sâmbătă, 28 mai 2011

Dungă de întuneric



Am deschis puțin fereastra
să vină o dungă de întuneric
de afară,
era în cameră
prea multă lumină...
Pentru ea gesturile
mi-au devenit greoaie,
ochii și-au pierdut retina
în torentele obositoare...

vineri, 27 mai 2011

Amestec de culoare și vis


În câmpul verde primenit de roșii maci
îți vine uneori acut să taci...
Sunt vremuri ce demult s-au dărâmat
în constelația de nisip ce ai clădit
și simți nevoia să respiri și să renaști
acum, când vreme lungă te-ai zvârcolit, ai fost oprit din zbor și-ai înghițit amare noduri...
Suntem lebede mute ce lin pe lac se duc în a lor lume chiar dacă sufletul călător a mai rămas grăunte de cărbune,
nisip în asfințit.

Departe




Să alergăm dincolo de clădiri
ucigătoare, pachete cenușii,
cutii peste cutii...
Să fim o clipă răsturnați
în băile albului incandescent,
topiți dincolo de ființă,
fără nume,
cu trecutul uitat sub călcâi.
Liniștite cântări în grădini aromate
să ascultăm fermecați.

Joc






În sălcii duhuri moarte s-au risipit oftând
dantele verzi în ramuri le coase-ncet un vânt
podoabele bogate își născocesc rotunde
în albia pietruită tremurătoare unde.
Lăcașul proaspăt prinde în fremătarea zilei
joc tulbure de vânt
și îl trimite singur din boltă spre pământ
ca să adauge lumii tristețe peste gând.



Weeping willow and water-lily pond-Claude Monet

Rămășițele timpului

Se vedeau pe albele cuburi de piatră mâini ale sclavilor de război și mâini ale Afroditelor gânditoare la ora înstelată călătorindu-și visul. Cedrul sărat al corăbiilor grele stăpânea apele și nisipurile și coasta înverzită. Cu privirile mărite spre Olimp mâinile lăsau în piatră urmă de petală. Țărmurile înflorite de florile spirale sau ovale sorbeau anotimpuri calde și soare. Tinerele fete purtau pe umeri blânde, sclipitoare, amfore adânci, alunecând cu ele malul în picioarele desculțe prin murmur de scoici ce străluceau pe stânci. Sculptorii topeau piatra când ca o flacără dalta desena pe rotunjimea inimi lor mișcătoare explozii stelare. Pietrele treceau, una apoi alta să se gătească și preschimbe prin fața soarelui, clare când sunetul unei lire se strecura vibrând. Plăpândă tremurare pe marmură suia străpunsă, a trup de tânără zeiță preafrumoasă prindea să cânte piatra - strălucitoare stea. Ducând fierbinte mâna la ochi cel ce cioplea în pulberea din aer, rămase orb o clipă, văzând cum dintre pietre mute se naște viața sa.

Miracol

Ca arcuri încleștați zeii stau mumificați și ireali pe vegetații, improvizând o semisferă de pulsații în clorofile,
nebuni de hohotire că le au.
Tăcuții idoli din alabastru,
ciopliți în zori de liniști, întrebători cu ochii imenși cheamă temple incandescente la meditare. Natura e a lor, a zeilor, iar omul mișcător pe propriul destin trasează sub soare în viitor, imense, suspendate grădini.
A zeilor natura este și omului îi aparține propriul destin.
Caută-ți deci omule, cuvântul și crește
în vasta-ți grădină lumina din tine!

joi, 26 mai 2011

La porțile luminii

Ne-am dus mâinile, aripi albe, la înălțimea ochilor și-n jos plonjau rotit, odată cu lumina, privirile desfășurate larg - vise unse cu mult albastru, nemărginire. Întrezăream în jur arhitectura amplă din nesfârșit azur. Din fiecare metru cub de aer cu mâinile ce l-au străpuns în unduire, răzbătea afară o broderie scumpă din firul cel mai pur. Ne opream lângă cuburile de-un albastru translucid ca într-un mare muzeu al Iubirii ce se clădea mai departe, mereu. Tăceri de locuri sfinte ne-mpresurau aproape, strânși. Mâinile- aripi le îndreptam spre soare și de lumină calde, unul pe umerii celuilalt le lăsam. Ne apropiam prin ele, de noi și de lumină.

Drum





A venit un moment când trebuie să se ridice şi să strige:
"Aceasta sunt eu! Ăsta e felul cum arăt, cred  în felul în care gândesc, simt cum mă simt, iubesc așa cum iubesc! Eu sunt un om complex, întreg. Ia-mă ... sau lasă-mă ... accept-mă... sau pleacă. Nu încerca să mă faci să simt altfel, doar pentru că nu se potrivesc ideea ta cu ideea mea. Nu e normal așa! Eu singură aleg, iau decizii. Eu știu când e nevoie să schimb ceva."
Și a făcut-o.

miercuri, 4 mai 2011

Chitară și vis

O chitară prăfuită am găsit plutind în valul visului și am lăsat-o așa ca pe o mângâiere în întunecimea sufletului plutind. Târziu, aproape de trezire, încă sperând că este doar un vis, un joc, am mângâiat-o cu degetele răsfirate, unduind-o ușor apoi deasupra capului ca pe o sabie a lui Damocles. Am coborât în grădina cu animale exotice, am tot coborât cu chitara deasupra visului meu semănând cu o sabie vie ce pâlpâia ca o limbă de foc, ca o stea. Am descoperit încet că această chitară prăfuită, cu urme de degete pe ea ca într-o îmbrățișare erai chiar tu, dar urmele degetelor nu erau ale mele. Apoi am simțit că nici cântecul nu era al meu, eu eram doar ascultătoarea fidelă a acestei chitări puțin prăfuite și la final am aflat de ce cântecul sumbru era atât de amar. Dincolo de penumbre se ascund cântecele ca o adiere, ca un vuiet de valuri, ca visele ce ne urmăresc. Sunt cântece ce ne mângâie gândurile și ne ajută să pășim drept și fără teamă spre soare. Fără timp orizonturile devin curcubee și totul se transformă în dans de aripi.