luni, 28 februarie 2011

Răspuns


Încerc un răspuns prin tăcere
şi inima ceasului e limpede.
Ape decantează nisipul cernut al zilelor,
făină a eternelor mări.
Înteţit în clipe de balans,
focul dansează rotitor.
Rănile sângerează şi fiecare clipă
se scurge ca un izvor de suferinţă.
Gânduri înceţoşate de noapte printre aştrii
cu rezonanţe se zbat în epiderma încălzită.
Din generozitatea clipei acoperite
am luat căderile luminii esenţiale
şi mi-am împletit o cunună.
Izolare totală, penetrare perpetuă,
cursă şi zbor, suferinţe nevindecate,
culori.

Despre scris

Voi scrie despre cele scrise. Poate le voi da dreptate și celor care privesc cu scepticism preocuparea mea. Dacă pornești să urci cu râvnă pe un munte la început e greu pentru că scopul e departe și departe sunt și satisfacțiile. Cu cât sunt mai departe, cei din jur zâmbesc și nu văd sensul, nu înțeleg despre ce e vorba. Preocupări mărunte există mereu, în fiecare zi din viața noastră. E mai normal să te ocupi de lucruri mărunte, să alergi după interese personale? Ceea ce trebuie să caut și să aleg eu pentru mine sunt cuvintele, e limbajul. Să nu fie prea alambicat, dar nici prea simplu și banal. Mă gândesc destul de mult la asta. Cu un limbaj adecvat poți crea imagini deosebite. Am încercat să scriu și poezie, dar mă sufoc între rime. Prefer să scriu ce simt. Se poate face poezie de dragoste și fără rime.

Însângerare



Iar am trecut
prin focuri amare și târzii
în iernile acestea.
Mi-e inima cât pumnul
și păsări țipă
să ne lăsăm iubirile intacte.
Din ochi, picuri de sânge
ni se așează-n palme,
iar pașii ne sunt
mici și triști.
Durerea e în flăcări
și nu mai vedem aproape
și nici departe.
Sufletul se înmoaie,
ochii... se întunecă
de lacrimi.

duminică, 27 februarie 2011

Loc pentru visare






Cu genunchii la gură și mâinile strânse lângă glezne stau ghemuită, respirând aburul iernii de cleștar. Rochia mea albă își unduie voalurile peste căzute stele albe. Din ele, focurile crescute mi se dăruiesc și atunci mă simt mai puțin singură și mi-e mai puțin răcoare. Într-un timp, stând tot așa cu genunchii la gură, respirând albul zăpezii mă trezesc cu  câte un fruct greu de aromă în palmă. Sunt sigură că pot acum, ridicându-mă, să alerg trăgând după mine căruciorul cu cer albastru și apoi să mă opresc după ce voi căuta bine un alt loc mai cald pentru o nouă visare.

Călătoria sufletului





Îmi place mult să călătoresc.
Întâlnesc oameni noi,
priviri noi, idei noi.
Locuri noi sau vechi
pe care nu le mai recunosc.
Am încercat să număr călătoriile,
am numărat şi m-am cam încurcat.
Călătoria sufletului printre oameni...

Acasă







Mă reîntorc la bucuria copilăriei mele. Trecând pe străzile vechi, ochii-mi roagă frumuseţea brazilor din curţile oamenilor, spălaţi în prima pală de lumini solare. Munţii sunt din ce în ce mai aproape şi alături foşneşte apa legănată de pământ.

Omul-pom

Omule, pomule, ascultă de poți, în tăcere, clopotele ce bat și ne spun cine suntem, de unde venim și unde mergem, ca soarele trecut de amiază ce se încarcă de inimi cernite, gânduri, ca muzica ce adună stoluri de păsări. Cât din amintirile tale simți cu inima? Câte drumuri ai străbătut, câte drumuri ai făcut arcuit sub soare, ziua, noaptea întrebându-te cine ești. O muzică, un vis, o gămălie, o inimă? Întrebări, amintiri, povești luminând ca un apus frumos? Ridică-te, numără secundele, hotărârile dureroase, clipele, dorul de libertate adevărată, anii măsurați în secunde clătinate de clopote de aramă.

sâmbătă, 26 februarie 2011

Frânturi de suflet





Nu e aşa că uneori îţi vine acut să taci?
Sunt vremuri ce demult s-au dărâmat
în constelaţia ce-ai clădit,
dar simţi nevoia să respiri
şi să renaşti
când vreme lungă  te-ai zvârcolit în chinuri
şi-ai fost oprit să zbori.
Ai înghiţit amare noduri
pe norul de la asfinţit
când sufletul călător a rămas
grăunte de cărbune.
Să-ncepi noua potecă ce ar fi?
Un nou eşec? Un nou zbor? O nouă zi?
Lacrimi nevăzute se adună sus în bolţile sufletului.

vineri, 25 februarie 2011

Descifrare


"Totul rămâne neschimbat, doar viaţa trece-n moarte!" şopti pasărea de nisip de pe umărul meu.
Un foşnet parcă se mai auzi şi o rază de soare-n asfinţit îmi împleti culcuş.
Hieroglife uriaşe păşeau pline de sens când orbul pipăia trupul amforei pline de lacrimi, pe când ea, tot mai însetată de iubire, se opri o clipă să respire.
Atunci pasărea se împrăştie cu un oftat neînţeles. Şi-am luat iar semn cu semn, o hieroglifă lângă alta, păşind, încercând să refac scrierea în ce-ar fi vrut să fie şi nu a fost.

joi, 24 februarie 2011

Pas cu pas prin suflet

N-o să mi se frângă visul,  mi-e prieten drag ce mă călăuzeşte mereu. Sunt o călătoare veşnic surprinsă de umilitoare şi dureroase distanţe, ca o ironie a vieţii.  Am tălpile rănite şi las însângerate urme de paşi  prin fugarul timp, eternitate fără măsură, neputincioase cuvinte de dragoste, mută privire, clipe obositoare de singurătate, răni în adânc. Mi-e slobod gândul înspre zări, nestinse doruri mă îndeamnă și din ceruri cad stele ce pe umeri mă înseamnă. În trupul meu suspină păsări albe şi dulci raze de soare, simt corzi albastre, strune întinse pe sufletul ce doare şi atunci privirile îmi devin de sticlă, iar sufletul foc. Un fir de iarbă-mi încolţeşte-n palmă şi ecoul lui se-aude jos, departe, în întinsele lunci de vorbe mute. Încerc din el să scot un clinchet de harfă și în drumurile mele apar apoi flori albe, roi de stele şi de fluturi. Privirea îmi devine blândă şi ochii strălucitori, iar pieptul uns de muzici şi culori pare un crâng de flori ca cel prin care rătăcesc uneori când dorul răsuceşte imense rotocoale de suflet.

Ovidiu





Ovidiu în seara asta ne-a vorbit,
și-a plâns versurile pe alt ţărm
şi încet, a înnodat corzi pentru alte cântece,
semn că încă mai are de plâns,
semn că dragostea lui e tot mai mare
cu cât cresc depărtările, cu cât creşte tristeţea.
E unic în dragostea lui, a ars pentru dragoste două milenii
şi va mai arde cât dragostea va fi pe pământ.
Patimă imensă, tristeţe enormă, inimă monumentală.
Și totuși a rămas acum doar o statuie la mal de mare.
Ovidiu este în același loc sau poate pretutindeni
ca o umbră tristă în cetatea dragostei, ca o piatră albă,
semn peste veacuri.

Focul iubirii





Să ne-ntindem cuminţi pe patul încălzit
şi foşnetul focului ce creşte împletit
să-şi unduiască roşul în inimile noastre
sudate în legea marilor iubiri.
În căuşul palmei tale drepte
să ducă vibraţie palma mea albă
şi ochilor să-mi săruţi
tremurarea de gene.
Să iasă din noi lumină și
târziu cînd vom adormi,
cuprinşi de același gând,
să ardă alături de-a pururi,
un foc împletit,şi lângă el,
în vise târzii, de sub pleoape
să ardă privirile noastre.

Tangent cu realitatea

A ieşit din cameră. Se certase uluitor cu cineva. Cineva care nu ştia ce înseamnă considerarea prietenului sau a celui de lângă tine, respectul faţă de om şi faţă de năzuinţele sale. I se făcea o scârbă deosebită când avea de-a face cu asemenea oameni, ca atunci când îţi bagi două degete pe gât. Poate să ningă frumos dincolo de ferestre, dincolo de perdelele transparente, greutatea cuvintelor unui astfel de om rămâne la fel de expresivă. E bine să te fereşti în viaţă de astfel de oameni. Ei îţi pot face cel mai mare rău. Şi asta pentru că nu gândesc. Un om care a învăţat ceva din viaţă, a simţit pe pielea sa o palmă a sorţii, n-are dreptul să se răzbune pe nimeni, n-are dreptul să se joace cu cuvintele, cu demnitatea celui de lângă el. Dacă ar renunţa la demnitate l-ar lua de gât, de guler, de mâneca hainei şi l-ar vârî într-o hazna ca să-şi trăiască viaţa în continuare acolo unde merită. Ar face asta cu sadicitatea legilor marilor triburi, cu instinct de animal. Dar ştia că e mai bine să se ferească de asemenea oameni. Dacă se poate să le arate doar cât de mici sunt, să le trântească o oglindă cât de mare şi reală în faţă. Nu îi părea rău de clipele pierdute alături de el. O mai făcuse şi cu alţii sperând că dacă le spune cuvinte frumoase, dacă le împrumută nebuniile entuziaste, vor merge împreună în zborurile beţiei ireversibil. Dar de fiecare dată rămânea puţin mai gol, cu câteva pachete de cuvinte frumoase în minus, cu coroana de nervi aprinşi pe frunte. Îi ardea fruntea şi ochii îl usturau, aproape lăcrimând. Era oribil să-ţi fie sortit să împarţi cu astfel de oameni aerul de peste noapte din aceeaşi încăpere. Ar fi preferat să stea atârnat de grumazul unui viţel, într-un grajd, îngropaţi amândoi în fân şi să-i  respire aburul umed. S-ar fi simţit grozav aşa. Dar aşa o fiinţă, mai jos ca un animal, lipsit de orice fel de sensibilitate, care scoate tot răul din interior şi-l întinde atunci când e vreme bună, soare, pe frânghia-i din jur ca rufele la uscat ca să i se poată admira cât mai bine atuurile false şi deplorabile, nu merita nimic. Nici măcar atenţie.
Ieşise din cameră cu fruntea arzând şi usturimea în ochi. Celălalt rămăsese în urma lui cu ochii în care adunase toată răutatea posibilă şi imposibilă. O luă de-a lungul străzii, cu mâinile în buzunare şi gulerul ridicat. Trăia pentru a nu stiu câta oară sentimentul pe care nu voia să-l descrie niciodată, singurătatea. Cu cât era mai singur cu atât creşteau şi se înmulţeau dreptunghiurile ferestrelor luminate, adunându-se în jurul său. Puţin mai pe dreapta, între două blocuri mari şi vechi, destul de întins şi presărat cu pomi era un părculeţ unde altădată erau grozav de mulţi copii. Acum era târziu şi se făcea din ce în ce mai frig. Salcâmii bătrâni creşteau imediat de lângă rădăcina blocurilor vechi, de-o parte şi de alta. Acum uscaţi, îşi aveau crengile întortochiate, bandajate cu fâşii albe de zăpadă care peste zi fusese umedă şi acum îngheţase, devenind sticloasă.
"Dacă poţi, fereşte-te de oamenii proşti, fiindcă ei sunt răi şi ce e mai grav e că nici nu ştiu că-ţi pot face rău !" îi spunea bazinul rotund din mijlocul părculeţului. Era un bazin scund şi larg, amenajat cu pietricele cenuşii. Lângă bazin era un călăreţ de aramă pe ai cărui umeri sclipea zăpada îngheţată. Se aşeză aproape de el,  pe o bancă îmbrăcată în alb, cu mâinile în buzunare şi gulerul ridicat. Clădirile vechi care cuprindeau cu lungimea lor laturile părculeţului îşi stingeau încet dreptunghiurile ferestrelor şi mai rămânea să vină lumină de pe stradă, unde din când în când trecea câte o maşină. Bătea uşor vântul şi călăreţul parcă se răsucea cu calul nechezând, ducându-şi privirea de la el la stradă şi înapoi.
"Dacă poţi fereşte-te de oamenii proşti pentru că sunt răi" îi spunea călăreţul privindu-l pe sub pleoapele scrutătoare.
Se injectau în el de peste tot aceleaşi cuvinte şi parcă ar fi luat locul călăreţului de aramă pentru bătălia cu proşti. Dar era târziu...

miercuri, 23 februarie 2011

Viitor



Va veni un şir de zile calde, aurite de soare şi o linişte profundă. Vom avea în suflet o odaie curată şi simplă, ca de nea. Speranţa va înfiora piepturile largi de inimi ce pulsează în ritmuri de coloană verticală. Vor bate clipele în miez de inimă şi tihna ne va fi adâncă. Un glas va aduce pace şi lumină. Vor fi dimineţi promise de primăveri liniştite, comori de iubire pe pământul făgăduit. Nectarul zilelor ne va hrăni cu echilibru.

Călătorind

 Tu, călătorule, opreşte-te puţin la această răscruce şi îndeamnă-ţi calul la iarbă verde în umbra bătrânului copac. E-n spume şi ochii îi sunt roşii. Tu, călătorule, mai cheamă-ţi odihna aici, seara, în jurul focului e bine. Odihneşte-ţi murgul, odihneşte-te pentru noul drum călătorule, coboară de pe cal şi vino la umbra copacului bătrân. Hai, răsuflă adânc şi desfă-ţi desaga să te aud povestind din vremuri de demult. Odihneşte-ţi oasele lângă murgul înspumat, e seară şi soarele ucis la orizont încă mai crede în viaţă. Prin trestii vântul de seară adulmecă o pasăre răpitoare de amintiri. Ştiu că o parte din tine a rămas pe drumul uitat, lângă soarele ucis la orizont de propriul lui zbor. De ce-ai rămas pe gânduri, călătorule? Nu vrei să-mi legăn rănile cu tine? Hai, odihneşte-ţi povestirea pe stratul acesta de suflet. Priveşte în jurul tău, îneacă-ţi privirea şi de va fi să pleci iar cufundă-te în ochii mei şi povesteşte-mi imagini de dor. Peisajul tău are câteodată atâtea culori şi-ţi mulţumesc pentru întregul drum făcut, mi-ai dăruit visul ca popas şi cozi de stele pentru iubire.

Aceleaşi vise

Voi găsi o constelaţie unde să-mi strig bucuria nemărginită, un foc mistuitor de vise. Se învălmăşesc gândurile şi culorile mele şi se năpustesc spre aerul de afară. Încă visez culori între cearşafurile ude de cuvinte. Rătăcesc cu gândul şi privirea prin pădurea fermecată. Setea albastră pentru tot îmi încleştează în gânduri stele sacre. Vorbele rotunjite cer tremuratul zbor înspre lumină. Rătăcesc prin pădure cu idolii-n ochi, printre flori şi iarbă, aşteptând ca ei să se nască în realitate. Într-o mână am cerul albastru, infinit şi rotund, iar în cealaltă pământul întreg. Descopăr natura şi liniştile ei, descopăr lumea ca pe un cristal. Cobor căutând lumina-i din miez ca semn al clipei de adevăr. Aceleaşi vise, acelaşi gând, nimic mai simplu.

marți, 22 februarie 2011

A iubi e primăvară!



 Să încălzeşti la piept mereu un gând curat, slăvit în ghirlande de flori spre albastrul senin ridicat ca un cântec. Cântecul  nu poate fi răstălmăcit decât în şoapte dulci, rotunde ca poamele livezilor în care iubirile devin poeme. Încântător e poemul celor două jumătăţi de măr parfumat, cheag de lumină ce se înfiripă pe inimă ca o poleială adusă în ajunul sărbătoresc al iernii.  Să ne iubim ca niciodată sau ca ultima oară, cu putere cum iubesc pădurarii plimbarea prin pădure, drept sau pe ocolite, cum iubesc mersul în necunoscut.
Merită să iubim pentru că din iubire suntem făcuţi şi suntem făcuţi pentru a iubi.

Călăreţ pe fântână

Şi ea deveni dintr-o dată fântână. Aşa cum stătea întinsă pe pat, pletele se răsuciră cărbune între penele răsfirate din perna sfâşâiată de zvîrcoliri anterioare. Era nemaipomenită aşa goală, perfectă. Murmura exact ca o fântână în devenire ce era. El se opri puţin, metalic şi faţa şi ochii săi miraţi îşi schimbară nuanţele deosebit de subtil în gama roşului. Vru să întindă mâna, căutând un post cu o muzică adecvată, însă când o făcu, dădu de scutul greu cu mai multe rânduri de armură. Vru să se ridice puţin pe partea mai groasă a piciorului ei, dar dădu de crupa lucioasă şi puternică a calului său renumit. Întinse mâinile înspăimântate şi vru să atingă râul părului prăbuşit în albul pufos al pernelor, dar rămase înlemnit. Şi apoi se preschimbară dintr-o dată metalele în lemn, ca o subliniere a înlemnirii lui. Se trezi deasupra unui luciu de apă, clătinat şi putu să desluşească fibra de lemn cum coase la repezeală spaima în cutele de la ochi şi pe pomeţii uscaţi, apoi îi cuprinde muşchii. Era îngenuncheat cu tot cu cal. Avea un cal ascultător, ca aceia din arenele de circ, cai ce fac plecăciuni publicului pentru o bucăţică de zahăr. Îşi aduse aminte că trebuia să se caute în buzunar după un cub strălucitor, dar băgând mâna dădu peste bucăţi de zale ruginite, zornăitoare. Se miră foarte tare cum se schimbară toate, atât de repede şi de deplorabil, dintr-o seară plăcută cu o femeie rară într-o bizară seară medievală, încărcată cu armuri negândit de grele şi un cal cu crupe lucioase şi arcuite de nu puteai sta pe el chiar dacă aveai şa. Vru să înjure cu foc, dar de pe turn se ridicară pe cerul dramatic de zdrenţuit două halebarde. Pesemne că se schimba paza turnului. Din spatele cetăţii, de peste spinările de-un verde ars, venea un vânt violet din pădurea seculară şi încremenită. Nu-i venea să creadă că radioul la care ascultase mai devreme muzică se preschimbase într-un scut pe care nici măcar nu-l putea mişca de la picioarele calului. Trebuia să-l lege de cal şi acest cal care n-are acum o bucăţică de zahăr să-l tragă după el până aiurea. Nu-i venea să creadă nimic din ce se întâmpla. Susurul fântânii limpezi îl îndemnă să se urce pe marginea nu prea înaltă de piatră foarte veche. Dintr-un salt a fost sus. Paza nouă de pe turn, ascunsă între creneluri, râse la început, apoi se întrebă ce caută acel călăreţ încărcat cu armură pe marginea fântânii din parcul cu roze. Înălţimile de piatră se întrebară şi ele, ciocnind între ele bucăţi de piatră paralelipipedică. Până să se dezmeticească, nu-l mai zăriră nici pe călăreţ, nici pe cal. Peste oglinda lucioasă şi limpede tremurară inele fierbinţi, chemând între cutele ce se întindeau spre marginea nu prea înaltă a fântânii, fâşii subţiri din cerul de peste cetate. O halebardă cazu şi se auziră pe scări bocăniturile paşilor grei  ale paznicului. Venea spre fântână, spre adânca fântână. Când ajunse aproape, faţa rotundă de apă era liniştită. Puteai jura că n-a trecut pe aici nici un călăreţ în armuri grele şi nici un cal târând vreun scut greu. Puteai jura. Căzu oftând şi făcându-şi mâinile căuş bău câteva înghiţituri ca să-şi răcorească goana nebună de sus, din turn, până aici. În acest timp cealaltă halebardă rămăsese încremenită şi ameninţătoare în mijlocul răsucit al vântului violet. Cerul se apropie şi mai mult de zidurile cetăţii, Se-nserase de-a binelea. Şi liniştea crescu.

luni, 21 februarie 2011

Atunci şi acum

Îmi închipuiam cum se văd dealurile şi munţii îmbrăţişaţi de cetini adânci, tremurătoare şi ameţitoare. Poate că râul este acum mai limpede. Sau poate mai liniştit. În apele sale săgetătoare de reci, zbuciumul armurilor nu s-a pierdut. Au mai rămas câteva. Ele sunt roţile cu care s-a ajuns până aici. Roţi pe care orbul de Bogdan sau înţeleptul de Ştefan cu oamenii lor le-au împins, au trecut râurile cotropitoare înăbuşind relele. Bunătatea care le-a rămas în suflete, au aşezat-o în bisericile de pe dealuri ca aurelolă a lumânărilor. Din ea, după ploaia celor 500 de ani mai puţin liniştiţi, ca o rază a crescut bunătatea noastră de acum. Bunătatea ce a apărut din multă credinţă şi linişte a sufletului. Şi aşa pietrele se încălzeau uşor pe munţi. Se încălzea istoria. Pietre puternice, late în spate ca nişte viteji ce-şi apără ţara. Munţii încă mai vorbesc despre ei şi bisericile cusute cu icoane albastre vorbesc despre ei. Oamenii de acum vin sub clopotele ce vibrează, pentru strălucirea şi bunătatea din icoanele de argint şi liniştea din zidurile pline de sfinţii cu aurelolele cioplite rotund.

Protecţie


Tărâmul iubirii e un veac de tăceri. Atât de puţin ne cunoaştem, ne-am cunoscut atât de puţin. Va fi iubire de-a pururi. Din tulpină ne vom prelungi spre lumina din visul curat. Minunate stele ne aprind ochii în infinit, strălucim şi ne pierdem ca un vis. E un  etern joc. Culegem flori care de fapt nu sunt pentru noi. Şi atunci vise de nor trec peste luminile viselor dintâi. Poate doar cântecele să ne trezească din somn. Plutim printre nori trandafirii ca o stranie nălucire.

Decizii

Totul pare că survine după un cataclism sublim. Nici cuvinte nu mai am, nici cântece nu mai ştiu, bate vîntul tare şi mă împinge spre margini. Cine nu vrea? Cine nu ştie? Am uitat cum se cântă sentimentele seara, cum se albăstreşte noaptea de la cântece. Florile nu mai au lumină şi înfiorarea e alungată ca un abur. Forajele sentimentelor scot iar la iveală ţiţeiul negru al deşertăciunii. Când zadarnic lupţi cu ororile sau vicisitudinile vieţii, când zadarnic încerci să ieşi la liman cântând prin hăul întunecat al pesimismului, nu-ţi rămâne altceva decât să te retragi într-un loc uitat de timp, unde singur şi neauzit de nimeni să-ţi plângi durerea de a fi.

duminică, 20 februarie 2011

În căutare



Mă împresoară muzica şi seara toată devine un suspin. Pe rând dau buzna stele, roiuri, în fântâna sufletului meu. Adopt tăcerea ca un scut. Fuioare largi de semne ale vântului mă înconjoară şi caut un gest de-al tău să mă încălzească, acum când iarna nu mai vrea să plece. Lumina unei lumânări, sfioasă, îmi acoperă cu drag arcada frunţii şi stele reci de lacrimi la colţul ochilor devin smaralde. Îşi freamătă neliniştita mare tot alte valuri pe ţărmul de nisip şi-n umezeala serii plâng pescăruşii speriaţi, ţipete în zbor.

Somn greu




Luna plânge ascunsă după nori şi aş vrea să-mi dormi în inimă. Tu să dormi şi eu să caut răspuns la întrebări în van, la amarul dor ce-l port mereu, la ceaţa care-mi acoperă trupul. E sufletul răscolitor şi gol, iar pasul parcă-mi bate pe străzi pustii şi întunecate. Torc o uitare din caerul de timp şi vine-un somn adânc, prelung în care tot păşesc pe ierburi moi de vis, deasupra cerului încercând să ajung.

sâmbătă, 19 februarie 2011

Linişte



Sufletul mi s-a oprit spre seară pe cadran. Sunt clipe bune, de mângâiere şi de alean. O rază bună cade frântă pe fruntea mea şi văd peste umăr viitorul desprinzându-se de trecut. Şi-atunci mi se încălzeste tâmpla de bucuria împlinirii dorinţelor. Ochii îmi cântă strălucind ca nişte nestemate de pe fundul mărilor. Liniştea mă îndeamnă la odihnă şi ştiu că odihna limpezeşte ochii şi sufletul.

Timp ucis

Ploaia rece şi sufocantă ucide respiraţia, ucide visele. A plouat azi tot timpul şi acum ziua atârnă greu, iar salteaua patului mă cheamă. Pe undeva găsesc în ea o scăpare, pentru că în somn existenţa mea este redusă la minimum şi acolo, cel puţin, nu mai dau nimănui socoteală. Vor mai veni clipe de autoacuzaţie, multe, pentru că prea multe sunt clipele în care trăiesc doar pentru mine, în care pictez cuvintele în jurul idealurilor mele şi aud sunetele claviaturii. Strâns legată de maşinăria complicată şi plină de dinţi metalici ascuţiţi ai timpului, în zadar mă rog, implor, fac mătănii urnelor încărcate de cenuşa oamenilor iluştri, care n-au trăit în zadar şi care din bogăţia învăţămintelor adunate pot să-mi aleagă şi mie soluţia unică de descătuşare din legăturile lustruite ale ornicelor. Va veni o zi când voi mânca în văzul unei pieţi publice un ceas şi asta  numai pentru că timpul acesta mi-a jucat foarte multe feste. Şi pe deasupra hohotea isteric şi atât de enervant, încât nu o să-l uit nicicând. Va veni o zi când voi mânca, în văzul unei pieţe publice, la picioarele unei catedrale care-şi va scutura ciorchinele de clopote de bronz, cel mai scump ceas de la ora aceea. Din cauza timpului stau acum îngenuncheată ridicol şi cuvintele toate îmi sunt risipite pe câmpuri arse de relele lumii.

vineri, 18 februarie 2011

Soare





Cenuşie e lumea,
doar soarele-i nou.
Oglindă şi prismă,
un strop de ecou
şi dincolo... lumea există.

Dincolo de limite

Desfac coaja de teamă şi braţele calde mă duc spre iubire, lumina mă cheamă. Reîncarnarea melancoliei îşi dezacordează speranţele, ploile depărtează cerul de pământ şi detronata libertate mă urmăreşte revendicându-şi drepturile. Necuprinsul vis al meu în cerc închis se zbate mereu. Fuioarele norilor pe cerul ploios se aşează mereu ca nişte şiruri fumurii la gura morilor de vânt. Rostogolite, morile de vânt ademenitoare ca visele vibrând, încing bătălii în noaptea adâncă cu stele. Luna cu razele blânde încearcă să ma cuprindă şi să mă îndemne să urc pe arca lui Noe îmbrăcată în veşmânt curat de ritual. Din vis ascuns m-am înfruptat, pe drum albastru am semănat bobul dorului nebun din viaţa ce se scurge fum. Aş vrea să cânt acum muzica dorului şi tu să te prelingi, pe geana mea, ca lacrima. Merg pe o latură a sufletului meu în echilibru, încercând să semăn moartea pe-un picior, pe celălalt să-l trec în rai, şuierul vântului ascultând, dar găsesc mereu tristeţea învelită-n alb curat ca o purificare. Fac roţi de zbor în norul meu stelar şi caut răspuns în oglinda de cleştar. Apoi cad uşor cu fruntea-n ceruri.

Închipuire-mi eşti...


Închipuire-mi eşti, nu te mai văd...
Degetul piciorului desculţ mi-l tai
pe stradă într-un ciob, dar
nu mai pot plânge pentru că
altceva pieptul îmi frânge...
Azi doar închipuire-mi eşti,
ar trebui să fii aici ca să-mi asculţi
suferindele cuvinte, dar
zilele trec înainte.
Ce folos dacă soarele frumos
îmi întinde umbra cuminte
către bătaia vântului parfumat...
Cuvintele-mi alese te-au căutat, dar
din închipuire nu poţi să mă bucuri.
Te caut între zboruri de fluturi şi-n
ploaia albă dintre păduri.
Câmpul cu tapiseria-i verde mă adună
şi florile se clatină şi sună.
Dar ce folos...

Umbra




Grăbită umbră trecătoare
zbor prin oraş,
pe asfaltul decolorat.
Paşii vreau să îi apăs,
dar cum să fac,
cui să dau de veste?
Grăbită umbră trecătoare
te va spăla o ploaie rece...

Picături spulberate

În steaua ce doarme pe fruntea ta, se topeşte dorul meu într-un susur sacru ca din Valea Plângerii. Dorul pe care îl simt mă preschimbă într-o dulce scurgere a lacrimilor tale şi nimeni nu mă poate ajuta. Ne asemuim cu nişte statui pe care trecerea lentă a anilor le-a acoperit cu verde muşchi şi nimic nu le mai poate aduna vreodată în acelaşi loc. Caut toate sărutările nopţii pe geana ta şi văd cum te întorci cu dor spre mine, dar eu nu mai sunt. Într-un târziu mai crezi că eu doar mă prefac, dar eu nu mai exist cu adevărat decât în memoria ta încărcată de lacrimi. Picătura vieţii mele s-a îndepărtat de a ta.

joi, 17 februarie 2011

Între vise





Geană pe geană, somnul e cuib de odihnă şi teamă. Treaz este ochiul, prin minte se aude un cântec ca o disperare. Fructele viselor sunt încărcate cu somn.
Geană pe geană, doare visul perpetuei neîmpliniri şi pragul zilei albe aduce un soare ca o înţelepciune a vieţii. Duhurile dorm şi teama pierdutului timp ascunde iubirile printre spice ce dansează ca o mare înainte de furtună. Trupul se târăşte printre pietre sacre.
Geană pe geană, visele se umplu uşor de culoare.

Lumina şi noi


Aproape de ape şi munţi,
neamul nostru năzuind româneşte, străluce.
Cu toţii se uită uimiţi, ca la sfinţi,
căci va veni o vreme
când peste grădinile noastre
lumini vor străluci
cu faţa întoarsă spre noi.
Şi va veni o vreme când
cu surâsul pe buze
centrul atenţiei vom fi,
roi de lumină purtând
pe streaşina frunţii.
Şi atunci piciorul de plai
va fi cusut pe o ie românească.

miercuri, 16 februarie 2011

Ziua gândului

Oamenii nu mai au nici o cale, nu îşi mai găsesc rostul. Degeaba vin primăveri, degeaba se aud cântece voioase, frigul le-a intrat prea adânc în oase. Necugetări prea repetate le rumegă auzul. De câte ori aveau dreptate, dar alegeau refuzul cautând alinarea în poveştile ce s-au uitat? Le-a mai rămas  o ultimă şansă ca să le stea curată viaţa, doar să creadă neîncetat că viitorul va fi altfel decât ieri. Liniştea e scumpă, degeaba vrem cu înfrigurare să cântăm iubirea, învelind pământul în mii de culori. Ar trebui să se schimbe cu totul omenirea întreagă, fără drept la arme şi la targă, ci doar atenţie pentru liniştea gândirii şi perpetuarea păcii. Spulberată-i ziua gândului, dar vom păşi  cu vrerea chiar pe lângă moarte. Oamenii încă nu-s în dispariţie, doar caută liniştea cea clară ce vibrează-n suflet ca o limpede şi blândă lumină a dimineţii ce dă în lături fumurile ceţii. Fără teamă, omul mai departe păşeşte, nedând satisfacţie haosul straniu...

Alegere

Câteodată intuiesc inutilitatea scrisului, apoi mă gândesc că e o lecţie cu două sensuri.
Chiar dacă nu se va întâmpla  nimic tot voi scrie, poate un jurnal, poate mai multe idei. Încă dau dovadă de străduinţă tenace. Tot ce am visat, sper să se împlinească cu adevărat. Trăiesc aprins şi sper ca lumina să se arate curând. Poate mâine va creşte un soare din floarea vieţii, pe cer de fericire. Poate se va desface cumva ţesătura de drumuri din faţa mea şi atunci voi găsi poteca luminată a sufletului ce arde. Îmi voi struni cumva din străfunduri gândurile, cu împăcare şi seninătate. Focul arde în flăcări înalte, trosnind un dor străvechi.

marți, 15 februarie 2011

Dor de îmbrăţişare


Răstoarnă-mi trupul lângă tine,
să simt ploaia de vară
prin care dansam în nopţile de ieri.
Să ne ţinem în cerc de iubire,
atinşi de dorinţe ce ard în piept
ca miezul fierbinte de vară.
Să alunecăm săgetaţi de lună şi soare, cuprinşi strâns de vise-curcubeu.
Seminţele unei repetate chemări
se cern spre afară,
unde invocăm gânduri
ce le jucăm la ruleta norocului.
Jocul gândurilor nu îl poate fura nimeni,
e împletit din mari bucurii şi linişti adânci.
Apoi, să adorm în braţele-ţi încet
şi să te caut pe aceleaşi cărări
unde am găsit semnul dragostei dintâi... Călcăm pe dragoste acum,
ca pe pietrele din drum,
neuitând că suntem suflu curat de semne cereşti.
Vino pe tâmpla mea,
aici ploile spală prelung gândurile,
lumini urcă, lacrimi albastre coboară.

Leonid Afremov - Passion

luni, 14 februarie 2011

Cântecul Pământului


Iubite, vino mai aproape aici, lângă şipotul de ape. Să ne înverzească ochii ca frunzele copacilor. Dă-mi mâna - legătură sentimentală. Iată nava spaţială cu care ne vom întoarce în trecut. Priveşte constelaţiile, Vega -acolo ne-am petrecut copilăria, fericiţi. Dincoace, priveşte Pământul, locuit de oameni buni care l-au transformat într-o grădină de pace şi iubire. Hai să ne iubim puţin în mijlocul grădinilor! Putem sta între ei şi o viaţă! E atâta soare, atâta lumină, atâta verdeaţă... să-i ajutăm să se iubescă mai mult. Vino, ascultă cum cântă... Pământul!

Tot vieţi din alte vieţi

E prea uşor să te măsori cu cei pigmei şi făr-de suflet, când ai putea chiar viaţa să ţi-o dai pe un strop curat şi alb din lumina ce-ai visat-o fără odihnă, neîntrerupt, mereu mai plină de perfecţiunea împlinirii unui ţel, un final curat şi clar. Nu-i oare suprema căutare şi atingerea ce ni s-a dat la început, în trista existenţă efemeră? Te-apleci ca-n faţa unei icoane sperând că totul ţi se mai poate ierta, cum te apleci în faţa florii create din iubire şi realizezi perfecţiunea ce rareori se dă să o trăim. Dar omul, oare ce-i ? E numai cel care îşi poartă crucea fără odihnă pe un deal ce urcă sau coboară sau are drept şi el să guste-n tihnă răcoarea clipelor ce altfel pot să-l doară? Noi suntem cei ce iertăm şi poate dacă-ntr-un asfinţit putem să iertăm şi ni se iartă e semn că ne inţelegem calea şi menirea. Ciudate-s clipele în care viaţa vrea să te împingă spre renunţare când nu mai ai pe  nimeni şi te-ndeamnă să pui capăt jocului absurd. Împotriva legilor naturii tu uiţi că lumina ce s-a născut în circuitul larg universal odată cu tine, din necuprins, îţi face semn o clipă doar să stai şi tot ce freamătă de-atâta viaţă în jur, îţi spune să te pleci şi să te rogi, să îţi aduni din propriile puteri izvoare pentru primăveri ce altfel vin firesc din ierni amare, din ceţuri reci şi întuneric. Tot vieţi din alte vieţi.

duminică, 13 februarie 2011

Străbătând calea

Ne înnegurăm şi înfriguraţi vrem să învingem mereu, dar viaţa ne struneşte şi face ce vrea ea. Neputincioşi, surâdem când ea ne duce pe poteci necunoscute. Viaţa e o călătorie pe un drum fără întoarcere. Sunt trecător rătăcit, chinuit de întrebări în oglindă, aceleaşi întrebări purtate de o lume ce curge înainte ca un fir de nisip rostogolit în clepsidra vieţii. Pe acest drum pe care l-am visat, nu mă găsesc decât pe mine şi îl străbat încet, dar cu speranţă. E tot mai alb, ca o nesfârşită carte de poveşti. Îmi este puţin frică, dar teama e fum. Nu-i aşa că viaţa cam doare când simţi cum trece timpul, atunci când vrei de fapt să stea? Această lume trecătoare a renăscut acum prin cei încrezători şi fără frâne. Azi, mâine, apoi celelalte zile, punctul terminus e mult departe...doar trebuie să ai putere să nu renunţi, atunci când sensuri nu găseşti, ci doar mici picături de rouă pe corolele curate ce strălucesc înmulţind un blând izvor de raze care ne trezeşte dimineaţa ca o binecuvântare. Lumina rotundă, nemuritoare, generoasă ce ne şopteşte tot mereu:"Nu te lăsa!" În zori, când ne vom aminti de ce a fost, vom putea spune în final, totuşi viaţa are rost. Dar vreodată ne vom aduce aminte de timpul care trece? Oriunde m-aş ascunde, oriunde m-aş opri, o să vină o dimineaţă în care gustul amar pe care l-am simţit cândva, se va duce şi va rămâne un câmp limpezit de miresme curate. De-asta roua ochilor are încă sclipiri de pietre preţioase.

Întrebări


Mereu aceeaşi întrebare. Cine e acesta, cel care străbate lumea-n ziua mare cu mantia-i mereu ca o chemare? Cine-i acesta, cel care trece ca o umbră şi vorbele nu pot să îl ajungă?  E poate-n seară dublura după care strig, împiedicată de-un sacru asfinţit, tânjit, e poate singurătatea de care nu scap orice aş face, e poate rădăcina mea care tace? E cel ce bea otrava ce-a fost în cupă pusă de la început? Port cu mine mereu aceeaşi cruce străbună ce pune semn la fiecare răscruce? Sunt întrebări la care nu găsesc răspuns şi poate în final mă-ntreabă cineva: "Oare nu e de ajuns?" Dar mă fac că vântul nu adie, că arde roşul câmp de maci şi calea mi-o urmez ca pe o stea ce luminează vremurile. Ieri, mâine,azi.

sâmbătă, 12 februarie 2011

Gânduri către tine


Pipăind aerul, ajung la tine prin roua scânteietoare a privirilor.
Simţi sărutarea-mi fierbinte de dor ce se aşterne pe fruntea-ţi luminată?
Simţi dorul ce cutreieră nesfârşite drumuri?
Poate să-ţi şoptească această dimineaţă curată ca apa dintâi, că greutatea rotundă şi plină a lacrimii doare pentru nemăsurarea clipei fără noi?
Uşor, o pasăre curată pe care am scăpat-o din pieptul rănit, cutreieră timpul lovit de dorinţă. Aştept dimineţi fierbinţi să ridice un soare blând spre rotundul pământ unde zac rădăcinile noastre. Ca-n dimineaţa dintâi când sufletul mi-era plin de speranţe.

vineri, 11 februarie 2011

Dor de primăvară







Zăresc în zările pustii, de nicăieri cum urcă înspre bolţi mari stele, ciorchini de lumină, ofrande duhurilor celor morţi ce dau ocol imensităţii lumii.
Şi primăvara nu mai vine... întârzie lent, ştiind că ne e dor. Ne doare absenţa ei.

joi, 10 februarie 2011

N-am timp!




Tu ce mai faci?
Colinzi mereu maidanul sufletului meu
în care mici copii se joacă-n praful pulberilor aurii.
Tu ce mai ştii?
Străbaţi din greu poteca creierului meu
în care constelaţii lucitoare se-nmulţesc,
lumini pătrunse adânc de suflet
şi nici n-am timp să-ţi povestesc,
cum scriu, cum plâng şi cum trăiesc.

miercuri, 9 februarie 2011

Singurătate



Din ochii încrâncenaţi de doruri, fără cuvinte, ies păsări albe ce se rotesc. Gleznele îmi sângerează de drum lung şi dorul suspină în pieptul ce poartă sete. În adânc sunt dorinţe, deasupra nor de stele. De-ai ştii ce nopţi de gânduri am purtat pe umeri pentru tine şi câte amintiri mi-au ars inima sau câte roiuri de lucitoare stele au pâlpâit de dor în tristele-mi priviri, ai învăţa să ierţi şi te-ai opri o clipă la marginea durerii ce o port rătăcitoare pe drumurile grele, departe.

marți, 8 februarie 2011

Cuvinte repetate mereu


Femei frumoase, viitoare mame
mamele copiilor de mâine
mâine, ziua fericirilor eterne
eterna visare a jocului vieţii
viaţa unică
unica şansă de a deveni oameni
oameni ai acestui colţ de rai
rai al timpului nostru
când am devenit mai înţelepţi decât ieri
ieri ziua de care ne vom aduce aminte
mereu.

Coltucul din ochii flămânzi



De câteva ori pe zi trec scotocitorii de gunoaie ca nişte umbre, hămesiţi, priviri întunecate, mâini murdare, tomberoane, ghene, zgomote de fiare flămânzite, tot aşteptând o zi norocul mare ca să dea peste buza paharului vieţii.

De ce cei care au ce şi-au dorit, trântesc sudălmi treziţi din somnul dulce?
La fiecare masă cel ce-mbucă nici nu-şi dă seama că osul sau colţul de pâine poate linişti firmitura zilelor de mâine din ochii flămânzilor.
Încă mai plouă cu razele lunii, mai e puţin şi iarăşi vor porni la drumul lung căutătorii fără de nume, cu gînd curat, fără păcat, poate doar acela de a spera că  ninsoarea de la masa celui bogat mai poate linişti tremurătoarea trecere a nopţii înspre zi.

Iubire


 Ieri te-am iubit puţin, azi te iubesc mai mult,
iar mâine mai mult ca ieri. Întotdeauna mai mult...
Mai mult ca soarele ce iubeşte trandafirii înroşiţi ai obrajilor fetelor îndrăgostite întâia oară.
Iubirea e ca marea în flăcările zorilor ce inundă nisipurile, e ca o coroniţă de margarete pe fruntea ielei ce dansează.
Iubirea e o pasăre măiastră care se ridică în fâlfâieri sublime pe cerul cel albastru spre lumina unui astru.

luni, 7 februarie 2011

Coşmar

Şi aveam întotdeauna motive să mă tem. Toate motivele. De câteva zile mă tem pentru un lucru mai ales, dar teama aceasta nu e ceva continuu, o obsesie prelungită care să mă însoţească peste tot. Ea mă cuprinde de obicei când rămân fără ocupaţie, fără vreo preocupare şi singură cum stau mă inundă gândurile cu amintiri. Mi-aş lua între mâini gâtul tremurător de oboseala acestei tăceri şi mi-aş construi cu migală un sfârşit emoţionant pentru oamenii aceştia care mă înconjoară, care mă privesc uneori foarte ciudat, înspăimântaţi sau ironici. Ei fac tot posibilul să îşi ucidă visele din leagăn şi trăiesc mai departe cu o poziţie de nihilist, fără să aibe nici cea mai uşoară schiţare de reîntoarcere la aridele visări. Eu mă gândesc la groaza propriei mele vieţi, la goana dementă care mă întoarce în mine. Mă tem că va trebui să trăiesc în glacială singurătate. Aici unde se aud muzici îngrămădite şi unde tinerii ca mine se bucură că nu trebuie să gândească prea mult pentru că încă mai există un bătrân sau o bătrână undeva, pe la casele lor uitate, care o pot face şi care la urma urmei trebuie să o facă. Fără să vreau trebuie să mă tem. Simt că obosesc după atâtea gesturi frumoase făcute într-un picior pe spătarul scaunelor. Mă întreb pentru cine toate acestea? Mâinile mi-au căzut tremurătoare de-a lungul trupului şi nori de gheaţă mă ustură în urechi. Sufletul mi se face ţurţur la gură. E ridicol, în esenţă e ridicol să lupţi să te faci înţeles. Pe o piatră stau prăbuşită cu ochii înjectaţi de eforturi. La urmă mă uit dacă a mai rămas ceva în mâinile obosite din noaptea ce a trecut... Ce noapte minunată a fost jocul fantasmei, joc strălucit de licori... În piept o durere ascuţită se luptă cu respiraţia surprinsă. Singurul lucru mai apropiat pe care îl pot îmbrăţişa ca să nu mă simt singură este piatra udă şi rece. Oricum  nu mă mai simt singură. Oricum nu mai simt nimic. Să vină tristeţea sau isterica bucurie. Sensibilitatea a fost distrusă. În urechi însă mai ţiuie muzica aceea lentă...

Poate aceeaşi cafea, poate alta



Sorbeam cafeaua şi picioarele desculţe căutau încet un loc călduţ, un covor vesel şi colorat. Sorbeam cafeaua şi priveam ochii tăi luminaţi din interior, într-un mod ciudat. Lumina de afară cădea de undeva de sus, puţin dintr-o parte şi îmi lumina creştetul şi rotunjimea umerilor, apoi cuvintele care se opreau între sorbiturile lungi de cafea fierbinte. Se legănau o clipă şi apoi cădeau bucuroase de adăpost în cutele hainelor şi se opreau lângă degetele strânse, făcând tot felul de tumbe şi scoţând bufnituri ciudate. Cafeaua îşi sfârşise aburul şi abia începeam să te iubesc, ştiind acum că tu ai aroma cafelei.

Vis repetat

Când fac paşii aceia spre pat, jumătatea din mine, cea luminoasă e târâtă de restul rămas, jumătatea rotundă şi întunecoasă, care-şi cere un loc unde să-şi întindă oboseala, fulgerată de furnicături plăcute, un loc dacă se poate foarte alb, inundat de râuri de cearşafuri moi, catifelate. Muzica să se audă ca de foarte departe, misterioasă, legănătoare, de undeva ascunsă şi-n aer să se vadă cercurile pulsului ei, uşor tremurate. Când fac paşii aceia spre pat, strâng dinţii şi pumnii şi pieptul îşi coase la repezeală arcuri subţiri, oţelite care se prind între ele, pregătindu-se pentru ceasul fierbinte. Cuvintele mi se opresc în cerul gurii, se fac ghem, se fac piatră rotundă şi cenuşie care se rostogoleşte greoaie de spaimă, greoaie de implorare. Atunci mi se înalţă din spate argintăria tuburilor de orgă din mari catedrale şi piatra cuvintelor mele se rostogoleşte odată cu acordurile ireale. Cuvintele se vor auzite, pentru că o revoltă numai ascunsă  nu poate sta, pentru că vrea să impună ceva, cu totul altceva. Nu se nasc uşor revoltele, nu se impun uşor. Eu am o revoltă a mea, piatră cenuşie şi rotundă care trebuie să-şi rostogolească puterea odată şi odată. Ea s-a născut atunci când ochii minţii mele au fost acoperiţi de mâna tremurătoare şi scheletică a neputinţei umane, a neputinţei încurajate cu trândăvia rezultată dinr-o retragere făţişă, poză perfectă a laşităţii, cel mai scârbos şi mai dezgustător lucru din câte poate înfăptui omul. Când te naşti omule, primul lucru pe care îl faci e că semnezi o misiune mult mai înaltă decât ai putea vedea atunci cu vederea ta deabia mijită şi plângăreaţă. Dramele se nasc dacă descoperirea misiunii tale întârzie. E cea mai grozavă descoperire pe care o poţi face vreodată. Şi apoi te hotărăşti, dar cu un cuvânt spus tare. Un cuvânt spus tare. Dar oare câte cuvinte se pot spune tare? Dar dacă misiunea ta se cheama altfel, are alt nume şi numele ei nu seamănă cu nici un alt cuvânt din familia celor care se pot spune tare? Atunci n-ai decăt să te rostogoleşti tu însuţi cu ghemul cenuşiu al propriei revolte şi să dispari.

duminică, 6 februarie 2011

Când te visez


Când te visez
îmi cade noaptea-n aripi
şi vrea să te iubesc
în azurul parfumat din paradis.

Te văd, te aud, te cred,
mă sinucid de dorul tău,
mă ridic şi pier
ca un abur de speranţă
în zori de zi.
Răsăritul soarelui
îmi murmură dragostea,
urnesc orele
spre locul statorniciei
ca pe o stâncă
a muntelui pe care-l voi urca
cu greu
şi unde sufletele
se vor împlânta înlănţuindu-se
până la steaua ce va răsări din nou
şi va pulsa căldură
zi şi noapte.