Echilibru

Păstrez echilibrul prin tăcere. Așa aud mai bine vuietul vântului în furtuna vieții. Așa văd mai bine frunzele copacilor măturate în chinuri de nori și valuri înspumate ale apelor sorții. E taina mea cea mare din care culeg roadele. Tăcerea naște răbdare și curaj. M-am izolat de frig și suferință și mi-am crescut în sus un turn când am pus tăcerea ca piatră de temelie. Așa văd viața dincolo de teamă și moartea care caută în zadar, veghind calea celor dragi ce încă umblă, orbecăind după iubire și grija unor brațe ce le-ar reda încrederea pierdută-n vreme. E un loc liniștit turnul meu, deși mulți mă văd doar ca pe o prizonieră aici. Dar dacă plâng uneori, plâng pentru durerea lor și pentru lipsa mâinii întinse la nevoie, plâng pentru greșelile lor ce aduc dureri neînțelese. Mă dor fricile lor pentru că știu că sunt doar pași spre nefericire. Păcat că zilele se pierd una după alta în iluzii... Viața e făcută din suișuri și coborâșuri, dar nimeni n-are voie să obosească sau să abandoneze drumul. Sperie rănile sângerânde de lipsa mângâierii, căci viața e adesea necruțătoare. Dar vin și zile în care râsul acoperă tot plânsul de odinioară. De-asta mai plâng pentru sufletele pierdute ce-au spart oglinzile ce reflectau dureri, crezând că se vor elibera. Mințile rătăcesc până la stânca înecată în apa întunecată a tristeții ce-aduce întrebări despre singurătate. Tălpile o ating și nu înțeleg că e doar luciu superficial, degetele alunecă și se scufundă fără gând sub apă amestecată cu lacrimi. Nimeni nu vede singurătatea în întuneric...