miercuri, 30 noiembrie 2011

Închide fereastra ochilor!


Sufletu-mi, câine credincios, doarme la poarta-ți zi de zi, când gândurile te frământă și neguri se adună deasupra casei. Închide fereastra ochilor
ca să ascultăm tăcerea!
Prin geamul subțire să mai pătrundă
doar lumini, ce din dansul pe albastra boltă să ajungă-n curate priviri.
Să stăm aici învăluiți de muzici,
să nu știm ce-i cu noi decât din când în când, și-atunci s-aducem mâinile-mpreună, în cerc de foc. Ne-asurzește vacarmul de afară, închide fereastra și vino... Cuvinte neîncepute vor învia
și liniștea-și va ninge albul rost.
Se-adună iar pe pleoape praf de stele...


marți, 29 noiembrie 2011

Lupul meu

Îmi sunt pumnii plini de stele,
aburi trec prin ochii grei,
mi-ncarc ființa de la ele,
rupând vraja de pe ei.

Caut ascunsa zi în noaptea
 ce mă leagănă mereu,
peste suflet cade șoapta
de iubire-n drumul greu.

Cruci de lemn presară calea,
stele cad mereu din cer,
valea visurilor mele
iar se umple de mister.

Mă îndeamnă stranie luna
înspre care merg târâș,
păsări negre taie întruna
bolta-mi risipind pietriș.

Între gene roua crește,
ard ruguri în suflet trist,
pas cu pas mă urmărește
îndoiala că exist.

Albi fiori îmi cresc pe trupul
răstignit pe la răscruci,
când cuvântul mi-este lupul
care urlă spre năluci.




luni, 28 noiembrie 2011

Focul Iubirii


Un vânt subțire se-ntețește și răsfiră aceste ultime raze de soare blând, neputincios. Fierb în joc resturi de frunze pe pământul durerilor și copacii se apleacă pe o parte. E cer senin și-nalt și nori de puf, câțiva, îl mai pătează. Azi adunăm tot albastrul de sus în trupuri și nările feamătă-n aerul rece de început de iarnă. Îngust, râul de lacrimi se strecoară încă, ducând departe gânduri negre. Ne-așternem pașii alături, înlănțuiți, pe poteca ce urcă șerpuind spre bolta hrănită cu lumină. Avem cu noi durerea strânsă-n file albe și am ales să facem foc înalt din ea, ca să dispară odată-n flăcări de iubire și să aruncăm de pe umeri povara grea. Se-aprinde iute focul întețit de vânt ce încălzește mâini și inimi în dans ce  învăluie și îmbăiază sufletele. Suntem doar noi și focul iubirii noastre de acum. Și-o albastră stea sclipind a mai rămas deasupra, steaua sub care ne-am cunoscut, e steaua noastră ce ne leagă în fir neîntrerupt mereu. Ne amintește iar de clipa în care lumina înrourată-curcubeu se balansa pe aripile tinere, clipa dintâi în care ne-am umplut viața de cântec și dorințe pure. Îți întorci privirea spre mine cu sclipiri de foc în ea, iar eu regăsesc, fără teamă, prin orizonturile încețoșate pulberi mari de stele. Simt parfum de castană coaptă-n jar și văd flăcările mari sub pleoapele care ard mute dureri. Amăruie, linia zâmbetului tău naște fiori mărunți pe buzele mele. Câte puțin întoarcem secundele de partea noastră, câte puțin ne aducem aminte de noi. Nu mai găsim cuvinte și doar ochii mai vorbesc, șoptind povestea veche de-nceput de lume. Mă apropii de tine, cu degete prelungi căutându-te și parcă mi se pare că te văd surâzând. Timpul ca o haină grea își ridică pânza de ceață dintre mine și tine. N-am avut de unde să știm că am mai fost, până nu am întregit sufletele ascunse pe jumătate după nori închipuiți. Nu am știut ce vrem, până când în apropierea sărbătorilor de iarnă n-am aprins iar candele-n priviri. N-am știut că nopțile întunecate de dragoste ascund albastre stele de gând ce ne vor arde pe frunte cu lumină. În focul pus de noi topim nisipul celor ce au fost și creștem o clepsidră ce va aduna doar clipele frumoase, blocându-le-n eternitate. Întortocheatul semn al ochilor tăi mi-a mai dat o fărâmă de potecă pe care să alerg prin raze de soare blând, să-ntind aripa ca să-ți cresc și ție din umeri albe, uriașe aripi și-apoi să pot iar să zâmbesc ca și tine. Am ars în limbi de foc durerea a tot ce-a fost închis în suflet, păsările de gând adunate pe buza inimii, tristețea toamnei. Că ne-a fost sufletul greu vom uita, că am avut inima grea vom uita, c-am suferit, iar vom uita. Tăcerea poate va mai vorbi o vreme și lacrimile vor mai curge de fericire că te-am văzut umbra mea ce nu se mai desparte de mine. În prag de sărbătoare sfântă zâmbim ca pentru prima dată, deși ne cunoaștem parcă de când lumea, de când tu în înaltul salt spre stele ai aprins candela mea. O simfonie a dragostei focul ne cântă, dansează pe trupurile curate, spălate de păcate, ne încălzește inimile și privirile scânteiază spre ziua de mâine. Înaltă, steaua noastră sclipește tot mai tare, căci nu mai există nicio taină între noi. În adânc nu mai pot să cuprind fericirea când tu nu poți să-mi mai spui decât că mă iubești.

duminică, 27 noiembrie 2011

Urcuș



Călcați pândind, privind de ne e greu,
nu ne întindeți apă, nici străluciri de stele,
vă faceți că nu știți că-aici suntem mereu,
cu șira încă dreaptă, deși ducând cruci grele.


Sunt nori de plumb deasupra, e vifor împrejur
și umbre ce ar vrea să ne-ngreuneze calea,
dar tot urcăm pe creste tăioase spre azur,
știind că după dealuri, întinsă vine valea.


Noi am ales Iubirea, albă piatră de căpătâi,
și-atunci nu doare că ne-mpiedicăm ades,
ne ridicăm, știind că pasul ni-l urmăriți întâi,
și-apoi urcușul tainic, în zori de zi ales.


Ne răsucesc iluzii, de tălpi se-agață spini,
sunt păsări mari ce țipă și înegresc azi zarea
șerpi ce ne atacă iute, dar sus sunt lupi blajini,
cai liberi ce-n galop știm c-or albi cărarea.


Călcați pândind, privind de ne e greu,
nu ne întindeți apă, nici străluciri de stele...
Azi s-a oprit nisipul de tot în ceasul-zeu
și drept străbatem calea, știind de toate cele.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Amintiri


Trenul cu vagoane mici, albastre ce se zgâlțâiau printre livezile de pruni și meri întinse de o parte și de alta a căii ferate. Casele țărănești, masive, colorate, cu porți de fier uriașe impuneau respectul celorlalți în fața gospodarilor bănățeni. Copilărie ascunsă într-un labirint... cu fiecare pas pe care îl fac în amintire, se ivesc altele, mă copleșesc mereu altele... Ce înseamnă să asculți tăcută cântecul amar și răgușit al taragotului bănățean... uiți de toate!



Casa Bobel-Juliana Fabritius DANCU

vineri, 25 noiembrie 2011

Adevărata libertate

Creativitatea întregește sentimentul de libertate. Nu îmi mai este teamă de mult, nu mă mai simt închisă-n trup neputincios. Nu mai aparțin nimănui, nici chiar mie însămi. Și totuși...uneori, am simțit și mai simt gustul tristeții. Târziu am aflat că libertatea are două capete. Primul strigă libertatea ideii, a rostului, a omului ce se bucură de propria individualitate. E libertatea ce odată atinsă aduce ușurare și fericire mare. E detașarea de tot ce este în jur.  E eliberarea de lucruri. Dar incompletă, această libertate aduce tristețe. Aduce singurătate și gol în suflet. Libertatea trebuie să aibă un scop, un sens, să fie o realizare, ceva creativ, ca de exemplu... libertatea de a scrie. Deschizi deodată ochii în libertatea mult visată, vezi că ești liberă, descătușată, că nu mai sunt lanțuri, nici închisori, ești doar tu și cerul înstelat, doar tu și ziua caldă...și unde te duci? Unde trebuie să te duci? Brusc te cuprinde tristețea. Ce cale să alegi? Ce să faci acum că ești liberă? Până acum nu ai putut merge, te-au împiedicat lanțurile conștiinței. Te-a măcinat anxietatea, dorința de evadare, de fugă de tot. Simpla libertate nu înseamnă nimic fără creație, fără calea creației. Cercul e complet când îți exerciți talentul de creator. Creația e cea care te dezrobește, cea care rupe lanțurile ce-au însângerat încheieturile mâinilor. Libertatea nu e doar un gând, nu este doar un vis, e un câștig în urma luptei cu rostul vieții. E ceea ce alegi și ceea ce te împlinește ca ființă, spirit și suflet. Toți luptăm pentru libertate în toate formele ei. Toți ne confruntăm cu vechiul și noul, cu ceea ce ne ocupă timpul împotriva voinței noastre și a gândului despre ceea ce suntem. Suntem goi fără creativitate, căci ea are mulțimi de forme și culori, mii de fațete și cântece.  Libertatea completă ne transformă în creatori, în revelatori ai lumii așa cum ar trebui să fie ea în cea mai pură formă. Așa cum este în esență. În fiecare din noi sălășluiește un creator ce poate să facă tot ce își dorește, e creatorul ce coboară în interior spre a dezvălui exteriorul. Libertatea poate fi înțeleasă cu adevărat de-abia așa, în acest fel. Rostul ei este de a crea oportunități, nu de a fi un obiectiv greu de atins. Libertatea adevărată e forța creatoare, e posibilitatea de a face tot ce vrei să faci. Cei ce văd libertatea altfel rămân înlănțuiți. Niciodată cei din închisoare nu văd motivul pentru care se află acolo, singura lor dorință e de ascăpa de lanțuri. Nu se gândesc ce vor face apoi, după ce eliberați, vor fi în picioare sub cerul înalt, dar fără direcție, complet pierduți. Acesta e motivul principal pentru care oamenii rămân prizonieri. În culoare, religie, națiune, toleranță. Preferă închisoarea pentru că aici nu au nicio responsabilitate, aici nu trebuie să fie creatori, aici alții se îngrijesc de ei și alții le arată drumul. E simplu așa, e ușor. Dar nu ești liber cu adevărat dacă nu ești responsabil. Nu alege nimeni în locul tău, nu răspunde nimeni pentru ce ai ales. Doar tu. Alegi să fii sclav în propria viață? Alegi să păcătuiești, știind că dacă te rogi apoi, se vor spăla păcatele? Ce simplu ar fi! Oare când vom înțelege adevărul? Când ne vom accepta rostul? Când vom rupe lanțurile sclaviei sufletelor noastre? Când vom fi capabili să distrugem închisori și să creăm Paradisul? Când vom afla cu adevărat fericirea? Când vom fi cu adevărat liberi? Putem să fim doar plătind pentru alegeri și asumându-ni-le. Lumea noastră adevărată începe din interior. Aici trebuie să risipim întunericul, altfel, mai devreme sau mai târziu, ne vom lovi de gratiile ruginite al propriei închisori. Trebuie să rupem bariera ce ne impune tristețea și ne forțează sufletul să-ngenuncheze. Povara e grea și crește cu fiecare clipă când nu-ți știi rostul. Trebuie să deschizi ochii, să deschizi inima, să deschizi sufletul și tot ceea ce dorești se va împlini. Încearcă să găsești bucuria celei dintâi clipe, clipa în care ai ales să fi. Creație și creator deopotrivă. Găsește bucuria libertății că faci în lumea mică din jur un pic mai bine, un pic mai frumos, un pic de culoare, un pic de sunet, un pic de cuvânt. Vor apărea în cale grădini de suflet înmiresmat de iubire de oameni. Vor crește flori în culori necunoscute, amestec de vrajă și vis, de cântec și legendă. Descoperă creatorul în tine, pe-acel ce călător prin lume plantează gânduri frumoase, curate ca niște flori ce se lasă rupte pentru a aduce bucurie în ochii îndrăgostiților, chiar dacă știu că mor. E clipa pentru care s-au născut și își știau menirea. Mulți vor trece prin grădini de suflet, unii le vor privi doar, alții vor aduna flori, le vor rupe, le vor duce acasă în buchet aromat sau vor face coronițe multicolore pentru creștet de copil, câțiva le vor strivi sub talpă cu nepăsare, dar cu toate astea ele vor înflori mereu, mai frumoase, mai alese, știind că undeva au adus liniște sau fericire, undeva și-au îndeplinit misiunea. Câțiva dintre noi au înțeles, câțiva au ales. Și libertatea a împrăștiat fericire. Fericirea a adus libertate!

joi, 24 noiembrie 2011

Adevărul despre UNU


Există un adevăr indestructibil cu care trebuie să te înveți și pe care nu-l poți neglija sau trece la capitolul amintiri. Gonim după iluzii lăsând bucăți de suflet în urmă. Ne e sete de iubire, ne e foame de dragoste și dorim să potolim repede frământările, întrebările, adevărul din noi, secretul veritabilei vibrații interioare. Nu căutăm perechea cântată de mulți, căutăm acea pereche dintre toate perechile lumii. Jumătatea ce ne completează perfect trupul, sufletul și spiritul. Când viața ne duce la răscruce ne amintim legende demult îngropate și le aducem sus spre cer pe aripi de suflet. Reușim atunci să privim bolta cu sclipiri nefirești și stelele ce ard. Nimic nu mai aparține lui tot, ci tot aparține lui Unu. Unu e singura cifră ce transformă doiul, e perfecțiunea însăși. Unu e certitudinea că iubim și suntem iubiți, e realul din vis, palpabilul din ireal. E înălțarea câștigată în lupta cu hazardul și tăria cu care ne înfruntăm destinul. E supremul miracol ce ne călăuzește și ne împacă în lupta cu viața.  
Unu e adevărul despre noi înșine.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Iubire eternă


Pruncul,
fărâmă de iubire,
speranță statornică în timp,
umple privirea
limpede de mamă
și glasul ei duios
de cer senin.

marți, 22 noiembrie 2011

Oameni și îngeri


Lumina nu crează monștrii, ea te ajută să-i vezi, te face conștient. Cu cât devii mai coștient, cu atât simțurile sunt mai ascuțite, cu atât vezi mai bine problemele din jur. Problemele sunt provocări și fiecare problemă te face mai inteligent, mai atent, mai pregătit pentru viitor. Inteligența se ascute tăios și mintea devine o oglindă clară, pură, ce reflectă realitatea. E atât de bine să fii conștient, e-atât de bine să vezi lumina, doar așa poți să faci ordine, să cureți și să vindeci. Probleme sunt mereu pe firul fragil al vieții și cei ce spun că nu le văd, de fapt nu doresc să le vadă, le amână de teamă sau neputință. Nu le rezolvă crezând că dacă le lasă deoparte mereu, va fi mai ușor și timpul le va rezolva. E ca și cum ai primi mesaje și nu ai răspunde, e ca și cum ți s-ar pune întrebări și tu ai păstra tăcere. E bună și tăcerea, atunci când viața se umple de nimicuri. Nu merită oricine și orice atenție. E o selecție benefică fiecăruia din noi. Dar când sunt probleme, e bine să nu amâni rezolvarea. E bine să cauți soluții. Ia-le pe rând, încet, pe capitole, toate sunt lecții înlănțuite prin care trebuie să treci. Pe unele le știi, pentru unele ai răspunsul deja, unele te surprind, altele te doboară. E o cale simplă de fapt, un drum drept ce nu e deloc ciudat. E drumul tău! E ca un perpetuum mobile ce continuă și începe mereu, la nesfârșit, același traseu ce doare câteodată de la primul sunet, primul cuvânt, de la prima mișcare. Și simți acut durerea, arde adânc tristețea și sapă neputința până-n măduva oaselor. E o lume dificilă în care cu greu ne mai găsim locul, e o lume plină de deșeuri ce ne sufocă încet și sigur. Îți vine uneori să faci economie din timpul tău, căci știi valoarea clipei și unicitatea ei. Îți vine adesea să termini, când simți că nu-i mai poți lăsa să meargă la nesfârșit, cu ghete mari de plumb, prin zăpada de suflet. Ai vrea să fugi, să te ascunzi, căci dacă n-ai reacționa, știi că nici ei n-ar face-o.
Sunt zile când la capătul puterii strig în interior: "Le mai dau o șansă! Încă una și gata! Nu merită atenție... Nu pot să mai aleg litere de sânge pentru cuvintele-mi pictate cu suflet. Nu mai pot să amestec culori cu mâinile amândouă. Căci la ce bun? La ce bun zbuciumul și la ce bun strigătul?"
Mă doare uneori prima literă a cuvântului început din mine și mă opresc atunci, respirând adânc. Îmi umplu din nou sufletul, până la refuz, cu dor de adevăr și o iau de la capăt. Spun, iar și iar, că lumina te face conștient, e cea care liniștește lucrurile, e cea care rezolvă problemele.
"Nu amânați! Nu mai amânați! Nu vă salvează niciun miracol de întunericul din voi! Întunericul crește, se multiplică și va fi greu. Va fi târziu! Gândiți- vă oameni! Priviți în jur! Chiar nu vedeți lumina lor? Sunt îngeri între noi ce-aduc strălucire-n suflete. Deschideți odată ochii inimii!"

" People and angels"
By: Ana Emilia Matei
Medium : Acrylics on canvas
Description : 24" X 36"
Year: 2011


luni, 21 noiembrie 2011

Atunci când îngerii vin

Din munți coboară iarna-ncet pe o potecă udată de lacrimile ploii ce subțire și rece susură din nouri. Un aer proaspăt urcă și fum din lemn de brad tămâie duce-n nări. Clipe de surghiun...în care fumul și ceața, frigul, despart suspinele ce se ridică peste zări, aproape pierdute în țipetele păsărilor. Muzici și coruri leagănă clipele de meditație. Trec toate ușor și blând ca fumul toamnei străpunsă de iarna fără zăpadă. Mâinile se prefac în aripi de dor ce cresc păduri curate pentru noua primăvară. Lacrimile înfundate în oftări devin valuri de mare înstrăinată și gândurile corăbii ale singurătății. E liniște în suflet. Puțină uitare și restul zbor incandescent în zenit. Dorința e din ce în ce mai mare, sufletul tot mai ușor. Lumina se plimbă pe aripi de înger. Bătaia lor alungă toate umbrele reci de pe retină. Dansează aripi răsucind sorți și transformând suflete golite ca pădurea în care plouă frunze, culori ce încălzesc rădăcini. Și dansul acesta sparge spaima ochilor, deșertul de fum aruncat pe drumuri întortochiate de destin, deschizând poarta luminii. Miresmele iubirii cresc brazi înalți, falnici, curați, din umeri ce-așteaptă stele să se prindă-n vârf și să aducă iz de sărbătoare sfântă. Se-apropie ceasul ce ne va trece pragul fosforescent dintre ani. Sub streașina gândurilor de demult s-au adunat flori albe ce pălpâie lumini în catedrala de rubin a inimii. Flori mari și albe înfiorate de toamna muribundă ce fumegă amărui frunze peste zâmbete. Curând vor picura stele pe pleoape, primii fulgi se vor așeza în părul răsfirat a câmpii de dor. Cuvinte de dragoste șoptite vor naște fiori mărunți cand zăpada se va așterne calmă peste suflete. Ne vom încălzi la focuri de demult ce perechile de aripi le vor înteți. Liniștea dornică de flăcări ne va învălui în balans de vise. Respirația adâncă, liniștită, ca de somn biruit de dragoste ne va măsura visele albe ce se vor roti în jurul tăcerii care se va sfârși. Când vin îngerii simțim aripile moi învăluindu-ne și nu ne mai căutăm căci ne suntem aproape. Peisajul de toamnă va crește din colțul ochilor culori puternice ce ne vor inunda imaginea,  un peisaj măreț ce îi va umple până la prea plin. Vibrează azi nisipul clepsidrei și blochează clipa. E clipa acum când speranțele ne îndreaptă spre discul soarelui și al lunii clare încă în zori de zi de viață nouă. Ploile au trecut spălând plânsul ce nu-și mai găsește rostul și crucile albe de brad așteaptă cuminți într-un colț. E vremea când clipa ce tremură, crește și scade, să îndepărteze cu fiecare clipire a ochilor inundația de tristețe. E timpul să șoptim cuvinte ce seamănă cu dragostea.

"When Angels come"
Medium: Acrylics on canvas
Year: 2011

duminică, 20 noiembrie 2011

Matematică




A măsurat cu palma
lungimea cărții,
a înmulțit cu trei și a găsit
printr-o adunare și o scădere
dimensiunea sufletului său.
O rază de soare
cădea pe file și atunci
a adunat totul la un loc,
a împărțit la șapte,
ce a obținut
a adăugat
la cele zece degete
și apoi
a oftat liniștită.
Aflase numărul destinului.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Jurământul




În faţa Dumnezeului şi a lui
a jurat că nu va mai putea
iubi pe altcineva,
dar ca orice om
jurământul şi-a călcat...
A suspinat prelung
când prefăcută-n piatră
a strigat:
" Aşteaptă! Stai!
Timpule mai dă-mi, te rog,
o clipă din mine... "

vineri, 18 noiembrie 2011

Viață pe aripi de dragoste


Când pașii toamnei se șterg din suflet,
steaua mea polară îmi aduce înapoi
lumina de vară și-atunci întorc iubirea
din noaptea lungă în orașul vechi. Felinare suspendate dau iz de sărbătoare și luminează iubirea cu perechea mea și steaua polară. Bolta înaltă cu stele, fântâna bătrână din care am băut împreună cu speranța că vom reveni cândva acolo legați de fir de apă vie și apoi, ultimul val de apă sărată ce ne-a spălat trupurile încălzite de soare au adunat tot albastrul de suflet și gând și l-au transformat în ghirlande de trandafiri înrouați de lacrimile iubirii curate.
Pescărușii ne cheamă dând roată în micul golf
deasupra pașilor noștri de pe nisipul spălat
de valuri ce dansează în ritm de chitară.
Ne vom întoarce pe poteca de argint a pașilor dintâi
și-un val de spumă mă va-mbrăca în rochie de nuntă.
Fiecare privire va fi un semn pentru o nouă îmbrățișare.
Flori ne vor așterne calea, flori mari cât pumnul meu strâns,
și cerul senin va trage clopotele miezului de noapte
deasupra noastră.
Roiuri de stele se vor aduna pentru totdeauna
și păsări albe vor sta pe-aproape lăcrimând.
Cântece de dragoste înălțate până-n vârful munților de dor
ne vor hrăni cu miez de povești.
Doi porumbei vor asculta înăuntrul nostru cuminți, tăcuți,
și gândurile toate vor urca spiralat spre steaua albastru intens.
Vom căuta împreună gesturi care să ne încălzească
și semne ale vântului ni se vor așeza în păr și pe arcada frunții.
Clipe bune, vorbe calme, lacrimi calde.
Viață pe aripi de dragoste.


joi, 17 noiembrie 2011

Sens

Pe pleoapele mele cântecul iubirii și-a țesut pânza subțire și fină cu tremur închis în cuvânt. Trupul și sufletu-mi sunt început de zi cu fărâmă de soare incandescent ce așteaptă să conjugăm împreună verbul  a vrea. Eu vreau, tu vrei....și să ne oprim aici. Să oprim timpul în loc. Dar nu acum, pentru tine, pentru mine, nu acum! Aș vrea...să ne întoarcem la cea dintâi clipă. Clipa celui dintâi cuvânt, a celui dintâi gest. Clipa care mi-a desenat în suflet chipul tău drag în cele mai frumoase culori ale iubirii. Mi-am încredințat sorților drumul și războiul meu a început cu gând de învingător, știind că în spatele oricărei victorii există un destin. La început ți-am dăruit surâsul ca să-ți vegheze pașii, apoi lumina spiritului și căldura sufletului. Am pictat cuvinte atâta timp când tu ai semănat în mine tăcerea. Am adus ofrande zeilor pentru cea mai vinovată dintre cele mai nevinovate patimi lumești și pentru cel mai inocent păcat în vibrație pură, pentru Iubire. Privești în adâncul tău acum și îmi zărești întreaga ființă de veghe lângă inima ta. Am găsit firul Ariadnei în labirintul tău și-acum urmele pașilor mei se imprimă ușor lângă urmele pașilor tăi. Ne îndreptăm cu gesturi curate către lumină păstrând în suflete tot ce am simțit din ce am fost și suntem. Ne-am găsit între toate jumătățile lumii. Ne-am ales dintre toți îndrăgostiții lumii. Simțim în noi forța de a reface viața, de a relua firul de acolo de unde un fior de vânt l-a întrerupt, chiar dacă deasupra noastră muntele de inerție ne strivește. În spate lăsăm tristețea și pașii singurătății se aud îndepărtându-se.

miercuri, 16 noiembrie 2011

Neputință


Din părul ca o pădure
de copaci tineri cu crengi atârnând
mi-aș face straie de pustnic
ca să cutreier pământu-n lung și-n lat.
Muzici de alint să mă mângâie
și să simt iubirea vibrând în vârful degetelor.
În palme să se adune mărgăritare,
mici poame și frunze multicolore
ce zboară-n vânt
Să mă apropii de tine cu degetele prelungi
căutând praful auriu solar
peste pleoapa-ți de dor ce tremură.
Ești aici sau doar mi se pare că te văd
surâzând?
Arunc dorul ce atârnă pe bucăți de suflet
n-am de unde să știu că ești, că n-ai mai fost
și vremea își ridică greu pânza de ceață deasă
dintre mine și tine.
Luna, pe jumătate ascunsă după un nor închipuit,
se scurge în apa ce se înfioară
sub pleoape de sidef.

marți, 15 noiembrie 2011

Lacrimile Iubirii


Zbor adesea în jurul tău învăluindu-te, chemându-te, ispitindu-te. O biată încercare de a ieși din anonimatul voit, o reacție firească a ochiului la strălucirea de o clipă a unui ciob de sticlă ce crede cu tărie că e diamant. Câteodată sunt pasul pe care îl face condamnatul la moarte în golul prăpastiei unde-l așteaptă lei flămânzi. Uneori e numai soare-n mine, e foc înalt, alteori atâta nefericire. Uneori e viață, alteori doar scrum. Uneori sunt imaginație descătușată de miez de noapte, alteori zbucium. Sunt legământul scris pe copacul sufletului sub care te adăpostești mereu și eu te acopăr cu frunze de cuvinte colorate de suflet și inimă. Sunt seri când șoaptele-mi pulsează pe buze iubirea înflăcărată și seri când mâinile-mi sunt tremurătoare de mister. Sunt nopți când devin mesager al iubirii și zborului spre lumină și nopți când gândurile-mi sunt povară ce apasă dureros amintiri de demult. Sunt zile când sufletul îmi cântă fericirea pe strune de chitară veche și inima pulsează rubin sclipitor. Din când în când mă transform în frântură de basm spus la căldura sobei și atunci sunt umbra ce nu o vezi, dar te urmează mereu, în vis și aievea. Câteodată simți pulsul inimii mele în mâna caldă și palma întinsă îți netezește ideile și te mângâie ștergând lacrimile ce-ți udă obrazul palid de-atâta suferință. Mă doare când știu cât aș vrea să-ți umplu ochii de soare cald și încă nu am puterea s-o fac. N-am aripile-ntinse de iubire. Când trupul meu ia conturul trupului tău întregul se eliberează și bucurii și cântece nemaiauzite se strâng deasupra noastră. Îmi încălzești sufletul și mi-e liniște. Îmi încălzești obrazul cu adieri de respirație la ceas târziu de noapte. Fărâme de soare și colțuri de stele mi-aduci în ochii umezi de dragoste. Iubirea mai plânge încă tăcută, plânge de bine, plânge de cald și foc de inimă. Un cuvânt de iubire prețuiește atât de mult și cu toate astea costă atât de puțin...
Undeva, pe retină, stăruie chipul tău drag și-mi amintesc atunci că trebuie să lupt și să înving când degetul arătător al voinței mă îmboldește ridicat spre suflet. Durerea aduce singurătate și pustietate după ce plânsul spală ochii și vântul pribeag bate la fereastră. Ne continuăm rotirea efemeră în jurul soarelui stăpân și lege, provocând toate forțele naturii să ne fie alături în lupta pentru noi, pentru zborul spre oaza de lumină a jocului cu viața. Mintea nu are nevoie de strigăt, doar inima strigă, plânge și cântă stins la harfa sufletului ce imploră stropul de infinit la margine de zare. Lacrimile clocotesc a cascadă de dorințe și vise. Șoaptele aduc stropi de soare și lună întreagă în adânc. Roua ochilor spală cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze sămânța nouă de viață împreună. Fructul interzis al iubirii aduce dor imens și pătimaș, aduce dorința ce crește muzici care aprind stele. Gândurile zămislesc în dans ritual de cuvinte lumina și culorile devin ireale în amestecul perfect. Nu trebuie să moară gesturile curate și soarele privirii, nu sunt sortite să dispară nefolosite și uitate! Sunt veacuri de când strângem tandrețea în pocalul iubirii, vinovați de nu știu care vină. Ce mult îmi lipsești și ce dureros te doresc în nopțile de suflet liniștite când somnul nu vine. Cum să-nțelegi și să-nțeleg că toate sunt pentru noi? Cuvinte, lacrimi, iubire. Sunt toate ferecate în inimă cu lacrimi de sânge. Să nu întrebi de ce. N-aș vrea să întrebi nimic în acest fel. Voi continua, vei continua să șoptim atâtea lucruri ce nu le putem spune uneori. Ne vom ține alături cu sufletul vibrând de bucurie că suntem și tot ce ne aparține împărțim la doi. Păstrăm iubirea, păstrăm lacrimile, păstrăm toate acestea în adânc. Păstrăm gândurile toate și tot ce simțim din ceea ce însemnăm.

"Tears of love" 2011
By: Ana Emilia Matei
Medium : Mixed technique.
Description : 8" X 10" 20X25cm

luni, 14 noiembrie 2011

Cuvintele


Se naște o lume nouă
din cuvinte înșiruite
Cuvinte de iubire, de dor,
cuvinte dulci și fermecate,
ce se-mpreună în poezii,
cuvinte ce se transformă
încet în șoapte calde
ce-aprind apoi un foc
în ochii îndrăgostiților.
E focul viu
din care se hrănesc
sufletele înfometate,
e lumina ce adapă
inimile însetate.
Se naște o lume nouă
din cuvinte și plouă
lumea asta peste noi.

duminică, 13 noiembrie 2011

Întristare



Ce-ți mai pot eu dărui?
Pustiul cu întrebări deșarte...
Degeaba țipă sângele când te văd,
tu mă privești cu ochi pustii
ca păsările ce se sperie de zbor.
N-am niciun sprijin
în timpul care trece ireversibil
și golul sufletului meu
se înalță, se rotește,
întreb de tine, strig, dar
nu răspunde nimeni
nici măcar ecoul.
Mă tot rotesc și nu găsesc
ecoul după care tânjesc.
Până când am să te caut
nu-mi pot răspunde nici în gândul meu...
Alte și alte țipete disperate străpung noaptea...
Vibrez ca ultima funză pe ramul singurătății,
se tot aude același strigăt prelung
din străfundurile ochilor mei.
E-un strigăt fără ecou
și n-am de unde să știu
cât va dura căderea...
Mă înspăimântă arcul de lumină
creat peste umerii mei
de fluture de noapte
fruntea și ochii încă mai aruncă
scântei către ziua de mâine
Aștept un strop de lumină
din ochii tăi spre mine,
un ultim semn din tăria iubirii...

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Ochii ploii


Din zare, al norilor răsuflet,
și poleiala cerului ce-apare,
se ghemuieşte orice suflet,
se năruieşte orice mare.


Sub pleoapa zilei care plouă
cu glasul jumătate de pripas,
privirea-mi o rotesc prin rouă
chemând din neguri ce a mai rămas.

Păsări uriașe-mi tulbură amintirea,
și marea-mi stă în loc de zare,
aștept pe stânci, chemând nemărginirea,
și arunc tot focul sufletului în mare.

Din flăcări se dezleagă vise,
se înalță-n ceruri fericirea,
rămân în ape doar dureri ucise
și le petrec pe toate cu privirea.

luni, 7 noiembrie 2011

Apus de soare


Apusul de soare
ne murmură dragostea
și urnim orele
spre locul statorniciei,
ca pe o stâncă
a muntelui din faţă,
pe care-l vom urca împreună.
Sufletele ni se vor împlânta
în steaua de pe vârf
ce va răsări din nou, mai mare,
şi va pulsa cu căldură
zi şi noapte iubirea.

duminică, 6 noiembrie 2011

Cuvintele inimii mele


Cuvintele mele, șoapte adormite cândva sub lespedea exteriorului,
se trezesc mirate ca și picăturile de ploaie, spontane și trecătoare, dar care pătrund până la rădăcină.
Imaginația mea descătușată încearcă să te mângâie, să te cunoască...
Parcă s-ar fi deschis o poartă și prin ea, eliberate, viorile trupului prind să murmure melodia uitată a unui cuvânt demodat : Iubire. Eternă întoarcere în timp, etern zbucium și dorință, frântură de zâmbet la răscruce de viață, împlinire a unei neîmpliniri.
Mă întorc din nou, cu același surâs în privire, cu aceeași speranță și-ți amintesc că nu există lege în numele căreia să distrugem iubirea, nu există rațiune pentru a ucide un început de cântec,
nu există șansă de salvare pentru cei ce-și ucid sufletul.
Când lumina amurgului ne întunecă privirile,
ochii mei păstrează incandescența privirii tale
și atunci uit că mai vine și noaptea.
Știu, cuvintele sunt ca picăturile de rouă
care dispar la ivirea soarelui.
Dar lumină se numește ceea ce a zămislit gândul,
deși noaptea este singurul meu refugiu...
Liniștea ei nu va încăpea niciodată în ceea ce scriu,
căci știu acum că nu mi-ar ajunge
toate ceasurile vieții ca să te iubesc.
Continui să te țin în inimă, în suflet,
și să-ți șoptesc tot ce nu pot spune,
tot ce am simțit din ceea ce ești tu.
Ciudat? Simplu?
Nu,...sunt cuvintele inimii mele!

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Aroma sufletului tău

 

În clar de lună,
când gândurile
mi se întind pe jos,
se-mprăștie în încăpere
aroma sufletului tău.
Miros de portocală coaptă
mă-mbie să pictez cuvinte
Și în dorința de-a te atinge
împletesc privirile
în culori pastelate
ce mângâie urma ce-ai lăsat.
O leg cu cunună de gânduri
de perna albă, moale,
să nu dispară dimineață.
Îmi lipsești și mă acopăr
cu un cearșaf de vise
ce mă poartă în zilele de ieri.





vineri, 4 noiembrie 2011

Stele de gând

Sunt omul care simte
melancolii și muzici
în sufletul-poet.
Trec poarta de lumină
deschisă la miezul nopții
în dreptul inimii.
Semne de stele roșii,
rubin și purpură,
stele albastre somnambule,
rouă  cu miresme de iubire,
perechi de aripi arzând,
păsările mele alunecă spre vis,
în balans ce mă mângâie încet.
Liniștea-mi dornică de flăcări
se face o noapte sclipitoare
la margine de mare,
o dantelă de dor
din spuma mărilor.
Fuior de timp, fuior de lună,
mă învăluie și te vreau
ca pe un sunet prelung
prin carnea mea.

Din gene picură în spirală
dorurile toate,
lacrimi-luceferi
de muzici și versuri,
șerpuitoare-n foc de gând.
Ele-mi țin cărarea
atâtor vise pure,
ce urcă-n zori
câmpiile de dor.

Vreau ca zăpada semn să-mi dea!
Să se așeze, grea de ape,
stea pe stea.


joi, 3 noiembrie 2011

Plimbare




Nu-mi place să mi se impună un drum pe care nu-l simt!
Simt o nevoie mare să văd oameni, să pot să vorbesc cu ei. Până nu demult am fost un suflet singuratic... Așa simt acum, poate... ar fi mai bine să-i uit de tot? Sau noi, cei ca mine, mai avem multe de învățat? Desigur sunt multe de învățat. O zi rămasă în drum, încă o zi sub colbul gândurilor mele, călcată în picioare, terfelită, pierdută pentru a nu știu câta oară...
Cea mai frumoasă și sănătoasă relaxare este plimbarea și discuțiile cu oamenii. Dar trebuie să fii atent cu cine stai de vorbă. Azi am întâlnit un om ciudat, mâine nu am să-l mai cunosc. Și de ce?!...pentru că un cuvânt a fost suficient ca să-mi dau seama că poate deveni dușman în clipa următoare. Încă mai sunt și oameni periculoși...
Astăzi m-am liniștit și ziua a devenit mai frumoasă.
Timp liber pentru o plimbare. Printre oameni.

miercuri, 2 noiembrie 2011

Legământ


Mă întorc către tine cu aceeași speranță în privire și același legământ care se vrea împlinit. Cântecul lebedei s-a stins și muzica din mine zace undeva, sub copacul lovit de furtună. O chitară veche cu strune rupte, a cărei viață este în mâna ta. Cel ce îi ține răsuflarea. Mesagerul ce șoptește iubirea. În mâinile tale chitara cântă cu un tremur continuu, cu o pulsație necunoscută, ca un adaos a ceea ce a fost. Ecoul cântecului răsună stins ca și cum sunetul obosit și lovit se aude doar în inimă, prelung și trist. O parte din mine există aici, dincolo de vis, dincolo de poveste, iar cealaltă e alături de soare și legendă, o umbră care te urmează, un fior care-ți umezește uneori buzele și-ți răcorește fruntea. Peste ochii mei cântecul iubirii și-a țesut pânza subțire, diafană. S-au umplut de soare cu tremur închis de cuvânt. Sunt începutul unui mare cântec, la ceas târziu de noapte. În palma întinsă s-au strâns atâtea bucurii. Simți surâsul ca o chemare continuă, dintotdeauna? Strigătul a devenit șoaptă lângă umărul tău și adierea unei respirații care-ți încălzește obrazul. Pentru toate acestea aș vrea să opresc timpul în loc. Poate n-am știut să zbor. Poate aripile mi-au fost frânte de o mână nevăzută care m-a îndoliat și mi-a udat obrajii. Poate n-am știut să cânt, dar cântec s-a numit începutul de drum și sfârșitul de legendă, lumina palidă a dimineții care mi-a bătut la fereastră. Poate n-am știut să lupt, dar luptă este orice gest pe care îl facem în rotirea efemeră în jurul soarelui. Oare când în luptă dreaptă provocăm descătușați, deodată, toate forțele naturii, se cheamă că suntem învingători? Se cheamă oare că am învins? Poate n-am știut să cred, dar credință vie este gândul meu care alunecă spre pustietate și oază luminoasă, în joc continuu cu viața.
Am rămas fărâma unei umbre pe pământul gol, arsă de fierbințeala soarelui și stropul de infinit de la margine de zare. O urmă de pas, întipărită pe nisip. Privește în jur...și cu ochii minții vei vedea întreaga mea ființă lângă tine. Privește în adâncul tău și mă vei zări de veghe lângă inima ta, încercând să risipesc cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze, înălțând, o altă viață. Un legământ ciudat mă face să rămân lângă tine, cu speranță și zâmbet în privire.

marți, 1 noiembrie 2011

Luna



Aripa întinsă a nopţii
cu stelele ei albastre
ascunde luna întreagă
ce cântă şi dansează.
Nemărginirea
îşi deschide ferestrele
şi din depărtări
primesc lumini de foc.
Încerc un surâs
în ploaia de lumină,
cuprinsă de gânduri de dragoste
ca de niște grădini de flori
în care orice pas
duce spre primăvară.
Argintul clar mi-adulmecă
orizonturile sufletului.