vineri, 30 octombrie 2009

Lanţul



Lucrurile sunt contradictorii. Necesitatea e o contradicţie. Orice fenomen e o necesitate. Lucrurile, deşi sunt în grup,
sunt de fapt izolate. Ele se transformă, evoluând ca structură. Numai schimbarea asigură existenţa lucrurilor.

luni, 26 octombrie 2009

Aș vrea...

Aș vrea să fiu un vers,
o parte mică din inima ta,
să mă ții acolo unde nimeni
nu va vedea adâncul cuvintelor mele.
Aș vrea să fiu o rimă
ce potrivește dragostea în tine
cu un sărut.
Aș vrea să fiu poezia inimii,
transformată în cântec ce schimbă destine, ca un zâmbet ce alungă tristețea
și-aduce stele în priviri.


Elzbieta Mozyro - Hope

miercuri, 21 octombrie 2009

Pe diagonală... despre dragoste

Lucrurile se dezvăluie de la sine. Optica este personala, dar nu şi veridică.
A fi este un sens al vieţii.
Faptul petrecut este o veleitate pentru ca cel de-al doilea fapt să aibă loc. Deci putem spune că de fapt într-un lanţ, doar o verigă le angrenează pe celelalte sau că esenţial este numai faptul de la care se înlanţuiesc celelalte.
Deci un fapt face să parvină restul faptelor.
Cotidianul este înscris între a face ceva tu ca fiinţă, a deveni folositor, necesar pentru tine şi  a asculta de instinctele proprii pentru a te putea confirma şi înscrie în ţinuta de condiţii în care fiinţa ta capătă veridicitate.
IUBIREA e de o factură mai puţin avansată decât periplul de imagini senzoriale pe care tu le săvârşesti.
A căuta iubirea înseamnă a iubi şi a te desăvârşi pentru iubire. Ea nu este imaginea vieţii ci ESENŢA care vrea să ducă la primordialitatea şi întregul caracterului.
De-abia caracterul desăvârşeste EUL şi el te face să acţionezi şi să fii prompt pentru tine însuţi. Şi a fi prompt pentru tine însuţi înseamnă a purta iubire.
Natura e pragul de cunoaştere pragmatic. Tot ce e necesar este înregistrat cu precizie în natura lucrului. Esenţele devin volubile când se desăvârşeşte deplinătatea celestului din fiinţa umană.
Însăşi iubirea este celestă. De la a o cunoaşte şi până la desăvârşire este cale lungă de străbătut. Cunoaşterea derivă din necesitate. Necesitatea, ca îndemn, apare numai în cazul personalităţilor puternice.
Trebuie să fii o persoană prea bine conturată pentru tine însuţi ca să poţi să-ţi cunoşti necesităţile.
A te confirma cu un alt spirit este însăşi instinctul de apărare. Natura participă în mod veridic la dragoste.
Ce poate fi mai esenţial pentru viaţă decât doi îndăgostiţi pe o câmpie? Ei fac câmpia să rodească.
Natura desăvârşeşte chipul omului. Ea face să înflorească în om sentimentul de trăinicie. Să-ţi simţi gura uscată, iar iubitul să-ţi dăruiască sărutul. E norocul pe care numai începătorii îl au. Dar orice începător trebuie să intuiască începutul. Chemarea dintre doi tineri constă în dorinţa de a-nţelege şi a comunica, de a înfăptui comuniune spirituală. Spiritul se înalţă şi ei devin mult mai reali. Purificarea constă chiar în păcat. Păcatul primordial.
Trebuie să fii pur ca să înţelegi parfumul florilor, ciripitul păsărelelor. Te poţi transforma şi fără iubire, dar
ea vine şi te adaugă cadrului natural. Numai în mijlocul naturii devii puternic, stăpân pe tine însuţi.
Înţelegerea de propria-ţi persoană constă în comuniunea cu ceilalţi semeni. A nu iubi este un sacrilegiu.
De aceasta se fereşte chiar însăşi natura. Ea se dăruieşte cu toată voluptatea, iar mareţia ei constă în dărnicie. Omul nu este constrâns să înţeleagă natura, dar pentru a fi om în adevăratul sens al cuvântului este necesar lucrul ăsta. Cutia Pandorei nu se desface decât în faţa celor meschini. Şi cea mai mare meschinărie este să nu iubeşti. Totul se rezumă la fapte, ele parvin senzorial şi te constrâng să rămâi o entitate.
Anotimpul iubirii este atunci când gura musteşte de adevăr.
Trebuie să o creşti în palmele tale şi apoi să o înalţi până la cer. Ea îţi altoieşte firea şi te fereşte de blazare.
Orice blazat este un bolnav psihic. Copacii dau în floare numai când există iubire adevărată. Trandafirii sunt condamnaţi la moarte când nu există iubire. Pentru ce ar exista această planetă dacă nu ar fi iubirea adevărată? Un peisaj nu e desăvârşit dacă în el nu sunt doi îndrăgostiţi. De orice fel. Dragostea este o placare în termeni filosofici.Filosofic este doar pasul făcut în alcov. Natura capătă veridicitate pentru tine doar când trăieşti starea de înălţare. Totul se conformează în rest, iar tu devii un sens al eului propriu.
În starea de factură morală cea mai înaltă te întrebi dacă ai reuşit să înţelegi sensul vieţii. În drumul tău până la iubirea adevărată totul este de factură morală. De-abia apoi reuşesti să înţelegi viaţa.
Dragostea îţi aduce demnitatea umană, demnitatatea vine din înălţarea pe care ţi-o aduce dragostea.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Îndrăgostiți


Ne iubim în toate formele, 
mi-ai dat nenumărate nume
și viață după viață. 
Mi-ai dăruit în prima zi 
o brățară din sărutări, 
pe care-am am pus-o 
la încheietura mâinii stângi
 și apoi te-am îmbrăcat în vise.
Purtăm de-acum hainele fericirii 
și împrăștiem dulceață 
de iubire veche-n jur 
plutind împreună 
pentru totdeauna.




Alain Dumas - Amoreux
33"x41"

miercuri, 14 octombrie 2009

Picături pe asfalt


Fericirea de a întâlni oameni surprinzători şi dezamăgirea finalului neaşteptat,
când se năruie totul printr-un mic ridicol, exact ca atunci când picăturile transparente de ploaie se lovesc de asfaltul murdar şi îmbâcsit de atâtea treceri.

Frumuseţea tânjită şi aflată într-o clipă nu se mai repetă niciodată.

vineri, 9 octombrie 2009

Pași


Nisipul curge în clepsidră
amestecând viața cu visul
și caut un loc de taină
unde să-mi ascund iubirea.
Am păstrat-o ochi până mai ieri
și-n vârful degetelor,
dar s-a pierdut mereu printre iluzii.
Îi caut în fiece noapte altă casă
unde-ar putea fi în siguranță,
însă mă poticnesc în visele
ce mi-acoperă realitatea
când nimic nu mai are contur.
Și-atunci piciorul stâng
pășește după ce drept,
bâjbâind în noaptea țesută cu cer
ce mă izgonește în întuneric.
Inima pulsează sânge și suflet
pe drumul lung ce se desface
sub pași.

joi, 8 octombrie 2009

Cât te iubesc...



Cât te iubesc...
ştii doar tu şi mama
ce mi-a legănat trupul!
Atâtea stele deasupra sunt,
îşi cerne simplu timpul
clipe proaspete pe noi,

fuioare largi
de semne ale vântului
mă înconjoară și caut
un gest de-al tău
care să mă încălzească.
Stele reci de lacrimi
devin rubine la colțul ochilor și mă întreb
dacă e bine așa...
În amețeala serii păsări plâng și apa
își freamătă neliniștită unduirile
acoperindu-mă.
Iubirea doar, rămâne,
amforă cu miere lovită de val.
De-ar fi să mor,
aş vrea în braţele-ţi să mă sfârşesc,
să mă topesc de dorul ce m-apasă acum...

miercuri, 7 octombrie 2009

Dumnezeu



Dumnezeu e bolnav şi singur..surghiunit...
Și totuşi acasă adună lacrimile lumii în ulcior.
Respiraţia-i grea, pasul obosit...
se uită îndurerat la fiul răstignit.

Aşteaptă zile mai bune în care
oamenii vor putea iarăşi să spere.

Ura e o piatră care răneşte.
Pe drumuri în urcuş sunt spini ce te pătrund până la os, dar nu-i nevoie să suspini, inima să-ţi frângi.

De ceri puţin...


De la viaţă de ceri puţin, puţin vei primi. Cu atât mai mult, oamenii prin care ţi-este dat să vieţuieşti îţi vor da puţin, de nu ceri mult. Şi cei mai mici, ca misiune omenească, vor face la fel. Doar când le ceri, ei îşi aduc aminte, că-n viaţă  încă trebuie să dea şi nu doar să primească.
Atunci când pui seminţe în pământ, aştepţi! Ai răbdare. Şi dragostea e o floare ce la prolog sămânţă-a fost întâi. Nu dispera şi timpul îţi va da. Un şir de ani pot trece, de vei avea răbdare şi vei iubi mereu aceeaşi floare, vei culege firava şi frumoasa înfăţişare ce pentru tine-ncet va deveni divină.
Gândul ca eşti Iubirea pe pământ.