lui.
Zambi. Privi cu atentie si se descoperi ca intr-o oglinda. Se scalda in bobul de roua cu toata imensitatea fiintei sale.Ochii sai zambeau. Era fericit.













miercuri, 29 septembrie 2010

Fiica toamnei

Ma rasfat in aceasta toamna sacra, aducatoare a atator bucurii launtrice care la randul lor aduc atatea alte bucurii, si tot asa, e o ploaie de roiuri de frunze multicolore, de fluturi ai bucuriei.
Frunze de toamna fosnesc si tes ganduri, ca o ghirlanda ce ma invaluie, ce ma pune la adapostul amintirilor.
Frunzele ard si toamna fosneste, cautandu-ma.
Final de septembrie ce aduce o energie ce trebuie descatusata peste cuprinsurile cununii de ganduri.
Intind mainile dupa visele mele si tremurand, caut lumina.
Toamna ma cheama. Aud pasii ei in departare. La mine ajunge cate o frunza din coama ei.
E ca un cal ce necheaza prin paduri, venind mereu. Venind cu un cantec pe buze.
Ce bucurie! Cata bucurie! E bucuria unei aparitii pe care am dorit-o.
Sunt o fiica a toamnei si toamna e atat de plina de fluturi si amintiri.

marți, 28 septembrie 2010

Istorie





M-a simţit fericită ca un copil ce îşi citeşte pentru ultima oară lecţia pentru ca atunci când va fi ridicat în bancă s-o spună cu ochii închişi. În clasa aceea mirositoare a motorină de pe limba pardoselii acoperite cu resturi de hârtie şi mâncare. Cuvintele se întrec unele pe altele în strălucire şi lecţiile nu mai sunt grele. Dar oricât un elev ar învăţa lecţia de istorie a Elisabetei ce lupta împotriva răzvrătiţilor din Scoţia, n-ar înţelege nimeni.

duminică, 26 septembrie 2010

Alb - poezie de grup

Lumina alba calauzeste a prismei destramare
Cartile albite, invataturi sfinte, cheama la adunare
Inima e alba de-atata iubire
Sentimentele devin albe, asta-i a lor menire
Gandurile se albesc si sunt sterile
Numele albe-aici, acum, impersonale in devenire
Pietrele-s urme albe , hotare imuabile
Mormintele albe raman amintiri consolabile
Vintul schimbarii, alb, in crivat ne-batranesc
Iarba verde-albita caci puritatea naturii culorile-a redus
Cuvintele de adevarul alb rodesc
Noptile albe de visare,la rasarit ca cele din apus
Umbrele albe apuse de-ndoieli si lepadare
Mastile raman albe, asta suntem, nu-i mirare
Colturile albe, alese doar in tinerete
Aripile devin albe si fara batranete
Copaci albi si vieti irosite?
Numere albe, sofisticate, creeaza destinul omului
Visuri albe ascund dorinte neintinate
Ne-nvata pasi de dans catre eternitate
Oameni! Iluminati creatia din mana LUI!

Eminescu

Venise aici la malul marii, singur.
Imbracat cum il stim, cu tunica neagra, cu gulerul ridicat care lasa sa i se vada o camasa de in alba ca zapada.
Nu sunt de acord cu scriitoarea austriaca, traducatoarea pe atunci a marelui poem - Luceafarul, care zicea ca atunci cand a venit special sa-l cunoasca pe marele poet, l-a gasit intr-un restaurant, soios, murdar, neingrijit si cu o mina care trada nesomnul si osteneala. Nu, el a fost si ramane alb. Curat.
Buzele lui senzuale, tradand perversitate, carnea lor umeda, ii dadusera lui Mite Kremnitz o senzatie dubioasa de decadere.
Boala psihica isi facuse deja aparitia si marele Eminescu, despre care se vorbea atat, si la Viena, in cercurile culturale de atunci, devenise un mit.
Sufletul sau se odihneste acum sau pluteste pe geana luminoasa a orizontului.
Il simt puternic, cu raza lui perfecta, frate cu

Luceafarul care ne transmite lumina din departari sticloase.
El nu a fost la mare, niciodata. Nu asa cum l-a vazut aceasta poetesa. E ca o denigrare sa iti descrii luceafarul cu trasaturi umane.
El va ramane in constiinta noastra ca un far de lumina, el, filosoful, poetul.
Urcand in sus va ramane Luceafar tot timpul.
Raza lui incalzeste sufletele arse de sete. Iubirile lui sunt si iubirile noastre.
Lectia de poezie pe care ne-a lasat-o arata cat de putin se leaga spiritul de materie si ca de fapt spiritul este scanteia care ne lumineaza trupurile neputincioase.
Vrem sa pasim pe urmele lui, dar cat de greu ni le putem imagina...
El ramane singur. lumina ne vine de la el prin veacuri, o dulce lumina.
Din dialogul Demiurgului cu Luceafarul, ne dam seama ca lumea spirituala este atat de sus si bine arborata, incat materia trecatoare a lucrurilor este ca o magma care ne retine pe pamant ca ghetele de plumb ale cosmonautilor.
Din istoria civilizatiei pamantene putem lesne intelege ca mai toti oamenii de spirit au trait acelasi destin.
Spiritul este o lumina care ne calauzeste, pe noi trecatorii acestei lumi.
Ne folosim de trupuri ca de case. Suntem puternici atunci cand ne cunoastem, dar suntem vulnerabili.
Viata trebuie sa triumfe. Omului ii trebuie mereu o sansa.
Destinul sau putea fi altfel?
Se spune ca boala psihica de care a suferit in ultimii ani de viata a avut ca punct de pornire sifilisul. A avut relatii cu femei usoare la Viena sau Berlin care l-au distrus. Sifilisul distrugator i-a atacat sistemul nervos.
Dar putea fi altfel?
El a fost avid de cunoastere. Anii de peregrinari au fost pentru Eminescu un prilej de a cunoaste. Era un observator strict, un filosof educat, convingator. Astea il dublau pe omul Eminescu. Educatia la marile universitati iluministe si harul poetic cu care a venit pe lume au dat lumina geniului. Toate astea la un loc.
Din pacate, ca om, nevoile sale omenesti, viata materiala presarata cu nevoi si restrictii, au patat destinul sau.
Inmormantat fara alai, de cei de la spitalul de psihiatrie si trecut intr-un registru completat fugar de un notar si semnaturile de analfabeti gasite in dreptul numelui sau, toate astea suna ca o ironie a soartei.
Lumina sa orbitoare ne urmareste inca. Un om la o suta de ani.
Prin el, poezia noastra a devenit universala. Spiritul poetic al romanului care condenseaza imense resurse, scoate la iveala metafore. Marile sale intrebari ni le punem si noi azi. Inca sunt deschise. Ne intrebam inca unde vom gasi cuvantul care exprima adevarul.

vineri, 24 septembrie 2010

Un om

Un om muncea din greu, de dimineata pana seara,
Ne-nduplecat caci avea copii de imbracat si de hranit.
Cu noaptea-n cap, el se trezea si alerga pentru o paine
Neagra si tare, nu conta.

Dar l-au furat si l-au batut....
S-a suparat atunci, a strans din dinti...

Dupa o vreme a aparut cineva
I-a intins o mana de prieten.
Cu ochii ageri, zambea, era ca si un frate.
Si l-a plimbat prin lume aratandu-i
Lucruri bune si rele.
Si impreuna au luptat si-au nazuit la curatenia inimilor lumii.
O lupta grea, povara grea - si-au spus,
Crezand ca lumea mare inca tanjeste spre puritate
Ideea de frumos si bun, speranta ce nu se arata.

O lume e in spatele acestui om,
Stingher, ce isi doreste ca libertatea
Sa iasa la lumina
Si in final cei rai, urati sa piara
Sa-si stinga orice patimi...
Rand pe rand.

Un om curat cu ganduri bune
Care vegheaza peste-o-ntreaga lume.

Putea sa fie cantec...

Cand tu nu esti se-apropie norii grei
Se-ntuneca si frunzele de-arama
Se-apleaca-n trup tristetile-scantei
Si ma cuprinde iar un soi de teama.

Ma sfarteca aceleasi intrebari
Alambicate rani nevindecate
Ce le-am purtat adeseori
Cum porti o cruce grea, de lemn, in spate.

Sa n-ai nici dreptul de-a sopti singuratatea
Cum n-ai cui spune framantarea ta
Ca dintr-o dat' singuratatea
Amplificandu-se spre stea.

Se naruie in turnul tau fragil
Si mii de cioburi colorate zornaiesc
Din care-ncerci apoi ca un copil
Sa recladesti un alt zeu stramb, umil, ceresc.





Ascunsa stinghereala ma cuprinde
Se umplu ochii mei de intrebari
Din mainile firave se intinde
O palida lumina spre necuprinse zari.

Cand tu nu esti, incerc din amintire
Sa zamislesc conturul tau fierbinte,
Un fel de soare ca o ratacire
Spre care ma indrept cuminte.

Adevaruri

Cand te vei elibera de constrangerile indoielilor si iti vei urma intuitia, care de fapt e constiinta ta-spiritul tau interior-, care incearca cu rabdare sa te ghideze, atunci vei fi condus catre destinatia pe care sufletul tau o cauta cu adevarat si universul nu va face decat sa umple golurile cu detalii.
Nu cantari gandurile si nu masura cuvintele, lasa-le pe toate asa cum sunt, bune si rele, cereale si pleava impreuna.
Va aparea cu siguranta o mana credincioasa care le va cerne si va pastra doar ce e important si de valoare si apoi cu o suflare buna va imprastia resturile departe.
Confortul inexplicabil dat de siguranta pe care o simti, iti va spune atunci ca ai gasit adevarul pe care-l cautai.

Alegere




Ne-am jucat atata timp cu masti colorate de-a binele si raul, incat am obosit.
Am vrut sa aratam ca suntem altfel, desi stiam prea bine ce e dincolo de hainele poleite.
Atata stralucire orbitoare incat nici noi nu o mai suportam.
A venit vremea sa lasam mastile de o parte.
Sa alegem calea. Binele va aduce si va aduna intreit bine, raul va face la fel.
Vor fi doua tabere in colturi opuse si indepartate.
Lumina si intuneric.
Si lupta va fi crancena, dar izbavitoare.

Steaua albastra

 Pentru el, mangaierea sufletului era ca o ploaie de soare, un soare de dor fara margini, o mare inundata de lumina.
Inima lui batea tare la emotia revederii.
Era ca un copil care are nevoie de liniste, de dragoste, care are nevoie de zbor.
Tacerea asteptarii era grea.
Vibra la atingerea viselor de demult.
Noptile ii erau rascolite si visele inundate de culoare ce exploda pe cerul senin plin de stele.
O va cauta mereu pe potecile vietii si va ridica bratele de nenumarate ori.
Pasari cu aripile ude de o lumina zeiasca ii dadeau roata cetatii.
Privea spre cer.
Turlele cetatii aveau conturul rosului de rasarit.
Se intreba atunci:
"Exista dragoste? Mai exista dragoste? Parca totul in jur e doar un morman de amintiri..."
O durere sfasaietoare il facu sa descopere o rana adanca ce nu se mai vindeca.
Parea a nu mai gasi calea spre eliberare.
Se simtea ca un napastuit al soartei, amarnic incercat de asezarea neprielnica a stelelor.
Era incatusat in noaptea amara, lipsita de dragoste.
O lacrima albastra ii umezi geana.
Deodata, o stea ii lumina dramatic gandurile. Steaua, albastra ca si lacrima sa, ii sopti:
"Va veni o noapte cu miros de portocala si atunci bucuria implinirilor tale va fi iar intreaga! Rotile imense ale timpului vor fi iar puse in miscare si atunci luciul lor argintiu te vor calauzi."
Steaua albastra ii trimise rauri de argint, niciodata intrerupte si ii rascoli amintirile, spulberand durerea si alegand lumina.
Zambi atunci, asa cum nu o mai facuse de mult.
Privi in jur si totul era altfel. Auzi marea chemandu-l.
Se apropie de tarm. Privi marea cum saruta malurile si zidurile cetatii sale. Privi pescarusii care fara teama de inalturi se roteau senini. Vazu, in zare, o barca de pescari ce in disperarea lor nu gaseau tarmul. Era o vecie pana la orizont.
Atunci intelese si inchise ochii. Simti deodata briza sarata mangaindu-i fata.
Si mai simti si caldura soarelui ce se ivea din mare, mai frumos ca niciodata.
Steaua albastra ce-l privea, zambi atunci.

joi, 23 septembrie 2010

Tablou de toamna

Din toamna cadeau frunze multicolore si sinuciderea aceasta lenta, era un dans straniu ce aducea o muzica sfasaietoare, neinteleasa de trecatorii grabiti.
Se tot auzeau bufnituri indepartate care dadeau o cadenta ciudata si mersului si tuturor miscarilor.
In microbuz era lume multa, pestrita care-si framanta problemele marunte in soapte suierate.
Stateam intr-un loc mai ferit, langa geam, aproape de niste batrani tacuti.
Haina neagra si moale imi dadea o senzatie placuta de protectie si o dragoste tacuta si calma ma invaluia, trimitand un aer caldut spre ochii ce sarutau peisajul de campie roditoare. O umezeala placuta soca campia si fremata prin trapa usor deschisa.
Pluteam in visare si intorceam privirea in toate partile. Nimic nu trada framantarea, deziluzia.
Timpul trecea printre degete si dintr-o data m-am trezit in orasul vechi.
Paseam atenta la frunzele ruginii care suierate de vanturile toamnei se adunasera in unghiurile ferite ale cladirilor si in cotloane ascunse de fierbere.
Fatadele vechilor cladiri care supravietuisera, scoteau la iveala un oras plin e farmec, cu balcoane grele, ornamentate, cu parti decorate in bronzuri vechi, coclite si pline de fantezie.
Mergeam spre locul stiut cu pasi inceti, linistitori.
Sub castanii ruginii stateau parasite si aruncate banci care ornamentau parcul plin de verdeata.
Trupurile de piatra ale statuilor stateau neclintite ca intr-un muzeu imaginar, plin de amintiri.
Un val de vant venit din inalturi, imprastie frunzele fosnitoare.
O batrana trecu incet pe langa mine cu un cos plin de crizanteme.
Spre deosebire de alte parti ale orasului, unde noul isi facea aparitia de la o zi la alta, aici in vechiul centru farmecul romantic imprima locuitorilor o liniste sufleteasca plina de duh.
Sufletul mi-era impacat. Lume putina, melancolie multa.
Cu gandul la maretia unui rasarit de soare in suflet, imi imaginam ce a fost acum o suta de ani aici.
Cat de putin se leaga spiritul de materie...

marți, 21 septembrie 2010

Lui Athos

 Vine toamna si gasesc
O inima care canta
La o chitara veche.
Mai e loc si pentru cantec...
Canta-mi mereu
Fara oprire!
Pe o latura a genei
Se ingalbenesc frunzele.
Plangi cu setea naufragiatului
Care-si cere dreptul la viata.
Esti ca o pasare alba si singura.
Un gand singular despre viata.
Pe cate frunze galbene si rosii
Vor cadea picaturile vietii?
Incarci carute cu ganduri,
Fructele viselor.
Ploaia iti canta pe tampla
Ca o durere, ca un ciorchine.
Plangi clipa, caci
Clipa aduce vesnicie.
Frunzele din drum, purtate de vant
Ne cheama pe amandoi.
Suntem calatori speriati de furtuna
Si pasari in zbor ne arata calea.

Oglinda destinului

Priveşte în ochii mei cu ochii tăi.
Atinge mâinile mele cu mâinile tale.
Respiră o dată cu mine. Fă aceleaşi gesturi, clipeşte mereu.
Acunde-te de umbra ucigătoare.
Păstrează lumina în privire.
Vom fi la fel, pretutindeni.
Ca o stea dublă, când pulsezi tu,
voi pulsa şi eu, culorile tale le voi avea şi eu. Dacă nu plângi tu, o să mă abţin şi eu. Lumina oglinzii noastre va trimite aceleaşi impulsuri.
Tu în lumină, eu în lumină,
eu în umbră şi tu la fel.
E o oglindă de iubire, de dor şi de vis.
Dacă se va sparge oglinda
Vom funcţiona la fel,
nu se vor tulbura
gândurile şi visele noastre.
Oglinda - impulsul luminii -
Păstrează raze orbitoare.

Cuvinte potrivite

Gasesc foarte folositoare aceste exercitii de scriere - in cautarea cuvintelor, asa este, o cautare a cuvintelor cele mai potrivite care sa-mi exprime cat mai bine starile de o complexitate debordanta. O fac pentru mine, dar ar putea folosi si altora.
Ce am invatat de la viata este ca totul e relativ in raport cu o a doua persoana.
Unii se duc la peste si-si pierd acolo o parte din timpul liber, altii se afunda intr-un bar sau acasa intr-o amortire a creierului. De aici se adauga o raceala cumplita a sentimentelor, o devenire de snob si blazat.
Pentru acestia, orice om care vibreaza altfel si mai mult decat ei, este scos si catalogat ca suspect.
Diferenta este ca cei  "altfel" sunt mai apropiati de nervul central al efervescentelor vremii, ei vibrand sau intrand in rezonanta cu o sarcina pozitiva. Si atunci tot ce se creeaza pe acest pamant, fapte mari, realizari este si se vrea pe ecranul lor propriu, pozitiv.
Daca n-ar fi prejudecatile oamenilor, n-ar exista aceasta frana a entuziasmului si atunci totul, dar absolut totul ar fi la adevarata valoare si sensurile s-ar cuprinde intr-un singur sens. Pozitiv.
Un aport in plenitudine poate aduce o lumina in plus -un plus pozitiv.
A te posta la un nivel de plutire si a te multumi cu aceasta plutire este un semn de batranete impotriva caruia trebuie sa muncesti cu asiduitate. E un obiectiv de lupta important.
Trebuie sa punem bratul la aceasta euforie a noului. Sa cerem intotdeauna mai mult, mai bine. Este o obligatie de existenta a noului. Aceasta lupta duce la inflorire, devenire din frumos in mai frumos.
Iubirea si pacea sunt necesare progresului. Sunt note ale prospetimii pe care o purtam peste tot cu mandrie.
Cu dor si senin.
Purtam ca talisman pamantul cu muntii, padurile, apele si campiile. Istoria. Pamantul pe care traim si iubim, impreuna, alaturi de ai nostri, ne fac visele de neinfrant.
E nevoie doar de iubire si trezire. A tuturor. Cu suflet si brate.

Vom fi martori uimiti, cand in pragul veacurilor, oamenii vor fi la fel.

luni, 20 septembrie 2010

Visare


 Vino cu mine in strafundurile involburate ale visului ca sa ne cufundam cu dor in valurile de culori ale toamnei. Tu esti acolo, dar vino aici. Cu mine. Sa gasim aceleasi vorbe si aceleasi gesturi.
Trecand pe acolo...nu te-as mai gasi. O urma usoara pe pamant. Atat.
As adulmeca-o ca un caine si m-ar duce in desert. Nici dispozitie de a adulmeca nu mai am...Te vad ca pe un obiect de ceramica, extrem de subtire, de fragil. Te vad printre straturile de pamant trist. Pamant generos, daruindu-te mie.Iute, un gest imi vine in minte. Mi te iau din memorie,

mai subtire decat in pamant, si te asez langa inima. Inima si ea - ceramica vie-pulsand smaltul sangelui, sticlos, sunator. Ceramica aspra pe care e desenata o floare.
Te mai vad uneori, seara tarziu, ciocnindu-te de stele inlacrimate si tremurand cuvintele ca un cuib de pescarusi flamanzi.
Tu treci. Ai trecut. Pentru o clipa, padurea se leagana in ochii tai. O pasare ti se aseaza pe inima.
La mine in interior ceramica a devenit piesa de muzeu.
Trec pe langa tine si nu ma vezi. Am devenit de mult o umbra.
Tarziu, cand ma vei cauta, voi fi si eu o piatra din cele gasite de arheologi.
Dar nu ma va aseza nimeni, niciunde.

joi, 16 septembrie 2010

Regasire

 Timpul scurs in ultimile zile, a lasat ragaz ideilor sa se decanteze.
Am aflat esenta care pana acum imi scapase.
Tacerea face atata bine...iti permite sa ramai cu gandurile tale.
Mintea se limpezeste, sufletul se calmeaza si echilibrul se intoarce.
Am reusit sa apreciez efectul benefic al izolarii. Linistea m-a ajutat.
Cand ramai doar cu tine, ai ocazia sa-ti concentrezi atentia la ceea ce faci.
Mi-am dat seama ca nu era liniste ceea ce credeam eu pana acum.
Galagia era in interior; sentimente, ganduri, absenta, dezordinte interioara.
Era un blocaj care nu ma lasa sa ma misc, sa actionez, sa vorbesc.
Cautam sa-mi explic starile de nemultumire, tristete, revolta, fara sa realizez ca se creeaza un haos.
Ca in loc sa construiesc, distrug.
Tacerea m-a ajutat sa inteleg.
Acum am timp doar pentru mine.

vineri, 10 septembrie 2010

Potcoava



Găsim mereu potcoave vechi în drum
şi le luăm încet în mână, mai aproape, să vedem ce gânduri au purtat prin vremi străvechi până la noi, prin ape, prin colb şi stânci, prin mari frunzare. Şi gândul nostru bate precum atunci fierarul ce-a pus în cal nădejdea şi bătea până-n străfunduri potcoava, gândul, ideea de cal, ideea de drum... O ţinem azi duşi de gând şi tot mai credem că mai există calul sau drumul sau voinicul ce călărea neînfricat, semeţ, tuguind căciula ca un munte nestrămutat, dar n-a rămas decât potcoava în colbul drumului şi atunci o ridicăm şi o luăm drept piesă de muzeu, deşi e ciobită şi de praf preaplină.

miercuri, 8 septembrie 2010

Ganduri tomnatice

Venirea toamnei face sufletul neincapator
Si atunci astern pe hartie ce da pe dinafara.
Amintirile verii, ale zilelor si faptelor trecute.
Intersectari cu oameni, locuri, muzici -
Fugare clipe luminand neantul.
Arcuri de culori se ridica 
Si toamna paseste tumultuos,
Rascolitor in suflet.
E soare mult si buna dispozitie
In piept, in nari, in mers.
Vor palpai castanii-n amurgul roz-violet.
Vor palpai romante, parfum de crizanteme,
Urcand spre bolti, in unde, vor pluti.
Tai cu privirea un disc din ce se vede
Si nascocesc nastrusnice proverbe.
Ce seara cu ce nume ne va reintalni?
Cati ani pe umeri vom mai purta tacere?

marți, 7 septembrie 2010

zbor de fluture

Intregul univers are un mers de clipe clare.
Prea multe intrebari pentru batrani,
Prea multa nerabdare la cei tineri...
Noianul de ganduri ne strabate secolul
Pana la oase,
Fluturi transparenti in zbor,
Ce lumineaza usor poteci de suflet.

duminică, 5 septembrie 2010

Oraselor albe

Demult s-au tot visat orasele acelea albe,
Inlantuite de liniste si pace.
Plimbari de gand si de dorinte,
Visari. Lumea insa va mai strabate
Inganand fapte pentru toti.
Flacara acestui dor mai are de urcat
Spirala dorintelor sublime.
Samanta ei va trebui pastrata...
Si ne rugam, tot neclintiti,
Rapusi de toropeala.
Vin ploi acide si ne spala
Si-ar fi pacat, de mii de ani
Cat s-a muncit cu bravi barbati in frunte,
Ce visatori, au incercat din dor,
Sa creasca spice aurii pentru multimea-atator dragi pietrificati intre rascruci de drum, insemnate
De cruci albastre, translucide.
Ce soare alb trebuie sa dea iar roata?
Cum sa-nsenineze flori pe boltile durerii?
Gandul - fir de lumina urca-n deal in fiecare
Toamna.

Suflet drag


Ai aprins atatea stele in sufletul meu.
Lumini de iubire,
Pasi egali, adulmecand poteci umblate si neumblate.
O raza, lumina de sus, iti canta suav povestile zanelor noastre,
Din basme stravechi, dulci izvoare.
Ai trecut prin nopti de visare, amare si-acum
Vrei sa cobori treptele prin fumul albastru si bland
Din care iubirea se naste.
Dai muzici, dai stele, sperante si zboruri.
Inca mai e vreme sa plangem
Timpurile usoare de ras cristalin.
Priveste cum se inalta zborul pescarusului...
Sa nu uiti, eu am fost sufletul hoinar
Povestindu-ti, sub cazatoare stele, atatea.
Ratacim pe la stresinile celor dragi
Strecurand lumina pe pleoapele lasate
Si doar luna e licoarea cea blanda
A linistei ancestrale.