miercuri, 6 ianuarie 2010

Singurătate

Oamenii nu pot trăi singuri, nu pot trăi, dar mor aşa. Moartea e o pasăre fâlfâitoare ce-ţi mîngâie trupul şi-ţi atinge pleoapele. Vezi ultima oară lumina, fereastra se întunecă de imensitate și atunci totul e legat şi raportat la eternitate. Trecătoarele iubiri ne chinuie, se nasc o dată cu noi şi mor la fel. Pământul pe care călcăm aici, poartă jertfe, oase albite de timp, clopote în boarea dimineţilor repetate în care ne trezim cu aceleaşi obsesii, trenuri lungi ce ne duc în lume prin verde proaspăt ce învie pleoapele şi luminează în fiecare dimineaţă, foşnesc între câmpuri de grâu şi apoi ne ridică spre hăul fără margini din noaptea
când veiozele ne albesc tâmplele
pline de gânduri.