joi, 31 martie 2011

La capătul visului




Fug în deșertul sufletului meu
și pietrele de hotar cad una după alta.
Dragostea mea din flăcări curate
purifică aerul și aripi de spumă crește marea
cu țipete diforme ca niște fiori.
Atingerea ta vibrează și aerul
ia conturul tău de pasăre ce face magic semn
ca o fluturare de gând.
Batista flutură pe țărm și vântul
ne umple ființele de fluturi.
Atingerile devin flori pe tâmple,
speranțe pentru zborul de mai târziu.
Stelele încă mai există și dincolo de penumbre
ne ascundem printre adieri de cântece și gesturi,
departe de zgomot.

miercuri, 30 martie 2011

Schimbare de anotimp


Rochia mi-e jumătate zăpadă,
jumătate ploaie de primăvară.

Gândurile sunt petale spulberate
care urcă spre azur tremurând.

Dintr-un colț al ochilor mei
crește un peisaj puternic colorat
ce îmi inundă gândurile.

Împușc cu păsări zările și respir adânc
clipa de dragoste.
Peisajul care-mi umple ochii
aduce o vibrație și între mâini
îmi crește o clepsidră azurie
în care nisipul umed blochează clipa.

Din răcoarea umerilor mei
trag seve muguri de aripi
și plutesc ca un fluture
spre orbitoarea lumină a iubirii
până aproape de epuizare.
Un praf trandafiriu
îmi transformă pleoapele în sidef.
Din cer coboară ploi subțiri și reci
și primăvara vine încet pe o potecă udă.

Iubire

Te vei îneca în sângele meu albastru precum noaptea care se lasă. Șoaptele de dragoste le vei prinde în pâlnia urechilor și vor susura ca un izvor de nemaiauzite muzici. Ca de pe un pod de roze parfumate îmi voi da drumul în privirile tale spre nopți de vis. Te voi dezbrăca încet de toate sentimentele contradictorii și vei aluneca în brațele mele ca un râu răcoros. Te voi inspira adânc până când ochii mei se vor umple de albastru. Vom face un salt înalt înspre stele și vom mai aprinde o candelă ca o diafană arătare. Apoi, prin noaptea căptușită cu stele mărunte, ne vom strecura printre gânduri și vom păși peste arcada dorințelor. Te voi hrăni cu povești orientale ca un dans șerpuitor. Vom aduna tot albastrul în suflete vibrând într-o simfonie a dragostei. Focul ne va dansa pe trupuri și departe în bolta imensă a nopții vom fi două lebede transparente pe un lac încălzit de inimile noastre.

Un semn cu tine




Venus mi-e coroană de spini și lumina-i argintie pârtie și potecă urcând. Neobosiți pașii mei îți mângâie gândurile ascunse și alunec prin noapte suspinând, cu trupul tremurând ușor ca o frunză în bătaia vântului. Cu fiecare pas o muzică liniștită îmi înflorește în gând și aripi îmi cresc de fericirea apropierii. Orizonturile fumurii mi-aduc pulberi de stele în ochii ce caută. Visasem că te voi găsi tot așa, zâmbind oblic în razele soarelui încă viu, arzând nostalgic din miez. Brațele mele te cuprind ca pe o fărâmă de viață fermecată după care am tânjit. Poate nu va ajunge doar un gest, dar dacă va fi doar acesta, vremea îmi va surâde iar din străfundurile ei.
De te-ai apropia de mine ca flacăra unei lumânări, fiorul meu te-ar învălui și aș știi și eu de ce mă cheamă om, de ce gândesc, de ce caut poteca spre lumină.

marți, 29 martie 2011

Numai tu




De dor alunecă iubirea spre plâns,
vom plânge până la uscare
acoperind floarea iubirii.
Numai tu, dragostea mea,
numai tu te mai întorci,
cu lacrimi în ochi.
Te caut între cearșafurile
umede de dor,
să nu uiți să suspini
ca pe rugul făgăduinței.
Numai tu îmi poți vindeca rănile
dureroase și adânci
peste care au trecut furtuni uriașe.




 "Vortex of passion" - Leonid Afremov

Foc de primăvară

Frunzele din drum,
purtate de vânt
ne cheamă focuri
să aprindem.
Rășina plânge
sfârâind pe brad,
e fum des,
a ars iar o iubire de dor...
Nu se mai poate
întoarce din drum
ideea dragostei,
e scrum.
Iubirile ce au rămas
stau în picioare,
la poartă,
cu respirația tăiată,
focuri năvalnice
pe marginea drumurilor.


"Fire dance" - Leonid Afremov

Serile de altădată

Serile culturale de care am uitat, oraşele mici în care se făceau întâlniri amicale despre poezie, toate trebuie să se întâmple iar. Să existe dialogul de altădată. Poezia trebuie tratată ca o esenţă a contemporanului, să aibă conţinut bogat filosofic, existenţialist, o filosofie despre viaţă şi spirit, o oglindire a timpului în care trăim. Trebuie făcută cu dragoste şi dăruire, fără convenţionalism, să existe o luptă pentru calitate, aşa cum există o luptă pentru a fi mai buni, altfel mereu. Să nu uităm să fim poeţi.
Se spune că din tot ce înveţi, atunci când ai uitat tot, eşti pe calea cea bună. Valoarea trebuie legată mereu de dialogul cu timpul. Iubeşti o dupăamiază atunci când întâlneşti un prilej de poezie cu câţiva oameni, confraţi, la o masă încărcată cu versuri. Totul poate fi o prietenie aşezată pe coordonate culturale. Trebuie să îndrăzneşti, să ai nevoie să discuţi despre timp şi nu despre vreme, să fii chemat a-ţi spune păreri, nu pentru a vorbi ci pentru a creea o cheie clară . Pentru cei setoşi e o vie satisfacţie discuţia alături de cei bătrâni, e o discretă şi nostalgică exprimare a vieţii, a dragostei pentru o vacanţă uşoară a spiritului.

Imagine - vladstudio.com

luni, 28 martie 2011

Suflet hoinar



Mi-e teamă de seara aceasta...
Peste întunecime sunt aruncate
atâtea ramuri înflorite şi o muzică
răsare din pământ.
Mă tem şi sângele încălzit
ascunde scrumul nerăbdării
pe furiş.
Hoinăresc într-o grădină japoneză
cu aceleaşi ramuri înflorite,
cu aceeaşi seară răsturnată-n neliniști, printre frumoase ghirlande înmugurite.
Îmi tremură încet pe geană
tăcerea, suprema clipă,
şi aceeaşi teamă
spre fulgerarea secundelor
în pripă.

Vină

O dragoste perpetuă mă renaște din pământul în care m-am cufundat. Dragostea pentru lumina strălucitoare, pentru tot ce e frumos,o vibrație vizuală, acustică și palpabilă până în străfundurile inimii. Ochii luminați rămân adevăratele ferestre prin care grăim cuvinte și interjecții ca un cod straniu, neidentificat.Vina albastră a demersurilor mele e cea pentru a face omul să devină altfel, mai bun, mai înțelegător, mai sensibil, mai intuitiv... De ce treci, omule? De ce te îndepărtezi ca o nălucă în stufărișul aglomerat al simțurilor tale nesigure? Între bine și rău, doi poli puternici între care suntem permanent incluși, ca într-un circuit. Suntem condamnați în această existență? Obstacolele ni le ridicăm singuri...obstacolele vieții. Încerc să preiau ritmul celor din jur, dar rămâne un punct de rezistență din care nu mă pot scoate. Număr pașii corecți, dar uneori parcă fac pași în urmă. Ce poate să însemne destinul? În morișca timpului suntem neputincioși.
Trupul mi-e convertit la zboruri. Semăn oftări pe drumul ce curge singuratic, cobor încet pulsată de lumina stelei mele.

Primăveri




Mi-e inima ca o lumină,
mi-e sufletul plin.
Tu, chitară, mă încântă
când plouă de sus primăveri
te frământă, nu-i nimeni...
ce-a fost?
Aerul răsună adânc
şi cîntecul e o lacrimă
ce plouă pe umăr
restul lacrimilor sunt ploaie.

duminică, 27 martie 2011

Sufletul dintre valuri



Vino bătrâne, şezi jos pe iarba verde,
odihnă dă-i sufletului tău hoinar,
străpunge cerul cu ochiul ce vede
călătorind albastrul legendar.
Ai oase albe sub cămaşa albă,
ai ochi albaştri şi visezi mereu
ţărmul cald din pietre ca o salbă
pe unde ai fost şi ai văzut atâtea.
Ţi-s umezi ochii de dureri adânci,
vin valuri rânduri ca să-ţi muşte râpa
şi pescăruşii se lovesc de stânci.
Un fum plăcut pluteşte din grădini
du-ţi mâinile la piept, răsuflă adânc
în aerul albastru. Nu plânge,
e prea frumoasă ora, atât vei sta
şi vei pleca departe. Rămâi cu mine
acum, aici nu am pe nimeni
aştept mereu ca din străfundul apei
să vină o undă de lumină,
dar presimt o seară tristă fără stele.

Flacără purificatoare




După stelele care licăreau pe boltă bănuiam că va fi o zi senină. Așteptam calmă ivirea zorilor plină de  liniște sufletească. De la orizont se ridica o pâclă violacee pierdută într-un roz pal ce se amesteca cu griul verziu al bolții. Răsărit de soare în suflet. Spiritul rămâne scânteia ce luminează trupul neputincios. Lumina lui ne călăuzește. Interiorul trupului e ca o casă în care intră soarele, diminețile și serile, primăverile și toamnele anilor.
 Sufletul e cel care găsește calea spre eliberare, e flacăra purificatoare.

sâmbătă, 26 martie 2011

Mai există dragoste?

Dans de păsări albe naște iubirea, păsări în înalturi, fără teamă, senine, rotindu-se. Iubiri ce nu se repetă, iubiri săpate în țărmuri de vis ca niște albe monumente. Să facem în noapte un templu în cetatea dragostei, ca un dor însângerat, un pas făcut în noapte, ca un dans dureros. Pietrele sunt pline de semne ale dălților și noaptea se întinde goală pe sarcofagul dureroaselor iubiri, aruncând rochia de stele pe fotoliul primăverii. O aromă plăcută învăluie totul, cu iz de fructe exotice. La porțile templului plâng cerșetorii iubirii. Templul se clatină, femeile cetății aduc ofrande amanților pământeni, soțiile părăsite aruncă bani de argint în apele limpezi ale iubirii. Mai există dragoste?

Punct de foc



Dragostea e o scânteie divină, ca şi sufletul
şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare.
E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit,
pe care nimic nu-l poate mărgini
şi nimic nu-l poate atinge.
Îl simţi arzând până în măduva oaselor
şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.

vineri, 25 martie 2011

Ultima rugăciune


Întreg poporul vă roagă să încetaţi teroarea cu care încercaţi să-i duceţi pe părinţi la cimitir...
Aceştia sunt sacrificaţi spre neam de înţelepţi români, v-au dat mâncare, vorbe şi speranţe ce-au fost ţesute în dulci şi bucuroase clipe. Sunt inimi de români în toată lumea şi sunt lăute vechi ce poartă-n ele întregul duh al neamului, comoară găsită într-un târziu. Voi, albatroşi de argint, aduceţi în inimile noastre roiuri de stele şi de vise. Vă rog lăsaţi o clipă zborul, a sosit clipa de pe urmă în care cu un zâmbet pot să apară iarăşi iubiri de neam şi ţară şi poate şi de primăvară.

Doar un pas

Sunt la un pas să te găsesc mai clar, mai bine, în noianul de amintiri. Atât de aproape încât te pot plămădi cu toată strălucirea, cu tot abisul neînțeles. Pe drumul desfrunzit te caut și abia târziu te găsesc, cu ramuri mari de copac greu. Fă-mă să iubesc pentru o veșnicie sub cristalul curat al cerului. Pădurea ne cheamă. Te caut în străfundurile sufletului meu ca pe o stea dragă ce se zbate prin cotloanele întunecate ale amintirilor încercând să facă lumină. Amintiri a ceea ce merită să mai trăim o dată, reluarea unor sentimente uitate în umbra trecutului. Nu mai pun întrebări. Tăcerea așteptării e grea. Plec în fiecare dimineață tulburată de singurătatea  nopții. Vibrez la atingerea viselor de demult. Pe străzile cetății te voi căuta și te voi călăuzi pas cu pas.

Printre copaci

Noaptea te cheamă doborând copaci grei peste trupul meu trist, mâinile tale au uitat să mă mângâie și stau ca o statuie indiană răsturnată în iarba verde. Mâinile mi se ridică, păsări pline de sete către înalte cupole, printre crengi galbene și roșii. Tot nu crezi în păsările călătoare și le ucizi cântecele pentru lipsa lor de singurătate. Un pui de dor îmi dă târcoale când simt pustiul nopții și un cântec de greier se aude până în piatră. Cuprinsă de vise, mă gândesc la tine ca la o stea a cărei lumină depinde de dragostea mea. Uneori suntem doi, numai vis, și atunci ne întoarcem ca o roată peste timp. Crucile de brad tânăr, făcătoare de minuni, fac încă o minune și atunci totul e numai lumină. N-am să te mai văd de după o frunză de pelin din ochi. O urmă de văpaie aduce abur de somn pe gene. Tu te mai gândești că viața e deasupra și speri să găsești răspunsurile dormind în inima ta. E multă vreme înainte și va mai fi tot multă vreme. Tot vei căuta mereu. Un semn și aș fi aproape de tine. Alături. Dureroasă despărțire, asemănătoare unei ruperi de nori din care cad lacrimi mari, de jale. Pacoste și deșertăciune, disperare și veșnică amăgire că s-ar putea schimba ceva. Un nor uriaș se ridică peste proprii mei ochi și o durere îmi sună permanent în suflet. Trupul îmi este o stâncă pe care o înverzește mușchi proaspăt sau iederă. Poate va mai fi o întoarcere...

joi, 24 martie 2011

Prin gară

Gara încă forfotește de lume. De unde au venit toți oamenii aceștia? Îi cuprinde parcă o culoare veche, greu de explicat ce parcă îi ascunde sub patina timpului. Totul pare o imensă frescă în mișcare. Parcă duc cu ei tot ce a pierdut țara asta prin plecarea celor duși departe, în căutarea fetelor morgane. Acum par nevoiți să se întoarcă, ciudat, la aceeași oră. N-au găsit liniștea nici departe. Sunt slabi și obosiți, poate lihniți de foame. Ce mare diferență e acum, când știi că ai intrat cu strigăt curat în viață și ai putut dormi fără teamă până-n zori. Oare degeaba ai trecut prin toate, oare degeaba ai învățat, ai iubit, ai trăit până acum? Unde e pacea sufletului? Care e izbânda sufletului? Ciudat arată trecătorii aceștia grăbiți. Au pielea ca un pergament vulnerabil. Senzație ciudată de ucidere a eului dominat de atâta murdărie. Trenurile vin și pleacă cu viteză și spulberă parcă toată tristețea acestor trecători. Curentul creat parcă schimbă aerul în gară. Le usucă lacrimile. Parcă le taie în două viețile. N-am mai văzut de mult atâta tristețe la un loc. Peste toate un bătrân mușcă cu poftă dintr-un colț de pâine tare. Foame și resemnare.

Pustiu





Strada e pustie. Câte un trecător grăbit mai apare, din când în când, spărgând ora cenușie a dimineții.
Aerul răbufnește și o pâclă se ridică străvezie stăpânind copacii și strada. Orașul. Frunzele se împrăștie și fâșâie în vântul ușor ce tremură imaginea.
Astăzi n-o să se ridice soarele. Străzile vor rămâne încărcate de amintiri cu prea puține flori pentru suflete.

miercuri, 23 martie 2011

Aceleași greșeli

Fericit e cine vede roua zorilor prăvălindu-se, vis curat cu lacrimă în ochi, armonia unui cântec vechi la poarta unui erou ce a cărat cu un car stele albastre. Luptătorul dus, cu propria armă de vânător a ucis căprioara dorului pe crucea patului său de stejar.Ucigașul ciutei copilăriei. Degeaba sărută acum icoana tinereții sperând în zborul sublim spre viitor. Degeaba jelește căutând stele pe roata fugind. Uitase că dragostea e o floare, o zână a trandafirului vieții. Acum caută un fir de rouă spre încântare care să-i umezească privirea. Izvorul de rouă se transformă în șirag de smaralde, buchet magic de flori strălucitoare ce trăiește intens în lumina soarelui. Prea târziu a căzut în somn la datorie pe un pat de puști de lemn. Degeaba se uită acum la urma sângelui său. Degeaba se zbate să înfigă tăișul armei în roata timpului cea grea. Ar vrea să se întoarcă pe urma calului, dar nu mai vede nimic de lacrimi. Privește neputincios la pasărea ce ciugulește grăunțele stelelor printre râuri de fum. Calul cu coama de foc parcă îl vede pentru întâia oară. Și mantia umbrei cade peste lumină.

marți, 22 martie 2011

Barca




Aduce marea valuri largi de dor
și dragostea-i ascunsă barcă
între spume clare.
Parcă e sânge ce cutreieră și plânge
pe malul de nisip.
Se afundă iar și iar în valul care vine,
ar vrea să piară ca un fum
în smalțul spumelor.
Foșnește marea-n toată ființa ei
cu trupul verde viu,
rotindu-și șoldul înspumat, iar
barca se afundă în ape și dispare,
rostogolită de valuri, pe funduri de nisip.
Malul o caută plângînd, cu dorința adânc înfiptă
ca unghiile-n carnea cu sânge închegat.


"Kissed by the water" - Leonid Afremov

luni, 21 martie 2011

Ispita neuitării

Noi, trecătorii, ne putem asemăna câteodată cu păsările și bătăile lor de aripă. Undeva cântă o pasăre despre altă pasăre cântătoare și o altă pasăre  vorbește într-un grai neînțeles. Poate uneori, în primăvară, mai aducem și a flori de câmp. O primăvară asemănătoare cu sfârșitul lumii. Facem un joc care este poate ultimul zbor peste timp. Fără păreri de rău. Unii își joacă fericirea fără a avea măcar puterea să creadă că sunt fericiți, alții își joacă fericirea pentru că așa vor. Unde ajung? Regretele nu vor mai avea loc pe tărâmul nerecunoștinței. Se hrănesc din propria distrugere până la exasperare. Cine îi poate opri din această horă macabră? Să fie oare ultima zvâcnire? O sarabandă, un dans straniu al lebedei ce moare și cântă? Le va veni oare liniștea din nefericire? Noi, trecătorii, ne putem asemăna câteodată cu păsările și bătăile lor de aripă. Sau poate cu fluturii.

Rost

Nu trebuie să faci excese de omenie și bunătate dacă nu le simți, dacă nu trăiești momentul. Decât să fii în afara sferei sentimentale a celuilalt, mai bine să nu mai fi. În ziua de astăzi comunicarea e cea mai de preț, fără ea nu putem supraviețui pe plan spiritual. Nu putem trăi ca niște momâi, este insuficient. Zâmbetul cuiva și numai atât poate constitui un impuls spre mai bine. Înțelegerea spală gustul amar al tristeții crescute din rutină, din nervii storși de această reluare nesfârșită a acelorași fapte și întâmplări, al supărării aduse de pierderea sensului și rostului vieții fiecăruia. Cuvintele fac totul mai ușor. Înțelegerea ne transformă în ceea ce suntem cu adevărat, mai mult decât simple piese dintr-un joc de șah. Oamenii nu pot fi înlocuiți așa, ca într-un joc. Nu e imposibil să vedem adevărul, să înțelegem ce e cu adevărat important. Suntem la origine ființe sensibile, pline de curățenia copilăriei încă neîntinate. Transportăm sentimente de la unul la celălalt, transfigurăm sunete sub atâtea forme.
Ce minune să descoperi aceea strălucire a ochilor copilăriei la cel de lângă tine, a zâmbetului curat!
Puritatea e o ofrandă adusă Zeului veșnicei tinereți. Chiar dacă timpul nu stă în loc și mâine pare că vine după un veac nu e imposibil să credem că Totul are rostul lui. Trebuie să învățăm ca pe anumite porțiuni din drumul nostru să ne ținem de mână pentru ca bezna să se transforme în soare. Să recuperăm împreună tot ce s-a pierdut pe drumul sinuos.

duminică, 20 martie 2011

Poveștile sufletului




Când se lasă seara oarbă mă îndemn la visare. Ascult poveștile sufletului parcă spuse de bătrâni. Dintr-un timp în altul focul stăruie și munții sunt însângerați în vidul sufletului. Neamuri le răscolesc pădurile și ară focuri sfinte ce emană călduri adormitoare. Îi străbat cu amintiri și dor. Gândul devine foc de sânge-n puls.

sâmbătă, 19 martie 2011

Sub pleoape de tăcere

Primăvara ne îmbrățișează, se aud în noi ecouri, roua ne împresoară și tu ești aproape la fel, ca un fior al primăverii neajuns încă în sânge. Stai ascuns în penumbra pleoapelor mele și parcă pe pământ nu se mai află nimeni, doar noi doi ca la începutul lumii, noi cu iubirile noastre, noi cu speranțele noastre. Descoperim iar dansul înțelegerilor din priviri și descoperim uitarea ca pe o rană peste care ninge cu fluturi roșii. Fluturi, amintiri, lacrimi, răsturnări de speranțe. Primăvara ne îmbrățișează si se aud în noi ecouri de dragoste, ochii ne zâmbesc de înfiorare. Țesem clipă de clipă trăiri ce ne-au fost atât de aproape, atât de dulci. În ochi ți se văd jocuri de roiuri de fluturi ce ridică speranțe în văzduh ca pe un praf auriu ce se așterne peste clipele de așteptare.

vineri, 18 martie 2011

Rătăcind

Mă simt o pasăre care nu reușește să se ridice deasupra orizontului. Am ieșit în afara timpului și a memoriei. Viața merge înainte, încerc să țin pasul cu ea. Dar vine tristețea și îmi copleșește gândurile puhoi negru și gri. Clipe trec. Trec și zile și mușc încă din noianul de amintiri. Tâmpla mi se luminează căpătând culori de primăvară. Cu lăcomie încerc să reînvii ce a fost și să reiau de la capăt mereu. Muzica prelungește clipa de dor și dacă ai fi aproape am închega un zâmbet pe care mai apoi să-l împlântăm în dimineața tristă ca pe un trandafir alb.

joi, 17 martie 2011

Înnorat






Trec norii grei peste poteca vieţii
cum trec trenuri cenuşii prin gări.
Mă opresc o clipă, mă tocmesc cu ei
pentru libertatea ce-am sperat s-o am.
Șuieră vântul pe afară şi plouă mărunt
ca la munte, amarul din suflet crescând.

Liniște




Mai trece timpul câte-un pic
mă liniştesc cu muzică şi vers
mai fuge gândul câte-un pic
prin legănarea zilei.
mă-nvăluie doar liniştea
cât zarea.

marți, 15 martie 2011

Caut fericirea

Te caut în străfundurile sufletului meu ca pe o stea dragă ce se zbate prin cotloanele întunecate ale amintirilor încercând să facă lumină.  Amintirile a ceea ce merită să mai trăim o dată, reluarea unor sentimente uitate în umbra trecutului. Caut fericirea frământată de gânduri. Reușesc să mă ridic din umezeala străzii, clădind un cuib de roze parfumate, flori dragi, ce aduc amintiri. Am lăsat munții în umbra trecutului și lacomă răzbat spre ceruri mai senine. Mă încălzesc la focul celor ce au fost și sper să găsesc iarăși bucuria ca pe o stea lucitoare deasupra umbrelor vieții.

luni, 14 martie 2011

Fata în negru



Rochia neagră dă un efect straniu chipului ei palid, încărcat de suferință. Tace. Ochii ei însă cu o ciudată strălucire oțelită dau celor ce o privesc o respingere severă. Nu are decât o valiză veche de carton care trebuia de mult aruncată, dar o păstrează ca pe o comoară prețioasă. Din când în când scoate o batistă și își șterge mâinile subțiri și fruntea încărcată cu stele strălucitoare de sudoare.. pieptul îi tresaltă și atunci se aude un oftat ușor ce răspândește suferință. E ermetică, pentru ea nu mai există nimic, nimeni, doar gândurile ei. Cine știe unde îi sunt gândurile? Rămâne doar un fuior de miros parfumat în urma ei...

Printre pietre albe

Să vii să vezi o piatră funerară,
să plângi sublim la căpătâiul ei -
bătrână piatră milenară
cu tot convoiul funerar al ei.
Dorm stârvuri, nimeni nu mai știe
ce nume poartă crucile de sus.
Au fost și ei vii, rugându-se aproape zilnic la Iisus, s-au dus cu timpul însă...
Cum să ne pară drumul întortocheat și greu, cum să strigăm târându-ne printre pietre sacre?
Avem de dus la capăt drumul lor
pentru un ideal, acum, al nostru!

În mulțime

Gustul tristeții îmi pătrundea prin toți porii până în străfundurile ființei mele. Mă inhibam în mulțimea forfotitoare și mă uitam adâncită de gânduri la cei ce treceau. Descopăr mereu mulțimi de oameni aduși de spate, împovărați de gânduri și nevoi. Încerc să mă strecor printre ele. Pasaje din vieți, momente cruciale, timp pierdut, amintiri. Lumea de mult nu mai e așa cum am visat-o eu, adeptă a purității și a iubirii. Iubirea de tot ce mă înconjoară mă încape ca o mănușă. Păcat ca în zilele acestea s-a pierdut din sinceritate. Sinceritatea e o primă condiție a dragostei. Încerci să-i faci pe ceilalți să înțeleagă, dar uneori nu e decât o luptă cu morile de vânt. Nu mai există sensibilitate, curtoazie, tandrețe. Lumea forfotește în banal. Asta e de fapt adevărata față a singurătății. Dispar metaforele, oamenii în loc să aleagă, culeg ce nu au avut și le trebuie aparent. Duritate, inflexibilitate, fără sentimente. Iubirea nu există  decât în foarte puține cazuri. Nu mai e decât aceeași oră exactă peste tot. Omul în lupta cu timpul. Stau pe gânduri și mă las cotropită de mulțimea care trece pe lângă mine. Aud pe cineva strigându-mă dar nu deslușesc pe nimeni. Orașul e alb, mare și plin de o lume care nu știe povestea mea. Și nici nu o interesează. Se petrec atâtea drame încât ceea ce sunt e doar un punct pe boltă, în vârtejul atâtor lucruri petrecute clipă de clipă, între toți oamenii de pe acest pământ. E o zi lungă ce nu se mai termină. Viața toată e doar un capitol al marilor iubiri. Rămâne mulțimea în perpetuă mișcare, multicoloră și gălăgioasă, prin care cu eforturi trec pentru că opune rezistență. Rămân cu gândul că trebuie să-mi găsesc locul cu orice preț. Oameni, genți, o voce care spune "Pardon!", bătrâni albiți de vreme, un copil ce se ține de fusta mamei. Un râu bogat de oameni ce se împrăștie în toate părțile...în timp și în spațiu...

Alegeri

Combinație de stele într-un timp hărăzit
ferestre luminate în nopțile târzii
arc de azur peste loc de popas
bătaie de clopot rămasă să-nsemne
dureri care încearcă pe un drum dăruit
fiecare are o parte dintr-un larg infinit
pietre ascuțite, noroioase ape,
priviri murdare, gânduri pătimașe
aripi frânte, pași tremurați
semne spre tăcere, mâini întinse
capătul unei lungi nopți
ritm al timpului trecând, mai vine un mâine... și atunci ochii vor înflori priviri însetate.

duminică, 13 martie 2011

Destin

În urma învingătorului păşeau doisprezece copii, duceau coroana nestemată a cinstirii. Cineva şoptea mereu ca o sentinţă: "E totul trecător, nimic nu-i veşnic." Diamante, roua de pe fruntea lui, sudoare rece, ca firul de nisip ce cade în clepsidră, resturi din armura învingătorului învins, au fost găsite mult mai târziu, împreună cu actele sale de identitate adânc risipite prin trup... Încă mai ţinea mâna pe scut, încă se mai auzea şuierul bătăliei, încă vântul bătea desfăcându-i pletele, în cele de miazăzi şi-n cele de apus. Calul căzut pe o parte
împietrind un zâmbet scrâşnit, citea dintr-o carte de istorie greşit înţeleasă pentru că el calul, martor şi participant la atâtea bătălii se dumiri de ce până la urmă învingătorul e învins şi învinsul se transformă în învingător. Deasupra sus de tot, cu părul nins, bătrânul înţelept şoptea ca pentru el:" Nimic nu-i veşnic, totu-i trecător..."

Transformare






Seninul ce ploua pe boltă, a adus senin în suflet. Priveam cu ochii larg deschişi şi suspinam prelung. Aveam paşii parfumaţi cu primăvară şi păsări mari şi albastre mă îndemnau să rămân ca firul de iarbă proaspăt ce zorile le mângâie, lăsând în urmă adieri parfumate. Conturul mi-a înflorit deodată şi lumea a privit uimită.

Energie






 Avem atâta energie încât aprindem stele-n noapte şi-n zori numărăm cu bucurie clipele. Suntem neam de păsări zburătoare ce străpungând seninul zării
un miracol ţes de dimineaţă, val de întrebări.

sâmbătă, 12 martie 2011

Căutări

 Pentru mine, arta de a frunzări lumea pe toate părțile ei, de a căuta în catacombele sufletului cu durere câteodată, ca în chirurgie, fără a-mi păsa că perioada de convalescență ar putea fi mai lungă decât normal, îmi dă satisfacția de a descoperi noi tărâmuri necunoscute. Pentru asta e nevoie de răbdare, doar de multă răbdare. Cutreier tărâmuri și descopăr încet reacțiile stranii ale psihologiei umane. Mi-am dorit un zbor planat și iată-l acum descoperit cu amplitudinea pe care am visat-o.Organismul uman e foarte rezistent. Nimeni nu a calculat la câte șocuri de lumină și gând poate rezista omul. Dar iată că omul a ajuns și pe romanticul astru, cu gândul și obsesia, cu încărcătura tehnică pe care și-a construit-o singur, cu frământări succesive, pas cu  pas, până la pragul de lumină visat. Visele devin realitate cu stăruință și răbdare.

joi, 10 martie 2011

Siguranță





Oricât m-aş depărta, oricât te-ai departa, rămânem întotdeauna cu aceeaşi ochi strălucitori, cu aceeaşi privire blândă ce luminează. Ne hrănim mereu cu demnitate emoţionantă sufletul, cu ritm sonor ca de izvor crescut frumos din inimă. Luăm mereu livezile ce vor renaşte în braţe, ca pe nişte iubiţi unşi cu parfum. In piept avem muzici şi culori, crânguri cu flori în care ceilalţi rătăcesc fragili, încet, cu suflete albe de copii.

Păsări

De-argint păsări clipeau cu ochi roșii, chemători. Crescuseră bătăile de aripi și cerurile se apropiară brusc. Lumina își aduse baia ei dispersată și dincolo de lumină veni ceva atât de strălucitor, uimitor, orbitor încât nu se mai văzu nimic. Am strâns din ochi, auzeam mai tare bătăile de aripi. Uriașe păsări cu piepturile spuzite-n alb zbăteau aripi spre albastrele pământuri începând să cânte ca pentru plecarea într-un zbor lung, spiralat. Strângeam iar ochii până auzeam doar cântul păsărilor uriașe, din ce în ce mai albastru.

Mi-ar trebui...



Mi-ar trebui un ochi mare şi umed şi o mână mângâietoare. Cineva să-mi spună un cuvânt încălzit, jumătate cu faţa spre soare. Din mulţimea din jur cineva să-mi întindă un umed ochi şi-o caldă şi bună mângâiere de mână. Vreau să cred că nu am apărut din mare întâmplare şi nimeni nimic cu mine cu are. Mi-ar trebui să sărut şi să mângâi un ochi umed şi mare. Aşa aş putea spune ce mă doare...îmi lipseşte cumplit...

Departe de iarnă



Cum mă mişcase astăzi chipul tău...
n-aş vrea ca mâine să îmi pară rău,
c-a fost frumos, c-a fost doar o minciună
cum am crezut eu astăzi...
şi mâine vreau tot în lumină
iubirea jucăuşă să-ncercăm să o cântăm.
Apoi încet şi apropiat să respirăm
subtil fior şi-o pată-nălţătoare de lumină.
Să ningă doar departe de ferestre,
departe de căldura dintre noi,
covoarele-ncălzite tainic, moi,
ne-or duce-n lumile de vis.
Un foc apris să împletească joc
s-aprindă şi să stingă simţirile în noi.

Vis ploios




Sunt suflet hoinar ce veghează corabia iubirii în vântul puternic al vieții ce aduce cântece de pribegie în auz.
Călător speriat de furtuni ale viselor. Păsări țipă și se rotesc în cale făcând semne disperate, anunțând apropiate furtuni. Încerc să mă ascund de furia apelor, de hăul dintre ape slăbind funiile visului. Destin repetat. Alunec pe fuioare negre de vânt adulmecând tristețea cu durere. Valuri imense acoperă un cimitir bătrân de vise înflorite. Mă lupt cu cerul greu de ploi sperând să găsesc lumina ca pe o biserică pustiită pe un vârf de deal.

miercuri, 9 martie 2011

Iubire





Privesc la cerul dimineții clar și te știu atât de aproape. Tu ești respirația mea adâncă ce mă umple de aer curat. Ești icoana nemuritoare a viselor mele. Ești clipa, ești visul, iubirea. Te-am găsit pentru o viață, stea pe drumul iubirii ce calea luminează. Iubirea curată năpădește cu bucurie și clinchet cristalin viețile noastre și cu avalanșă de lumină ne copleșește mereu.

marți, 8 martie 2011

Prin ploaie



Întrebările mele negrăite
sărutul tău inimaginabil
tu,
tăcut,
sever,
conştient,
siguranţa ta,
depărtarea ta,
strălucirea,
confuzia,
emoţia primară,
ploaia de după...

Plecare


Orice plecare e un vis în surghiunire,
un poem ce doare de dor rupt din suflet.
Poemele dau roată și căutăm
ca orbii zarea, rămân doar amintirile
ca o mare neliniștită.
Cine câștigă din toate astea?
Timpul trece și rămâne viu doar gândul...
Nu e de-ajuns că plânge dorul,
amintirile sunt dureroase și ne oprim din
zidirea viselor deși știm că rămân în urmă
doar ruine. Ridicăm flăcări, dar uităm că
valurile sunt tot apă. Totul e din apă.
Apa, focul, iubirea și bucata de pământ sunt vise și amintiri. Vii sunt doar în ochi, toate.
Cuvintele ard pe buze, dar buzele sunt sloi.

Liniște







Fumez o țigară în tihnă și mă bucur de liniște și de aroma cafelei fiebinți. Încep să-mi regăsesc pacea. Singurătatea mi se potrivește. Alergăm o viață întreagă după liniște și o găsim cumva la jumătatea vieții...

Mama



Sărută mâna mamei
pentru lacrimile de dor vărsate,
pentru oftările târzii din noapte,
pentru timpul ei ce a fost al tău,
pentru surâsul ei,
pentru speranțele ei,
pentru tăcerea ei,
pentru dragostea ei,
pentru muzica sufletului ei,
pentru clipele de tristețe,
pentru stelele ochilor ei,
pentru urechea care îți căuta cuvintele,
pentru veghea ei din noapte,
pentru dusele gânduri,
pentru puterea ei,
pentru toată iubirea ei.

luni, 7 martie 2011

Printre culori



Cu mâinile amândouă amestec culori şi aştept să se schimbe lumea. Alături de frunze răsar flori albe, una după alta. Începe schimbarea. Lumea bate veselă cu privirea văzduhul. Înfrunzirile vin spre mine ca un prăpăd de ramuri întinse, cu verdele în aer lovind. Aud dese bătăi de aripi şi aripi îmi cresc şi mie. În ochi mă doare lumina şi ajung alături de frunze și flori...printre culori.

duminică, 6 martie 2011

Cum trece vremea...



Cum trece vremea când vrei să prinzi o clipă, aripa ei de stele alunecă în palmă. Povara secundelor se adună în oase şi humă şi murmurul nisipului din ceas răscoleşte. Întorci clepsidra sperând că astfel vei prelungi cântatul cocoşilor, noaptea şi ziua. Dar timpul alunecă uşor în apa veşniciei.

sâmbătă, 5 martie 2011

Moarte aparentă


Ani mulţi vor trece ca apele reci
eu trec, tu treci.
Oamenii joacă cuvintele seci
eu trec, ei trec, tu treci.
Tac, nu zic nimic, aceleaşi poteci
sub apele reci ademenind vise,
eu trec, tu treci.
Sătulă sunt de vise și soarele râse
acum o clipă, pe-o aripă.
Și-acum râde norul de florile uscate
ce împletesc suspine
eu trec, tu treci.
Un deget nu mişc, sunt ca o statuie,
tac, nu mai zic nimic. Amăgitele clipe
poartă pe aripi suspine grele
şi le adaug şi pe ale mele
sub roiuri de stele.
E noapte şi tac,
tu treci....