joi, 29 septembrie 2011

Liniște

 
Întotdeauna lupta îți aprinde obrajii și simțurile. Te simți învins, când de fapt ești învingător și crezi că ai câștigat, când de fapt ai pierdut. Ești în același timp stăpân și sclav, gând și faptă, cântec și bocet, speranță și certitudine, lumină și întuneric...
Mâinile mele, ca niște frunze palide în toamnă, pândesc ivirea zorilor și primăvara visului. Tremurătoare și stângace, adună clipele în căușul lor și se opresc dintr-o dată ca lovite de furtună. Inima rostește în șoaptă o chemare ca o durere continuă.
Cine oare n-a simțit că-și dorește, mai presus de tot și toate, o iubire nebună, pătimașă și absolută? Cine n-a crezut, pentru o clipă, într-o pasiune dezlănțuită și n-a inventat pentru suflet un sentiment fără moarte? Cine nu cunoaște durerea adâncului și tremurul nestăvilit al gândului, zborul neprefăcut al dorinței și lacrima uscată sub gene? Cine nu cunoaște mâna întinsă a deznădejde spre cer, sărutul născut din sărut, inocența trupului arzând de dorință?
Noaptea, abis născut din speranțe, ți-o dăruiesc ție, dincolo de lumină și întuneric, dincolo de viață și de moarte, dincolo de trecut și viitor. Cuvintele, șoapte adormite ce s-au trezit mirate, pătrund până la rădăcina sufletului. Undeva, lângă mine, timpul își reglează nisipul și tace....trecând. Mă-nvăluie albastrul nopții și al tău.

Ambră


Ridică paharul cu miere,
priveşte spre soare,
descoperi lumina
printre degete pulsând?
Alunecă, se clatină,
dar rămâne în palmă,
vibrând.
Și sufletul poate la fel,
e ambra ce iese
din spuma de val,
când apele-adânci
se retrag.
Rămâne vibrând...


marți, 27 septembrie 2011

1


Sunt inima ta,
eşti iubirea mea cea mare,
eu sunt lumina ta,
tu esti sufletul meu,
sunt adevarul tău,
ești frumusețea mea,
sunt visul tău,
eşti viaţa mea,
sunt liniștea ta,
ești cerul meu.
Suntem picături din frumuseţea vieţii,
uită-te în ochii mei şi vezi dragoste adevărată, dragostea ta.
Inimile noastre bat împreună ca una.
O singură inimă, o singură dragoste.

Rațiunea de a fi





Când sufletul e rău,
ataci ca o sălbăticiune a pădurii.
Când nu iubești,
setea nu mai poate fi potolită.
Când trupul doare și visele dor...
Degeaba câinele sufletului celuilalt
se gudură cu credință
la picioarele tale,
pașii buni se aud tot mai departe...

luni, 26 septembrie 2011

Curcubeu


Strălucește lumina ce-mi călăuzește calea
și nimic din ce nu este nu mai vreau,
doar să împart și să-nțeleg între cuvinte,
să ard în foc mocnit gânduri deșarte...
E dimineața acum ce-alungă umbre
și negre vise le adună-n plasă,
e clipa când întunericul din inimi
e dus departe de flacăra aprinsă
a unui gând!
Împart căldura soarelui cu voi,
cu toți acei ce vă opriți o clipă
și mă priviți în ochi, adânc.
În palmă-mi ard trei picături de soare
și-aștept să-ntindeți mâna, să le luați...
lumini de foc peste cenușa albă
ce suntem toți...
Nu-i greu, e doar Iubire!
E visul de departe, de demult
și aștept lumina să se răspândească
și nopțile din inimi să dispară.
Lăsați culorile să vă-nconjoare
din curcubeul sufletului meu.




A fost o vreme...


A fost o vreme când prindeam vise,
a fost o vreme când ascultam cântecul apei,
a fost o vreme când îmbrățișam copaci,
a fost o vreme când vorbeam cu animalele,
a fost o vreme când atingeam stelele,
a fost o vreme când zburam cu păsările,
a fost o vreme când mângâiam pietrele,
a fost o vreme când vindecam suflete,
a fost o vreme când călătoream cu norii,
a fost o vreme când adunam ierburi,
a fost o vreme când țineam soarele în palmă,
a fost o vreme când intram în foc,
a fost o vreme când sărutam pământul,
a fost o vreme când vorbeam cu vântul,
a fost o vreme când miroseam aerul,
a fost o vreme când am fost în Eden,
a fost o vreme când am ales să fiu!

joi, 22 septembrie 2011

Alege calea!





Greșeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândește prea mult la micile lui înfrângeri, la dorințele lui personale și prea puțin la acest miracol care este viața, la obligația pe care o avem față de ea, de a o face mai bună, mai frumoasă. Iar dragostea este supremul miracol care ne poate împăca, înălța și călăuzi. Și atunci cum să fim fericiți? Cum am putea spera să fim noi înșine? Acolo unde este speranță este și viață. Adevărul nu trebuie să mire!

Cuvinte amestecate


Îmi amintesc de gura ta  ce cobora,
în valuri, pe trupu-mi nemișcat,
căutând nemurirea momentului etern...
Priveam la tine dezarmată și năucită
de dorul ce-l aveam în vis și apoi în sânge. Că te-am iubit întotdeauna sunt sigură și-atât de mult mă rog la Dumnezeu să-ți apere ființa și să ne apere iubirea....
Dragostea ce ți-am purtat mereu e însăși crucea ce o duc din ceruri pe pământ
și iar, pe drumul meu spre bolți.
Mereu vom fi alături în timp și spațiu, în vis și gând, mereu îmbrățișați cu sete, orbiți de patimi și trăiri.
Nu ne-om opri, încredințați acum că îngerii ne vor păzi mereu și atunci,
când poiana plină de soare ne va chema,
vom fi alături.
Dincolo de tot! Mereu!
  
תערובת מילים - נכתב ברומנית ע"י לאורה מטאקה
נזכרת בפיך יורד בגלים במורד גופי חסר התנועה,
מחפש אחר הנצח של הרגע האלמותי
הבטתי בך נטולת הגנות, מטושטשת
מהגעגוע שהופיע בחלומי ואחר בדמי
שאהבתיך מתמיד, בכך אני בטוחה
ומהאל אני מבקשת כל-כך שיגן על קיומך,
שיגן על אהבתנו.
האהבה שתמיד נשאתי אליך
כצלב אותו אשא משמיים לארץ ושוב בדרכי אל הרקיע.
לעולם נשאר זה לצד זה, בזמן במרחב במחשבה.
מחובקים תמיד בצמאון עוורים מחוויות ותקריות.
מאמינים כי המלאכים יגנו עלינו לעולמים.
ואז כשקרחת היער המלאה בקרני השמש, תזמין אותנו,
נהיה זה לצד זה, מעבר לכל! לעולם!

miercuri, 21 septembrie 2011

Chemare



Vino iar să fim prieteni.
Haide vino şi pune sus pe taler un zâmbet,
căci nevoie mare are suflul meu
de suflul tău.
Uite-mi inima, uite-mi ochii
care te roagă din străfunduri
să-i mai mângâi cu flori dulci
şi parfumate de iubire...
הזמנה - נכתב ברומנית ע"י לאורה מטאקה

בוא ונהיה שוב חברים
בוא והנח שוב חיוך על כף המאזניים
כי כה זקוקה נפשי לנפשך,
ראה את ליבי, ראה את עיניי,
המבקשים ממעמקים שתשוב ללטפם
בפרחים מתוקים וריחניים, של אהבה..

marți, 20 septembrie 2011

Sfârșitul verii/ End of summer

Florile își închid pleoapele,
durerea ce o simt în suflet e nesfârșită...
Se duce vara cu ierburi mari și fluturi moi,
se duce vara, dar vraja ei rămâne în noi...
 
Flowers close their eyes and the pain that I feel in my soul is endless ...
Summer goes away with great herbs and soft butterflies,
summer goes far away, but her spell still remains in us ...


                                                                                                                                                       End of summer-Leonid Afremov

luni, 19 septembrie 2011

Mai știu

Și știu c-am fost bărbat călare
cu sabia căzând de-atâta epuizare
și știu durerea ce-a pulsat în mine
și apăsarea armurii o știu prea bine...
Mai știu c-am ridicat pumnul spre cer
când mi-am strigat iubirea tot la el
și numai calul negru tovarăș l-am avut
atunci când am pierdut cum n-am crezut.
Și am văzut și sânge șiroind
și sufletul mi l-am văzut plutind
jurând să-mi regăsesc iubirea,
chiar de știam că-mi pierd nemurirea.
Mai știu cum între lumi rătăceam drumul  
adulmecându-i dragostei parfumul,
dar știu c-am fost învingător într-un duel,
deși cu răni pe trup și-n suflet roș măcel.

Eu am ales Iubirea să-mi fie călăuză
și-un suflet alb de fată - eternă muză.

duminică, 18 septembrie 2011

Dincolo de cuvinte

De ce ne lovesc uneori cuvintele și fac răni care nu se vindecă? Tot ceea ce există într-o ființă umană, nedeterminat și insondabil, rămâne undeva izolat de exterior, într-o altă viață. Puțini sunt cei care acceptă să se întoarcă la gradul zero al conștiinței și să nu renunțe la idealurile lor, chiar într-o existență brutală și chiar dacă-s preveniți că idealurile sunt nerealizabile.
Bucuria unei împliniri îți învăluie sufletul. Probabil că numai dezordinea ne pune în armonie cu murmurul surd a ceea ce ne scapă...
În contextul lumii prezente, libertatea este și ea un triumf uman, chiar și în adâncuri. Care este oare legea universului nostru sufletesc, a apariției și dispariției unui sentiment? Ce doresc doi oameni, unul de la celălalt? Nimic altceva decât ceea ce este celălalt, ceva nedefinit, dar care îl face să devină definit. Și nu este aceasta fericirea însăși? Această iluzie după care gonim în imensitatea unei câmpii pe care lăsăm poate bucăți de suflet, dincolo de orizont, dincolo de gând? Nebunia e în interiorul nostru, în micul cosmos, acolo unde nu mai există nimic, nici cauză, nici efect și totuși, e tot...
Poate că tocmai acesta e secretul vibrației noastre interioare. Nu spun nimic din câte aș fi vrut, doar aș vrea să am certitudinea că suntem în stare să iubim și să fim iubiți.
A venit clipa când m-aș lupta cu întreaga lume pentru noi.
Dincolo de cuvinte sunt EU! Ce port oare în mine? O chemare? Un strigăt? O dragoste?
Tot ce știu e că la capătul lumii mai există încă o zi azurie pe care ți-aș păstra-o ție.

Vis albastru

Vibrația continuă dintre noi nu o putem defini, nu știm cum să ne purtăm noi cu noi înșine. Ucidem tot ce avem mai bun și rămânem sterpi, bătuți de ploi și vânturi reci, înglodați în datorii față de noi și alții, speriați de ziua de mâine și de cea de ieri, cu priviri stinse și inexpresivi. Ne alungăm unii pe ceilalți, ne alungăm dar ne-am chema, îi respingem pe cei dragi și lovim în cei apropiați, disperați, într-o formă mai mult sau mai puțin înțeleasă. Risipim din noi fără să știm ce ar trebui să păstrăm și ne irosim ani întregi, obosiți și stingheri. De ce? Suntem așa cum ne-a sortit Creatorul - sacrii prin forța și tragicul lucrurilor. Și pentru ca paharul să fie plin, ba chiar să se reverse puțin, în momentul când întâlnim în sfârșit Iubirea, iubirea în formă pură și rară, cea care ne poate înălța și împăca cu tot și toate, trecem nepăsători în încrâncenarea noastră și o lăsăm cu mâna întinsă...
De ce când risipim atâta iubire peste tot și prin tot, nu zărim sau nu vrem să auzim frântura de cântec, visul de o clipă care ne-ar putea salva, ce ne-ar putea ferici, surâsul care ne-ar putea lumina?
Avem atâta nevoie unii de alții, atâta energie, atâta forță în priviri, atâta tandrețe ce zace în noi...
Fericiți cei care nu știu ce este durerea, fericiți cei care n-au plâns niciodată, fericiți cei care au căutat iubirea și au găsit-o.
Există ei oare?

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Şanse



...sau alegeri
Vreme rea sau vreme bună
soare cald sau albă lună
oameni buni sau oameni răi
cei care sunt pentru că aşa au vrut ei
sau cei ce sunt pentru că s-a vrut să fie
viaţă cu dar sau viaţă irosită.

Mediocritate sau măiestrie...

Tăcere

Există un motiv pentru toate...
Din păcate, este posibil ca în momentul în care se întâmplă ceva nou să nu avem puterea să înțelegem, să primim și să deslușim motivul. Avem nevoie de răbdare și lumină ca să simțim.
Uneori ne simțim paralizați afectiv și haosul din jurul nostru confirmă asta. Alteori simțim că renaștem și parcă totul atunci explodează cu bubuit de tunet într-o furtună.
Există oare o explicație științifică pentru sentimente? Există o explicație pentru plânsul tăcut al florii de lotus, ruptă din raiul ei și împovărată de singurătatea locului unde e dusă? Un vas, urechea unei fete frumoase?
De ce trebuie să explicăm fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare sentiment? Magia unei clipe ne desprinde de tot și toate, ne regăsește pierzându-ne din nou...
În interiorul fiecăruia dintre noi există o lumină albă, tăcută, tainică, fierbinte, mereu de veghe.
Acolo suntem noi, cei adevărați.
Există atâta tăcere în noi, la ivirea serii, când și munții devin întuneric...Și apoi vin cuvinte care ne dor sau cuvinte care ne fericesc o clipă și atunci devenim frânturi de cântec, sunete ce se pierd în eter. Și apoi iar tăceri.

joi, 15 septembrie 2011

Dans


Inima mi-e plină de iubire și nu o pot ascunde. M-am prins în dans cu visele și parcă zbor. Am amețit de-atâta libertate, când am ales avântul vieții. Strălucesc și visele-mi la fel.  La primul pas, s-a ivit un gând bun, la al doilea o șoaptă de amor și la al treilea am intrat în paradis. E uimitor și minunat dansul iubirii! Căci simt cu adevărat ce-n vise întotdeauna am avut. Iubirea e un dansator sensibil și romantic ce m-a cucerit cu farmecele lui, cu zâmbete și creativitate. Magneticul său dans m-a-nvăluit cu petale sângerii de roză și cu fiece clipă ce trece, știu mai mult că unul din visele mele ești tu, dragostea mea.




Christiane Vleugels - Spanish rose










marți, 13 septembrie 2011

Tu


Undeva sub ferestre răsună un cântec care sparge parcă în bucăți liniștea nopții.
Frânturi ajung până la mine și cuvintele alunecă pentru că gândurile au prins din nou contur.
Singurătatea doare ca o rană și undeva adânc în mine bat clopote ce parcă alungă norii de dor.
Adun cioburi de suflet, frânturi de viață și încerc să reconstitui întregul.
Îmi doresc să zâmbesc iar, să răsuflu ușurată, scăpată din descătușarea coșmarului.
Poate va veni clipa acea mult visată, clipa de taină în care voi fi iar eu cu adevarat...
Încerc să scrijelesc în suflet cu litere mari de rubin cuvântul NOI
și să-l păstrez până în ultimul ceas.
Cui altcuiva îi pasă că exist?
Alintare poartă mâinile mele, dar cine vede când trec?
Frânturi de cântec îngână sufletul meu, dar cine ascultă?
Dăruire șoptește inima mea, dar cine o urmează?
Balsam aș vrea să-ți fiu și totuși umerii
ți se apleacă de o povară nevăzută, grea și nemeritată.
Ce purtăm oare în noi? E dragoste? Așa să fie?
Și atunci de ce atâta nefericire?
De ce chemări și strigăte-n zadar?
De ce dorințe și rugăciuni?
De ce umbră în privire și atâtea gesturi de prisos?
Tu, doar tu trebuie să știi de ce.
Pentru că tu mi-ai dăruit clipa într-o imensitate de nimicuri.
Tu mi-ai vegheat gândul și mi-ai călăuzit inima.
Tu mi-ai alungat neputința și teama.
Tu trebuie să știi!

luni, 12 septembrie 2011

Jul Baldovin - Frumoasa-i

Adâncimi de dor


Trecerea lentă a clipelor
ne mai poate aduna vreodată
să plângem amar pe tâmpla serii
fără să ne simțim chemați?
Vino și strigă...fără să mai știu
dacă strigătul e pentru noi...
Strigătul nu a fost pentru noi și nici nu va fi strigăt.
Ce mai putem plânge și pentru cine să plângem când singuri am hotărât că nu se mai poate întâmpla nimic?
Rămânem stranii nălucirii ce trec ca niște străini din Valea tristeții...