miercuri, 29 februarie 2012

Noroi și stele

Au trecut ierni, au trecut veri, au trecut ape și au trecut gânduri. S-au prăbușit de pe stânci abrupte izvoarele în murmur. Fructe multe au murit necoapte sub cer, plângându-și verdele pierdut prea crud printre coroanele copacilor tăcuți. Greu și obosit îi era sufletul printre acești copaci. Mai trimitea în sus, în tăcere, câte un gând uneori, dar tot se simțea, în pădure, fără adăpost și nesigură. Era multă vreme de când tălpile i se înecaseră în noroiul lumii. Și-a suspendat atunci inima într-o peșteră și acolo făcea foc mereu. Era singurul loc ce-i mai dădea o senzație de dulce. Lumina lui binecuvântată îi punea sângele în mișcare și așa își simțea corpul vibrând. În rest, totul i se părea de neînțeles. Zorii o prindeau lipsită de bucurie și pe măsură ce zilele treceau, focul strălucea pe jumătate stins și întunericul căpăta forme și prindea putere, încercând să-i spânzure bătăile inimii. Toate mângâierile îi erau dureri și îndoieli acum.
Degeaba învățase de la luna plină că drumu-i drept și străjuit de stele. Îl acoperea în fiecare noapte cu râuri adânci de lacrimi. Degeaba se privea în oglinda apelor, nu mai vedea strălucirea aștrilor în părul său negru și nici albul de sidef al pielii sale. Nu mai știa de-i om sau nu...

Era ceva neobișnuit în ochii ei, sufletul nu mai putea fi descifrat. Exprimau lucruri care nu putea fi spuse cu cuvinte simple, căci atinsese cu privirea ceea ce nu trebuia să se întâmple. Suferise prea mult fără să cârtească.
...

Herman Smorenburg -The gift
oil on wood 107 X 75cm

marți, 28 februarie 2012

Cerneala ochilor tăi

Cerneala ochilor tăi
mă face să iubesc noaptea
și nu mai fug
înfometată spre lumină.
Strigătul se sufocă în beznă, 
oprit la marginea unei stânci,
de pe care văd cerul 
rupt de cometele
ce-ți umplu privirea.
Ochii-ți se transformă ades
în cioburi de oglindă
care împart viața în bucăți.

luni, 27 februarie 2012

Miezul inimii

Noaptea mi-aduce mai clar 
zgomot și zbatere-n gând.
Suflet trist, stea rubinie 
pe bolta durerii..

Adânc în mine 
există o inimă rănită...

De ce nu se poate 
doar să iubesc
o parte din trecutul meu,
acela în care tu nu ai înțeles
cine am fost cu adevărat?  

Adânc în pielea mea
sângele perforează dureri
și purpură de lacrimi curge
împărțind lumea
între mine și tine.

Adânc în inima mea
e un gol imens
pe care îl poți umple
doar tu cu fericire,
când pulsul lansează cadențat
același strigăt fără ecou.

Eu... mi-am ascuns durerea
 în vene de tristețe
unde sângele curge, iar și iar,
fără întoarcere,
spre miezul inimii.


Iriana Wind- Miezul inimii
oil on canvas, 30/40 cm.


sâmbătă, 25 februarie 2012

Echilibru

Păstrez echilibrul prin tăcere. Așa aud mai bine vuietul vântului în furtuna vieții. Așa văd mai bine frunzele copacilor măturate în chinuri de nori și valuri înspumate ale apelor sorții. E taina mea cea mare din care culeg roadele. Tăcerea naște răbdare și curaj. M-am izolat de frig și suferință și mi-am crescut în sus un turn când am pus tăcerea ca piatră de temelie. Așa văd viața dincolo de teamă și moartea care caută în zadar, veghind calea celor dragi ce încă umblă, orbecăind după iubire și grija unor brațe ce le-ar reda încrederea pierdută-n vreme. E un loc liniștit turnul meu, deși mulți mă văd doar ca pe o prizonieră aici. Dar dacă plâng uneori, plâng pentru durerea lor și pentru lipsa mâinii întinse la nevoie, plâng pentru greșelile lor ce aduc dureri neînțelese. Mă dor fricile lor pentru că știu că sunt doar pași spre nefericire. Păcat că zilele se pierd una după alta în iluzii... Viața e făcută din suișuri și coborâșuri, dar nimeni n-are voie să obosească sau să abandoneze drumul. Sperie rănile sângerânde de lipsa mângâierii, căci viața e adesea necruțătoare. Dar vin și zile în care râsul acoperă tot plânsul de odinioară. De-asta mai plâng pentru sufletele pierdute ce-au spart oglinzile ce reflectau dureri, crezând că se vor elibera. Mințile rătăcesc până la stânca înecată în apa întunecată a tristeții ce-aduce întrebări despre singurătate. Tălpile o ating și nu înțeleg că e doar luciu superficial, degetele alunecă și se scufundă fără gând sub apă amestecată cu lacrimi. Nimeni nu vede singurătatea în întuneric...

vineri, 24 februarie 2012

Vindecătorul rănit

 Singurătatea îi este prieten vechi, parte din viață, obicei. Demult s-a ascuns departe de zgomot și violență, departe de bârfă și conflicte în peștera muntelui cel mai înalt, aproape de vârful ce are alături doar norii. Stă aici liniștit, sperând că într-o zi o să-și recapete încrederea în oameni. Inima sa așteaptă clipa în care va veni vindecarea corpului și minții lor, clipa în care vor simți iar gustul vieții în trezie. S-a golit de sentimente și nu mai vrea să se trezească din vis până când nu se va-mplini minunea aceasta pe pământ. Îl mușcă uneori praful uitării și suferă când îl cuprinde murdăria gândurilor ce-i zdrobește inima. Când toate se vor potoli, va vedea iar răsăritul soarelui și razele îl vor purta pe brațe calmându-i durerile vechi. Peștera scăldată în soare cald își va deschide pereții ferecați și prin porți noi vor intra îngeri ce-i vor atinge fața cu moliciunea aripilor. Vor face iar foc mare ca odinioară în mijloc și căldura-i va invada sufletul. Vor șopti cuvinte neînțelese ce îi vor răsfăța auzul și se va abandona iubirii lor fără să gândească. Acesta e visul ce-l vrea realitate, un vis minunat ce e aproape. Dar inima încă i se strânge de așteptare și lacrimile se întorc de durere reapărută din nou. Nu le mai poate opri. E prea multă tristețe strânsă în ochii săi...
                                                                          ***
Credea că pacea vine atunci când doarme și nu va mai suferi, de-asta iubea noaptea, mai mult decât ziua. Știa că se moare din lipsa dragostei și a blândeții... Noaptea dulce îi aducea vise de iubire cu luna plină. Se întâlneau în fiecare vis, jurându-și iubire pe viață. Era iubita-i diafană ce îi ducea sufletul în zbor spre cer mereu, purtându-l pe covorul magic al celor o mie și una de nopți, dincolo de întunericul nopții și mai aproape de licărirea stelelor. Dar când se uneau în magic sărut, el se-ntorcea deodată în lumea sa fără cuvinte din peșteră, cu sufletul aprins ca un vulcan. Atunci se simțea gol și inutil și își încolăcea trupul, încercând să prindă secundele pierdute. Nu mai voia acest final de vis ce se repeta mereu și îi aducea o oboseală greu de suportat. Încerca cu disperare să-și stăpânească lacrimile și durerea inimii. Stătea nemișcat, lăsând gândurile să umble.
Și noaptea venea încet... 

...

joi, 23 februarie 2012

Spiritul muntelui


De multe ori visa cu ochii deschiși. De multe ori închidea ochii, invocând protecția luminii și a iubirii. Îl primea atunci în brațele sale îngerul, cu căldură, și porneau în zbor spre nori. Era liniște în sufletul lui și o flacără albastră strălucea din ce în ce mai tare. Candela iubirii ce o purta mereu îl făcea să lase gândurile deoparte. Se simțea binecuvântat, căci reușea ades să atingă cerul. Și știa că rugăciunile, strigăte sau șoapte, îi erau mereu auzite. Am venit împreună, a fost o vreme când ne-am privit în ochi și ne-am ținut mâinile, făcând tot ceea ce a fost nevoie. Darul l-am primit atunci, de ce acum nu mulțumim? De ce mai punem întrebări când nu ascultăm răspunsul? De ce nu ne eliberăm spațiul interior și nu ne vindecăm de suferință? De ce nu ne amintim și umerii poartă poveri de singurătate? De ce nu găsim pacea?
Pentru că ai uitat să-ți păstrezi inima deschisă, spuse îngerul, și gândul și experiența ți-au fost luptă și victorie. Pentru că ai uitat ce ți-am spus în noaptea aceea dintâi. Totul se poate întâmpla ca o clipire de ochi, în cele mai neobișnuite împrejurări. Doar lasă-ți inima deschisă! Va fi curând pace și înăuntru și afară... Spiritul muntelui s-a trezit.  
Sabia și scutul îngerului prinseseră strălucire și lupul alb își văzu chipul într-un mod în care nu o mai făcuse până acum. În plin război văzu pacea. Nu era singur, lângă el o haită de argint stătea în așteptare. Se scufundă în inimă și regăsi credința pierdută pe alte tărâmuri. Fiecare privire nouă îi aducea schimbare și devenea tot mai conștient de efectele pe care le avea haosul din jur, fiindcă reușea să recunoască foarte repede semnele toate. Legământul nu putea fi încălcat, chiar dacă venea puhoi de întrebări fără răspuns în cale. Timpul nu făcea decât să cântărească binele și răul din mlaștina dualității tuturor. Dar era la sfârșit deja... mai era puțin timp pentru toate.
                                                                       ***
Veniseră la începuturi împreună ca suflete-pereche, ca suflete-prietene, ca familii de suflete, ca să creeze și să-mpartă iubirea. Aleseseră să călătorească împreună până la sfârșit, prin suferință, prin tristețe, prin vindecare și bucurie. Prieteni vizibili și invizibili, căci timpurile le schimbau forma, ajungeau în același loc binecuvântat, chiar dacă își vorbeau sau nu-și vorbeau de loc.  Puteri nebănuite acționau prin ei și astfel susțineau viața în toate formele ei, protejând-o în orice moment, la toate nivelurile. Erau iubiți și radiau iubire, vibrând în culorile curcubeului. Mulți se speriau în prezența lor, cuprinși de îndoieli și îi priveau războinic, dar ei își continuau senini drumul. Și acum venise timpul să fie împreună și să împrăștie vești înăuntru și afară. Vești despre pace și război în timpul iubirii ce începuse. Și lor le erau cunoscute pentru că erau cei ce ieșiseră primii în întâmpinare, recunoscând puterea de sus și jos, ca într-o oglindă. Păstraseră cu sfințenie semințe de stea într-un vas de pace ascuns în munte, și-n ultimile zile văzură cu ochiul minții cum acestea împrăștiau raze în jur din ce în ce mai tare. Venise clipa-n care toți erau chemați la adunare în mijlocul lumilor, la poarta fără cheie. Era locul unde fuseseră pe rând, din timp în timp, dar niciodată împreună. Vreme în urmă își împărtășiseră visele ce acum erau realitate în curs de desfășurare.  Era ziua cea grea, noaptea cea neagră, în care liniștea nu-și mai găsea loc sigur pentru odihnă. Semnele războiului nevăzut se arătaseră de mult, dar acum erau prea aproape, ca o suflare înghețată-n ceafă. Păstrătorii pământului nu mai puteau lucra fără flacăra adevărului și a păcii. Florile speranței înghețaseră și mugurii păreau de piatră. Îi chemară atunci mai aproape. Era dificilă venirea prin ghețurile de frică ce acoperiseră tot, dar nu aveau motive să nu o poată face. Doar cuceriseră furtuni și taine vechi în drumurile lor în nopți târzii. Ascultaseră melodia cerului și știau că împreună vor merge în continuare spre lucruri neîncepute și vremuri necondiționate de cuvinte.
 Se aliniau ușor, pe rând, urmând destinul. Se deschideau de o parte și de alta inimi, primind cu bucurie darul păcii adus de rugăciuni străvechi. Mulți nu știau ce știau ei, dar ascultau într-o uniune sacră până la marginile lumii.
  Voi merge iar, am de gând să merg din nou, chiar dacă nu voi fi niciodată iubit de ajuns, își spuse lupul alb atunci. Căci mergem, învățăm și împărtășim împreună fără teamă de nefericire. Nu suntem singuri niciodată, nu, nu sunt singur. Nu voi mai pierde încă o zi.
 ......
Adrian Chesterman - Spirit of the mountain

miercuri, 22 februarie 2012

Cel singur

Când noaptea mângâie obrazul zilei, apare el la granița transparentă a poveștii. Se ascunde deseori în codrii din Muntele durerii când umbrele cresc, dar credința păstrată în suflet, puterea iubirii și forța iertării îl îndeamnă să se-ntoarcă la altar. Ochii, torțe arzând, sparg barierele trecutului, sfredelesc rosturi și calea se deschide, crescând din întuneric. Pășește atent printre gânduri așternute pe jos și izvoare argintii de lacrimi, pe miez de cuvinte, dar nimic nu-l oprește din drum. Singur și trist, duce amărăciunea lumii pe umeri cu sufletul îngenuncheat de neputință. E cel ce ne ajută să simțim iubirea și bucuria vieții fără vină, ne deschide ochii și ne face să uităm de provocări sau dificultăți, de suișuri și coborâșuri. Răspândește lumină în jur și inspirație, căci o cheamă mereu, cu disperare. Ne ridică mai sus de limitările ce le credeam puternice închisori și ne eliberează. De unul singur, e dificil să alegi între ceea ce este bun și ce e drept.
...



                            






luni, 20 februarie 2012

Dragoste curată


Inima, dornică de flăcări, pulsează încet și într-un târziu, în noapte, nu te mai caut căci ești aproape... Oftez și cântecele toate amuțesc, e târziu și mă ascund sub streașina gândurilor de demult. Picură stele pe pleoape și simt primii fulgi așezându-se pe păru-mi răsfirat. Încet, câmpii albe mă învăluie și mă îngroapă până adorm în brațele tale ce nasc fiori mărunți pe buzele-mi. Zăpada sufletului se așterne calmă, cu șoapte de dragoste ce tremură ca un vis și linii de zâmbet se nasc deodată. E-atât de cald la tine-n brațe și somnu-mi vine transparent prin troiene. Fulgi mari alunecă prin vis, ca niște perechi de aripi strălucind. Pe sub pleoape se așterne zăpada și liniștea. Respir adânc în somn și balansată de vise, mângâiată de iubire, biruită de dragoste cad în visele cele mai albe. Și visele toate se rotesc în jurul nostru, în jurul focului ce-l păstrăm în tăcere în clipa împietrită de dragoste curată.
Andrius Kovelinas - The kiss

vineri, 17 februarie 2012

Vis înalt

Sunt un vas de lut în care se-adună lumină măsurată prin cântec. M-am ascuns aproape de fruntea muntelui, ca să curăț grădina sufletului și-un vultur în zbor a venit să mă caute. Vibrează-n atingerea de aripi cu cer și soarele-n ochi nu îl doare, căci vine din vremuri îndepărtate, lăsând totul în urmă și străpungând vălul de ceață ce m-a cuprins. Din înălțimea-n care noaptea se preface-n zi, vede sângele pădurilor și viețuioarele ce dorm, sfâșâiate de întuneric. A auzit strigătul dimineții și cu aripile-nmuiate în apa Lunii vine ca un ecou întors, adunând în zbor răsăritul din care se naște lumina. De lângă crestele abrupte îi privesc aripa imensă și mi-aș dori ca pădurea să nu doarmă ca să poată vedea și ea cum viața urcă și coboară printre copaci. Ne privim în ochi și poarta cerului se deschide dezlegând marea taină. Mă pierd în aripa lui ce mă păzește pentru eternitate.
Desfac mâinile din rugă și-n palmele fierbinți răsare un semn ca o sămânță adusă de vânt. Vei fi ceea ce vei fi, îmi spune, și nu ce ar trebui să fi! Vei înțelege că ai fost pe deplin trezită. Și ceea ce vei știi să faci, vei face! Tu știi să stai la soare și-ai înțeles că întuneric înseamnă doar lipsa luminii. Aici, acum, se fac schimbări profunde și cei ce vorbesc aceeași limbă vor fi la cârma vremurilor viitoare. Viața nu va mai fi la fel, departe de cunoaștere, amprenta celor ca tine va fi puternic încrustată-n timp. Urmează-mă!
Simt o forță puternică ce mă trage în sus spre viața nouă. Și timpul se schimbă-n amiază de vară, pădurea se-mbracă în raze de soare colorate. Se-aud triluri de păsări și-n iarbă roiuri de fluturi se hârjonesc deasupra florilor spălate pe fețe cu lumină. Mi-așez mâinile în dreptul inimii și primesc și eu în tăcere căldura soarelui nou. M-am ridicat fără greutate în liniștea ce n-am putut-o înțelege până acum. Doar vântul murmură frunzelor dantelate ce oftează liniștitor. Copaci de-argint se-ndoaie-n dansul vieții. Privesc de sus spectacolul iubirii în fiecare copac și frunză, în fiece vietate și mă scufund în cer. Busola inimii mi-arată drumul spre nemărginita zare unde lumina crește maiestuos. Nu mai am cuvinte și-mi simt gândurile stele vii.

joi, 16 februarie 2012

Cutia cu amintiri

Mă uit în jur și nu știu de unde să încep...
Amintiri împrăștiate de jur împrejur.
Cum să separ prezentul de trecut?
De unde să încep? Și cum să le descurc?
Care sunt ale tale și care ale mele?
Uite, aici sunt cele care credeam că durează, au mai rămas fragmente...
multe s-au spart...
Iar aici sunt cele ce s-au încurcat.
Dar până la urmă...e o împletitură frumoasă.
Într-o zi o va exista o cutie plină
ce poate ne va lua prin surprindere
cu aerul său de ce-ar fi putut fi...

Și-o să închidem ochii
ca să-i ascundem de lacrimi...
Nu știu unde și nici când vom găsi-o,
poate în noaptea în care se vor naște stele.
Două câte două.

Mesaj


Încă mai cred într-o lume a păcii, unde bunătatea, dragostea și înțelegerea se îngemănează, unde nu simți singurătatea ca pe o rană. O lume cu zâmbete calde, atingeri liniștitoare și vorbe bune dăruite și primite.
E greu să-i înveți iubirea pe cei ce nu cunosc decât ura, e dificil să explici că soarele apare chiar de furtuna pare fără de sfârșit... Câți mai înțeleg că bunătatea e o valoare nemăsurată? Câți înțeleg că dacă îți ating viața, devin parte din tine? Câți mai găsesc timp să vadă frumusețea din jurul lor și să iubească? Suntem diferiți, fiecare în felul nostru, dar avem atâtea în comun... Viitorul îl putem construi doar împreună și este plin de posibilități. Căci lipsurile prezentului pot fi promisiunile viitorului. E nevoie de forță interioară, atât. Puterea de a vedea totul ca pe o experiență valoroasă, punct forte pentru ziua de mâine, este cea care determină valoarea fiecăruia dintre noi. O viață trăită cu măsura valorii nu poate fi măcinată de timp... Este o mare întâmplare călătoria noastră pe pământ. Pășim pe urme deja știute, suntem spectatorii și actorii istoriei, scriere tainică ce-și așteaptă descifrarea. Viața urcă și coboară în valuri și de multe ori, deși suntem bărci, tulburăm și agităm apele destinului. Și-atunci de ce ne mai întrebăm unde e malul? E o corespondență în toate pentru că realitatea este aceea unde ești cu gândul. Sufletul își dorește eternitatea verbului a fi. Caută în văzduh, în soare, în piatră și-n stele ce e zidit dincolo de timp. Sufletul alege cerul îngerilor, cerul iubirii cu inocența privirii și puritatea inimii sau infernul, lumea umbrelor cu ură, conspirații, furii și demoni... Suntem litere și simboluri în cartea cea veche a lumii. Ne scriem destinul singuri, neștiutori de cele mai multe ori, pentru că arsura durerii ne face să închidem ochii și să nu mai  vedem întinderea mare de-albastru deasupra. Dincolo de nori e lumina, trăirea intensă în iubire și artă, stelele ce pulsează vraja și misterul. Sunt vremuri în care oamenii au uitat de suflet, au uitat că totul se derulează ca un vis, au uitat că au aripi și se pot ridica în zbor, vibrând de căutare și dorință. Mai e și altă cale în afara celei de-a te agăța cu ghearele de pământ, privind în jos și nu spre fruntea muntelui. Semnificația evoluției nu stă în pământ, nu înseamnă controlul clipei și al viitorului. Evoluție înseamnă să simți soarele, lumina conștiinței, în jurul tău. E suficient un pas înapoi pentru desprindere...
Bunătatea este prima cheie a porților sufletului, deschide inimile celorlalți.

miercuri, 15 februarie 2012

Întoarcerea la inocență

Forțe ciudate sunt la cârma acestui timp neobișnuit în care încremenesc cuvintele. Secretele s-au revelat în nopțile de nesomn, iar iubirea s-a născut din adevăr. Neștiutorii au ales zilele cele mai bune din trecut, de frica tărâmurilor joase, iar cei ce știu, au depășit obstacole, ocolind răscrucile de drum și regăsind un nou adevăr tatuat pe inimă, ca un răspuns universal, făcut demult, atunci când tenta ordinea ca semn al echilibrului. Era timpul când oamenii nu renunțau să meargă mai departe, ghidați de stele fixe și atingeri sacre, știind că indiferent de-unde vin, ei vor vedea-n final lumina. Azi, unii dintre ei au primit deja răspunsuri când aproape că nu mai sperau, deși purtau vina unei lumi dificile ce crede că timpul se poate economisi. Nimic  nu se poate amâna, totul  se termină, e ca un joc perpetuu. Nimic nu se poate ascunde cu gândul că un miracol va rezolva problemele și lucrurile se vor liniști. Fiecare problemă e o provocare, o încercare, și va rămâne așa până la conștientizare și confruntare, căci totul este luptă la nivel mental. Mintea e o oglindă, pentru unii clară, pentru alții din ce în ce mai prăfuită. E un timp neobișnuit în care oamenii se ascund după măști colorate, gesturi, cuvinte, așteptări, iluzii, zi după zi, de teamă că își pierd identitatea și puterea. Se sperie când descoperă cât sunt de fragili în profunzime și aleg să-și ascundă onestitatea și autenticitatea, inocența, fără să înțeleagă de fapt că e normalitate. Asta e normalitatea! Doar ochii mari de copil colorează viața, gândurile și visele, aduc strălucire și frumusețe. Sufletele curate sunt scări între cer și pământ. Să învățăm să fim, călăuziți de stele, inimi arzând și suflete-fântâni în care plutesc frumoase vise și se oglindește cerul. Așa nu vom mai fi la margine de lume flăcări pâlpâietoare de tristețe. Am fost creați curați, cu suflet alb ca zăpada, nu cenușă a acestui timp neobișnuit, pradă a întunericului. Viitorul aparține celor care cred în frumusețea viselor lor.

Rassoulli - Return to innocence
acrylic on canvas 30"x40" 

marți, 14 februarie 2012

Dragostea e...


casă, paradis, grădină,
fruct, parfum, cântec,
tăcere, pace, religie,
cruce, binecuvântare, purificare,
înălțime, depărtare, perfecțiune,
viață, aliment, intimitate,
sprijin, bucurie, atmosferă,
apropiere, evadare, zbor,
necunoscut, halucinație, monedă,
umanitate, sprijin, glorie,
comoară, ideal, sens.


Rassoulli - Embrace
acrylic on canvas 24" x 30"





luni, 13 februarie 2012

Pânză de suflet


"Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa: nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat". (Seneca) 

Am pus pe pânză constelații distincte, căci sufletul mi-e curcubeu radiant în vis celest. Indigo adânc de umbre, senin de privire, verzi scânteieri de speranțe, roșu aprins de iubire și alb de credință. Nu m-am plictisit niciodată de pânzele albe și griul nu mi s-a părut banal, căci am făcut din el nuanțe și simetrii de umbre. Din flori și lacrimi am refăcut culorile în adâncul cerului, acolo unde stelele se unesc cu visele, iar din colțurile lui am adunat povești. Cu răzvrătire de suflet am amestecat cuvintele cu infinitul și azi nu mai știu de ce în lacrimi grele e cuprins, de ce mă simt o picătură în oceanul absurdului... Din foc, pământ, aer și apă am plăsmuit iubiri și vieți și-un magazin de vise, cărări spre alte lumi în care învie mereu povești cu voinici și zmei. Uneori umbletul mi-a fost domolit de câte un nor ce mi-a mângâiat sufletul cu fulgi moi de zăpadă, alteori, mi-am umezit dorurile cu roua ochilor și mi-am lăsat gândurile călătoare să se înalțe spre aștri, în dans lin pe acorduri de chitară. Am două hărți, una a realității și alta a visului, și pentru că am învățat că totul se naște din iubire și durere împart vina la doi. Îmi sting setea de viață și libertate și dragostea mi-e martor că sunt și rai și iad, când brațele-mi vâsle caută mistere de nepătruns în spațiul creat de tăcere prin valurile vieții, în viața mea de licurici, fostă stea. Mi-am iertat uitările, am păstrat amintirile într-o pană roșie ce-mi aduce din depărtări vibrație. Mi-am răscolit gândurile cu patimă, am rupt durerea din cuvinte și mi-am șters lacrimile cu frunze din liniștea tăcerii, frunzele copacilor fără rădăcini. Mi-am crescut aripi din versuri și am adunat bucăți de suflet, învăluindu-le în poeme. Trăiesc fiecare clipă a vieții în culorile curcubeului și inima nu o păstrez în piept, o las pe pânza mea de suflet. Nu mai număr stelele, de teamă că voi pierde-n crucea bolții strălucirea lunii și am ales să scriu despre suflet, e modalitatea de-a atinge intangibilul și de a găsi adevărul. Mă vindec de doruri în nopțile cu lună plină, când semne de foc mi-acoperă destinul. Închid ades ochii și ascult bătaia inimii, în liniștea tăcerii mă cuprind taine și-atunci respir iubire, știind că noaptea se termină mereu cu un nou răsărit. Cuvintele se adună în vârful degetelor, săgeți de lumină care mă orbesc, focuri de artificii cosmice și le împart în loc de vin și pâine. Câteodată simt prea mult, poate aș merita o altă viață unde fericirea înflorește la lumină... În tăcerea adâncului respir cuvinte, sorb tăceri, pictez sentimente fără rime. Împrumut tălpilor urme de pași și pornesc la drum, luând pânza începută până la capăt, spre timpul strălucirii.
Cât de bine mă cunoști? Am cheia cunoașterii de sine, nu e nevoie de timp ca să înțelegi, am întors deja clepsidra speranței.

duminică, 12 februarie 2012

Ocean de iubire

Ne împărțim la doi, tu și cu mine...
Din universul întreg, tu și cu mine,
din toată mulțimea... 
Depărtările mele, apropierile tale,
trecerile mele, pași tăi,
nopțile mele, diminețile tale,
tăcerile mele, răscolirile tale,
dorurile mele, visele tale,
umbrele mele, norii tăi,
trăirile mele, fricile tale,
șoaptele mele, zborurile tale.
Valurile mele, valurile tale,
gândurile mele, lacrimile tale, 
oceanul iubirii.
Din foc și apă ne cresc aripi,
flăcările mele, flăcările tale. 
Focul ceresc crește în sânge 
floare de purpură înrourată.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Vin lupii

Vin lupii pe poteci uitate de timp, 
vin și urletul lor umple cerul. 
Taie noaptea cu privirea,
lăsând urme de căutare 
în ceața istoriei. 
Vin ca un foc pe apă 
la auzul rugăciunilor toate, 
vin cu ochii scânteind în întuneric.
Vin pe drumul cel greu, 

drumul pe care nimeni n-a mai fost, 
cu poduri arse și stânci ascuțite. 
Vin lupii... lupi albi, lupi de argint, 
vin singuri, vin de departe, 
vin misterioși și măreți,
vin prin gânduri , prin vise,
vin din legende și povești. 
Vânturile reci aduc ecoul 
urletelor din munți
până aproape.
Vin lupii...




vineri, 10 februarie 2012

Comoara

E ultima iarnă în care mai avem în grijă focul sacru, focul alb ce încălzește inimi și luminează a iubire. Se-apropie ziua cea dintâi, când el va fi reînoit. În templu se aud muzici și râsete de bucurie. Știm deja adevărul și ne-am amintit ce se pierduse între cuvinte, atunci când alegerile au fost adormite în vremuri de demult. Ne-am alăturat pentru a mări flacăra Iubirii și am pătruns iar taina puterii depline, căci Îngerul Legământului ne-a adus împreună, când fricile și cutremurele ne-au lăsat. Strălucește diamantul zăpezii ce-am așteptat-o de-atâta timp, căci clipa regăsirii a sosit. E strălucirea cea mai puternică în lumina soarelui. La margini de pământ și cer am așteptat-o, ne-am întors în timp, atunci când locul nostru era Acasă, la Tronuri, fără dor de cer. În roi de stele am început și tot în ele ne vom împlini menirea, zidindu-ne în imensitate. Chemarea ne-a amintit de întregul care suntem. Ne-am prins mâinile, ca pentru ultima oară, alunecând aproape, în tăcere, cu ochii și inimile doar rostind ce nu s-a spus, într-o rotire amețitoare ca cea în care ne-am născut întâi. E dansul curcubeului, ce s-a ivit după furtuni, îngemănând pământ și cer, și bucură privirea cu atâta frumusețe radiantă. În lumină nouă strălucește de-acum comoara ce-o păzim, căci am făcut punți spre infinit din brațele noastre unite. Zâmbim, știind că tot ceea ce trebuie să se împlinească, se va împlini. E ultima iarnă...

Rassoulli - Veiling of the soul

Următorul pas

Povestea-i nouă, dar atât de veche...
Păstrăm în suflete pentru totdeauna pe cei pe care i-am iubit și nu mai sunt, pe noi, cei ce am fost și nu mai suntem, căci lumea interioară e tot vie. Și-atât timp cât sunt în noi, nimic nu-i poate îndepărta. Ne regăsim în oglinda destinului, când ceea ce nu am văzut se-arată. Uneori îi descoperim ascunși în alții, colorate cioburi de suflet. Clipe minunate, atent planificate când recunoaștem ceva ce n-ar trebui să știm. Lumea din jur e ca o reflexie în oglindă și nu se modifică decât atunci când ne schimbăm și noi. Când încercăm să înțelegem ca să putem fi înțeleși. Mai simțim însă neputința pașilor în fața zborului... Și atunci, însetați de așteptare, cu inimile îndurerate, pornim în căutarea a ceea ce ne-aduce pacea interioară. Ne duc pașii prin grădini de vis, ne dizolvăm în bucurie și adevăr, găsim îndrumare și avem revelații. Frumusețea vieții ne este dezvăluită de la începuturi, chiar dacă nu avem și nu ne facem timp să o vedem. Mulți caută scopul și nu calea. Împlinirea o găsim în iubire și prin iubire și iubirea trebuie să fie vie în orice clipă. Ea nu este doar o idee, este acțiune. Fără iubire, bobul de nisip nu ar ajunge perlă. Și boabe de nisip suntem pe pământ. Iubirea e următorul pas, e soarele ce luminează întotdeauna și nu dispare în noapte, este esența purificatoare și unificatoare a vieții. Iubirea este cea dintâi putere și chipul ei este lumina. Următorul pas: pacea interioară, bucurie și adevăr.

Adu-i mulțumire semenului tău, adu-i lumina pe chip și în suflet, iar toate acestea le vei găsi, mai târziu, înflorite în inima ta. 


 Duguay - Enter and be raised 










joi, 9 februarie 2012

Vino în iarna asta


lui Cătălin Ungureanu

Clipe grele, dor de-aproape,
iarna vine semn să-mi dea
și zăpada grea de ape
se așează stea pe stea...

Caut iubirea ce fusese
calde mângâieri să-ntorc
între gene-mi roua țese...
Nu mai știu ce gânduri port.

Mă îndeamnă stranie zarea
înspre care merg mereu,
vânturi îmi opresc suflarea,
dar te-aștept pe drumul meu.


Umbra îmi rămâne-n urmă
pas cu pas mă urmărește...
Din coșmar cad stele-n urnă
și durerea-n noapte crește.

Drumul se sfârșește-n valuri
am uitat de ce exist...
Tot te caut în albe maluri 
și mi-e chipu-n lacrimi trist.

Dă-mi măcar o clipă nouă
să te am, să cred în noi...
Iarna, frigul mă îndeamnă
iar la vise cu amândoi.

Vino iar, în brațe adună
trup ce plânge primăveri,
miez de iarnă și furtună...
Dragoste vreau iar să-mi ceri!
 

Jillian Goldin - Through sand and snow

miercuri, 8 februarie 2012

Jumătăți de suflet

Ne-a apropiat soarele într-o zi veche de iarnă, când sămânța iubirii a încolțit în suflet, crăpând de dor de întreg. Din ea, două mâini s-au ridicat împreună în aerul ce tresărea de apropiere. În copacul vieții ne-am zidit casă, departe de lume și noapte. Șoapte de iubire ne-au mângâiat visele, iar gânduri albe s-au dezlegat risipindu-se în jur. Fericirea ne-a deschis larg fereastra și ne-a umplut inimile dincolo de orice măsură cu soare cald și bun. Zile și nopți în șir am ascultat, mereu, același cântec, și nimic nu a schimbat dragostea dintre noi, căci mesajul ne era familiar și ne ajunsese în sanctuarul inimii înainte de a ne regăsi. Ne-am recunoscut plimbările prin orașele vechi în timpul nopții. Dragostea ne-a purtat până la capătul lumii, unde ne-am găsit aripile și am redescoperit adevărul despre noi. Iubirea este infinită și generoasă, schimbă viețile, unindu-le. Sufletul nu e limitat de nimic în afară de propriile noastre temeri. Jumătățile de suflet extind inimile în numele iubirii, ascultând fiecare cuvânt, auzind fiecare strigăt, ștergând fiecare lacrimă și împărțind fiecare zâmbet. Pașii ni se împletesc, oriunde am merge, de preaplinul iubirii. Și știu că oricine aș fi, ai să mă cauți și oricine ai fi, am să te găsesc mereu. E scrijelit pe copacul vieții să fim jumătăți de suflet unite în fruct de iubire. Adevărul, lumina și iubirea și-au făcut locaș în noi. Și-am învățat să ne mângâiem sufletele cu catifea de trandafir roșu, să ne iertăm uitările cu amintiri păstrate în poeme. Împreună am învățat să ne creștem aripi de stea spre nemurire și să ne îmbrățișăm, dăruindu-ne inimile.

Vladimir Kush - Walnut of Eden
oil on canvas 15" x 18,5"

marți, 7 februarie 2012

Rugăciune sub lună


În această lume uluitoare 
un "Te iubesc" șoptit 
are aceeași valoare.

De ce ar fi greu să lăsăm iubirea să topească limitele dintre noi?
Sunt nenumărate feluri de rugăciune, atât de multe feluri de închinare, atâtea moduri de a sărbători și a te bucura. Sunt diferite moduri de-a păstra tăcere și atâtea melodii ce cântă fericirea. Lumea iubește în atâtea forme și comunică-n atâtea stiluri. Sunt atâtea convingeri și tradiții... Și natura e altfel de fiecare dată, norii își schimbă formele în fiecare secundă, luna e alta în fiecare noapte. Crește lumina lunii în aceste nopți și stelele pulsează mai repede pe boltă chiar de sunt vânturi năprasnice.
Iubirea adevărată e aceeași, prietenia la fel, chiar de sunt multe tipuri de aripi sau înfățișări. Sufletele ce poartă dragoste și pace sunt identice, iar spațiile dintre ele sunt binecuvântate. Mâna întinsă prietenește are ceva sacru, căci în palmă este sufletul. Atingerea unește. Mâinile aduse împreună întăresc o rugăciune. E totul atât de simplu... și atâta pace e în jur.
Mă rog lunii întregi ca lumea să înțeleagă și să îndrăznească să iubească, e singura cale de-mplinire. E atâta frumusețe dincolo de limite și limitări. Uluitoare frumusețe e în diversitate, în lumea de dincolo de cunoaștere. În fiecare inimă deschisă e loc pentru toate, pentru totdeauna. Mă rog pentru tot ce este, mă rog să nu mai fie greu să fim la fel. Mă rog pentru cei ce privesc prin ochii iubirii, pentru cei ce au inimi pline de liniște, pentru cei ce șoptesc rugăciuni cu speranță, pentru cei ce-și doresc o atingere prietenească. Viața să le fie frumoasă și liniștită, plină de iubire!


Vladimir Kush - Candle 
oil on canvas  14" x 16"

luni, 6 februarie 2012

Liberă

 Azi sunt liberă,
mă simt pe partea de sus a lumii,
am în plus doar fericirea...
Am închis în cerc visele,
împlinindu-le, deasupra iertării
și în catedrala sufletului
cântă orga cuvintelor de demult.
Clepsidra și-a oprit curgerea,
nisipul s-a așternut între lumi.
Nu mai vreau să măsor clipa,
lumina mă îmbrățișează
cu dragoste de mamă.
Mi-am întins aripile mari
conturându-mi zborul
din îmbrățișare în cerul  înalt
și am zâmbit căci suntem veșnici.
Toate sufletele se pierd
în explozii de stele.
E atâta nemărginire în iubire...

Rassouli - Soul's journey
oil on canvas 36" x 36"




duminică, 5 februarie 2012

Luptătorii pașnici


Știam că o să cadă ninsori și m-am ascuns în suflet, dar tu, lupule alb, n-ai înțeles și m-ai judecat. Nu m-am ascuns de frică, căci știu prea bine cine sunt și frica n-are loc în mine. Am vrut să-ți desenez o ușă în zidul tăcerii mele, însă mi-am amintit că orice pală de vânt poate strica ce-am construit cu greu împreună. Căci suntem împreună, chiar de nu crezi. La miez de noapte ți-am povestit ce timpuri mai avem de străbătut. La miez de zi, am îndreptat gânduri și rugăciuni spre tine, știind că drumul ți-este greu și ce ai de-mplinit la fel. Nu-i simplu exercițiul tăcerii, nu e ușor să înțelegi și să nu spui. Și nu e slăbiciune în toate astea. Curând va fi totul curat și-atunci se va împlini ce e de împlinit. Atunci vom împrăștia cuvinte și fapte. E încă întuneric și răutate în jur, sunt mulți mișei și multă viclenie. Și știi și tu prea bine... Ne-am troienit în gânduri și tot căutăm ieșirea. Punem întrebări ce nasc alte-ntrebări și ne lăsăm copleșiți de răspunsuri și de frământări. Nu este simplu, căci nu e dreaptă calea. Și nu e la îndemână. Lumina din zăpadă ne-aduce sclipiri în suflet și știm că timpul curge, așa cum a fost scris. În orice făptură adoarme visul în iarnă, pentru ca la început de viață nouă să prindă aripi iar. Vor fi minuni pe drumul ce-nvățăm și multe lucruri cunoscute se vor șterge. Ai înțeles acum că visele noastre sunt împlinite înainte de a se-mplini și de-asta nu au rost cuvintele. Căci știm deja ce-i de făcut și pierdem timp reluând și întărind cu spuse ce e deja săpat de daltă veche-n munții noștri albi. Să fie mai puternic cel ce-i curajos, să fie cel ce-i înțelept? Ne legănăm, toți cei ce suntem frați,  în nopțile adânci visele și le păstrăm cu grijă-n gând, ca pe niște stele ce le vom număra mai apoi împreună. Căci cerul e unul. Și e deasupra tuturor.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Timpul meu


Prefă-te inimă în cuc, singur rămas în ceas...
Mă simțeam un cuc rămas în dor de ceas şi de pripas. Timpul fugea, dar mi-a mai dat o secundă din mine. O secundă de tăceri care vorbeau, de drumuri ce le colindasem, de izvoare ce le aşteptam... Secunda m-a învățat că fără vise n-ar culoare, că fericirea este în mine, că nu depind de nimeni, că acasă este numai în sufletul meu. Nu mă mai pierd în mulțime, m-am regăsit și pot să-mi controlez gândurile, să-mi gestionez emoțiile, știind că doar așa fericirea durează. Culori și linii, stele ce străjuiesc drumul îmi fac sufletul senin. Vibrează lacrima bucuriei pe geană, când iubirea împrăștie cuvinte.
Gânduri curate, sentimente profunde,
armonie și soare.

vineri, 3 februarie 2012

Ochii mamei


Ai ochii adânci şi plini de înţelesuri, mamă,
ca două stele de rouă veşnică.
Puritatea privirii mă încântă
şi îţi iubesc mişcarea înceată.
Vorbele tale susură ca râul de munte,
unde la izvoare mă aplec şi mă închin
singurătăţii şi melancoliei.
Ascultă bătăile inimii mele, deşi tu
le-ai simţit întotdeauna.
Ai vibrat când am vibrat,
te-ai bucurat când m-am bucurat.
Suntem ca două viori
făcute din acelaşi lemn.
Anii albi îi ţin în mâini
şi ţi-i dăruiesc înapoi,
pe rând...


Paolo Frade-Old woman III
oil on canvas 50x60

joi, 2 februarie 2012

Privire din turn

În oraş vuieşte omenirea de care mă simt departe... În fiecare dimineaţă, mă cheamă paşii mulţimii şi îi petrec cu privirea din grădina mea suspendată, unde îmi îngrijesc florile pregătite de sărbătoare. Vântul îmi răscolește părul ce șerpuiește într-un du-te-vino amar de tristețe. Se clatină și tufele de trandafiri, demente, cu parfumul lor dulce ce mă invită la nostalgie. Prin livada mea, printre pomi cu trunchiuri de ceară, livada fructelor chinuitoare, se vede scânteind iarba de un verde pătruns de dureri. Mă aplec cu pumnii plini de uscate petale, îmi aleg o floare pentru mai târziu, dincolo de vreme, pentru locul unde răsare soarele și se naște lumina. Strîng și fire de mătase pentru gânduri, căci am simțit că jumătatea din mine, închisă într-un cub, vrea să iasă la margine de inimă, acolo, unde se varsă stropi târzii ai melancoliilor. Când a venit dorul din nopțile adânci,  m-au alintat copacii cu frunzele, vântul și din întuneric visele mi-au adormit pe pleoape. Înlăuntrul meu, păsări cântau muzici liniștitoare și treceau ca niște săgeți de dor și pace. Demult, în noapte, prin tunelul întunericului, am văzut o fereastră singuratică, unde mai  pâlpâia flacăra iubirii. Atunci, din strălucirea lunii, am vrut paharul să mi-l beau, ca o fecioară neîntinată, în aceeaşi lumină perpetuă, cu tinereţe în fiecare gest și am rămas cu inima caldă în mână şi cununa de lauri pe frunte, strălucind în zările albastre. Ieri, din generozitatea clipei, am luat căderile luminii esenţiale şi mi-am împletit o cunună. Azi, în soare, umbrele speranțelor mă înconjoară și clipele curg, sufletul privește în afară cum noaptea moare și lumea viselor se strecoară la orizont de gânduri, printre cuvinte nerostite. Ziua asta mă golește de vise și frigul dimineții îmi penetrează cele mai adânci umbre ale sufletului, umbrele speranței. Ferestrele se zbat în vânt, e lumină şi-i tăcere, iar. Forțe eoliene se dezlănțuie și spulberă petale, răvășind cuvintele triste cu priviri în pământ. Se risipesc toate în zare și se pierd în gânduri încețoșate de amiază. Privesc cum soarele sărută pământul și cad în visare, uitându-mă cum zorii trandafirii vin, măsurând clipă şi gând, aripă şi roză tremurând de rouă pentru fiecare rază, ce parcă mă ţine în şiruri de fire ce nu vor să se deşire. Mă aplec după roza albă şi-o lacrimă-mi alunecă pe obraz. Plâng de fiecare dată când întârzie raza iubirii.  De dincolo de cer zăresc cum plânge și un nor cu picuri de durere ascunsă, lacrimi ce-mi caută chipul. Păsări albe, mari se topesc în aerul dimineții, într-o trecătoare strălucire, zbor spre infinit.
Cu florile-n gând simt boarea umedă a zorilor. Deschid fereastra larg și las vântul să-mi spulbere visele...

miercuri, 1 februarie 2012

Cale de mijloc


Să fim la mijloc e ultima cale? Balansăm între realitate și vis, între otravă și elixir. Purtăm o vină care nu-i a noastră, neînțelegând că floarea de lotus învinge noroiul pentru că se hrănește cu el. Ne refugiem în peșteri, ne reprimăm sentimente și nu vedem că singura libertate apare din înțelegere.  Dorim să avem o viață curată, în sensul cel mai pur, fără să știm adevăratul înțeles al purității. Adunăm zile, ani, în speranța că ne vor aduce înțelepciune și viață liniștită, și uităm să trăim bucuria unei clipe. Dependenți de putere ne deplasăm în toate direcțiile, fără sa ținem cont de candela ce străjuiește drumul drept. Ne lăsăm cotropiți de griji și ne sinucidem cu obsesii pentru că nu ne-am făcut din viață prieten bun.Viața e atât de simplă și extraordinar de frumoasă, e plină de mister și comori, e cheia de la Poarta divinității. Alegem să rămânem în prag, să nu trecem dincolo în castelul fermecat. Acolo zburdă bucuriile mărunte, sentimentele curate. Acolo, pentru vise, limita e cerul. Dar noi încă dezgropăm în prag dureri, furii, frici, singurătăți. Cu greu descoperim că nu ne sunt dușmani, ci sunt doar pașii ce ne arată cum să găsim propria lumină. Ultimul dintre paznici, paznicul porții timpului, nu ne îngăduie să intrăm nici acum, nici mai târziu, ci în clipa în care trebuie. Atunci când sufletul nu va mai fi îngenuncheat de delir născocit din ură și uitare și se va ridica în picioare cântând, plin de picături de inimă simplă. Încercati și cântați prieteni fără să vă împiedicați de prepozitii fabricate, întindeți o mână, fără să se știe a cui e, și faceți legături pentru stele. Se umple viața cu cântec, viața toată e un cântec, hai să cântăm, poate reușim așa veșnic să trăim! Trece viaţa, nu veți simți lumina ecourilor de cântec decât târziu, când păsări negre, grele aripi vor fâlfâi prin noaptea adâncă... Când veți putea în linişte să legănați visele-n stele? Va trece vreme multă până când din depărtări se vor ivi lumini. Degeaba așteptați în prag. Bat clopotele rar, adânc, în fruntea zilei. Treceți peste limbile de pământ spre ziua când discul solar îşi va roti razele orbitoare, șoptind un cuvânt pentru ziua dintâi. Ziua în care veți învăța că numai iubirea ne transformă. Ziua în care veți învăța că nu noi decidem ce e greșit. E simplu! Vom folosi atunci aceleași cuvinte cu înțelesuri diferite. Nimic nu se opune iubirii fără limite. Nici cerul nu va mai fi limita căci vom fi ploi de inimi simple sau stele ce vor revărsa lumină. De multe ori am uitat, de multe ori ne-am amintit că nu există cale de mijoc. Ne naștem murind, într-o lume ce-n fiecare clipă e nouă, căci nimic nu va fi la fel niciodată. Continuăm să trăim în felul acesta trist sau facem primul pas pe lutul plin cu zori? Ce este mai frumos pe acest pământ decât iubirea? Ura nu folosește la nimic... Zilele se duc, speranţele sunt tot mai puţine... Nu toți vom înțelege că viaţa-i mult mai simplă şi uşor de conceput. Ascultați-vă inimile, căci ele știu secretele zilelor și nopților. Adevărul e săpat în liniștea fiecăruia dintre noi! E atât de simplu să înalți din suflet flori de cicoare, albastre flori ale inimii care bate și pulsează zbor și cânt de pasăre măiastră.