joi, 25 octombrie 2012

Între mine și lună


Între mine și lună
vor fi multe întotdeauna...

Lumea de vise,
uitări și obsesii,
cu nopți de dragoste,
secrete, explicații,
cu ploi și stele.

Universul de sentimente,
spovedanii, surprize,
dreptatea, adevărul,
minciunile toate,
patimi și adâncul de suflet.

Puțină tristețe,
câteva zâmbete,
cuvinte care în zborul lor
rănesc sau mângâie,
praguri și trepte,
tăceri și răspunsuri,
geamuri și ziduri,
povești de iubire și ură,
fapte și aripi.

Niște enigme...
și da, o mulțime de cadouri.
Pentru suflet.

Între mine și lună
sunt nenumărate chipuri,
toate gândurile,
mori de vânt și prăpăstii,
ultimul rămas bun,
prima mângâiere,
victime și pasiuni,
gelozii și abandon,
priviri, lacrimi,
chemări și îmbrățișări.

Între mine și lună sunt
 câte încap într-o inimă.


Painting : Vladimir Kush - Moon watch



miercuri, 24 octombrie 2012

Fugari

În prag de anotimp mut,
drumurile noastre
s-au încrucișat.

Luna,
lucitoare, blândă, mare,
ne-a călăuzit,
plouând lumină.

Te-am căutat
pe întunecatele cărări
până te-am găsit.

Nici  tu nu ai crezut
că drumurile urcă încet
spre aceeași stea.

Înghesuiți în constelații
ne învăluim trupurile
în șoapte.


Ne suntem
căpătâi și nemurire.

Privește!
Muguri de aripă
din dragoste apar...
Semne de împrimăvărare.

Ne-om săruta în zori de zi...
osteniți de alergarea
printre stele.


luni, 22 octombrie 2012

Căi

Ne pierdem
în lucruri care nu contează
în mările furtunoase ale emoțiilor,

ne îndoim
de adevăratul destin,
de scopul încercărilor
ce ne copleșesc adesea,

ne uităm
în genunchi de durere,
de lipsuri și nevoi,

ne agățăm
de timp și de cuvinte
ca de niște profesori
ce ne îmbibă sufletele
cu înțelepciune,

ne ascundem
în adevărul din spatele
a ceea ce credem că vedem,

ne obsedează
iubirea de învățare,
iubirea de iubire,
misterele propriilor vieți
în derulare.

vineri, 12 octombrie 2012

Știu, știi

Știi, cel mai frumos mă oglindesc
în ochii tăi.
Se spune...
unii oameni
trebuie să închidă ochii
ca să poată visa.
Cu tine, eu,
doar trebuie să îi deschid.
Câteodată
stau pe un nor moale,
picioarele-mi
se mută de pe pământ.
Aștept momentul
de a ne prinde-n
zbor.

Știu, câteodată
te fac să zâmbești,
cu mersul meu
stângaci pe sârmă,
dar de aici
mi-e mai ușor
să întind aripile.
Iubirea, viața,
au existat și înainte
de noi.
De ce cu toate astea
lumea se prăbușește ?

Știi, îți sorb cuvintele
atunci când spui
că viitorul
e următoarea oprire.

Știu cum este...
doar că uneori
am gânduri întunecate
și atunci, nu-mi mai doresc
decât să mă oglindesc
în ochii tăi.

miercuri, 10 octombrie 2012

Drum ce nu a mai fost

Timpul
se rostogolește ca o monedă,
o mie de idei
caută să izbucnească din mine.
S-au înghesuit la ușa minții.
O să le dovedesc
că nu sunt doar o pană,
deși cuvintele
le-am strâns în călimara roșie,
pentru hârtia ce încă
nu s-a născut.
Îmi pare rău,
de data asta, nu mă mai plimb
prin pădurea îngălbenită,
urmele pașilor le-am lăsat
pe alt drum.
Am mai călătorit puțin
de-a lungul zilelor,
aspirând spre o felie de cer,
clar și senin.
Am mai visat puțin,
călărind armăsarul înaripat
la marginea infinitului.
E locul acela unde lumina soarelui
atinge punctul maxim, iar
curcubeul nu are nevoie de ploi.
Am întins brațele
ca să îmbrățișez culori și
mai târziu, când am obosit puțin,
mi-am cumpărat un război de țesut nori.
Fără să-mi dau seama
că aș fi putut cumpăra
unul pentru stele.





luni, 8 octombrie 2012

Alb și gri

În grădina mea cu povești
e o floare albă, fermecată,
ce pare destrămarea unui nor.
Pe poteca mea de cuvinte
se amestecă înmiresmate culori
de vară încăpățânată
să învie în ochi lumina,
de trup prea strâmt,
ce prin descântec mistic
se preschimbă ades
în fluture sau pasăre.
Atunci pot să vorbesc
cu pietrele, cu luna,
cu ploaia și copacii.
În odaia mea cu cărți
scriu versuri albe. Afară...
lumea gri.




vineri, 5 octombrie 2012

Cum te iubesc?


Lasă-mă să număr în câte moduri.
Te iubesc în lățimea și înălțimea sufletului meu,
te iubesc cu pasiune și copilăros,
te iubesc pur și cu toată credința,
te iubesc cu zâmbete și printre lacrimi,
te iubesc liber și dincolo de corp,
te iubesc luptând și respirând,
te iubesc noaptea și la sfârșitul anului,
te iubesc cu rădăcini și aripi,
te iubesc cântând și ascultând,
te iubesc cu ochii închiși și în vis,
te iubesc ziua și la lumina lumânărilor,
te iubesc cu degetele răsfirate și cu pumnii strânși,
te iubesc ca niciodată și totuși...
cred că te voi iubi mai bine după moarte.
Încă mai am de învățat!


Ivan Alifan - Lucky charm


luni, 1 octombrie 2012

Emoția perfectă - Un fel de cronică a unui eveniment de excepție


E nevoie ca sufletul să fie preaplin ca să se reverse...

 Vineri, 28 septembrie 2012, am fost la teatru. În Călărași. 

"VARIAȚIUNI ENIGMATICE
de Eric-Emmanuel Schmitt
Regia: Mihai Lungeanu
În distribuţie: ERIK LARSEN / CRISTI DIONISE
                        ABEL ZNORKO / ŞTEFAN NIŢU. 

Am citit înainte informațiile despre spectacol pe siteul Centrului Cultural Județean Călărași.

"Un text de o mare sensibilitate, despre dragoste şi moarte, despre dragoste dincolo de moarte, despre relativitatea adevărului şi a minciunii.
Doi bărbaţi evocă imaginea femeii dispărute. Amândoi au iubit-o; fiecare, însă, în felul său.
Un mare scriitor, laureat al Premiului Nobel, renunţă la prezenţa ei fizică pentru a şi-o putea păstra în memorie, pentru a putea să-i scrie şi să-i dedice volume.
Un bărbat obişnuit se căsătoreşte cu ea, o iubeşte, îi dedică întreaga viaţă, iar după moartea acesteia, continuă, în numele ei, corespondenţa cu scriitorul ca şi cum încă ar trăi.
O întâlnire dramatică între cele două personaje, care-şi dispută iubirea cu înfrigurare."

Suficient cât să atragă atenția. Cel puțin a mea. 
Deseori sufletul mi se încrâncenează în lupta de a înțelege totul, de a ajunge la adevărul ce stă dincolo de noi. Am găsit că e ocazia de a vedea un alt punct de vedere, din unghiul opus, bărbătesc.

Replicile înșiruite perfect, curgeau firesc unele după altele. Pe măsura consumării clipelor, mă cuprindea un sentiment ciudat că trec prin toate stările, de la anxietate, la ură și brusc la iubire și iar înapoi, în dans nebun, rămânând complet vulnerabilă.
Cuvinte, gesturi, metafore și vise. Viața așa cum este ea... Sufletul se strânge, descoperind că în fiecare personaj e puțin din tine, apoi crește ușor ca aluatul de pâine, frământat pe toate părțile, de bucurie că nu e niciun reflector care să te arate cu degetul.
E demonstrația clară că trăim mai intens în universul paralel creat de noi, de mintea noastră, cu toate deformările realității ce le implică acest lucru. Puține se întâmplă în fața ochilor, cele mai multe în centrul inimii.

Intuiam schimbările de situație și cu toate astea nu mi-am pierdut interesul.
Ciudat, nu sunt personaje pe care le iubești sau le urăști, sunt oameni care te intrigă, tocmai prin amestecul de sentimente ce te acoperă pe măsură ce îi cunoști și înțelegi, mixtură ce se așterne în straturi perfect egale de dragoste și ură.
Amalgam de sentimente. Încordare, crispare, orgoliu și luptă, defecte, vinovății, dezarmare, experimentare, dezorientare, speranță, disperare, lacrimi, zâmbete, abandon, miracole, punct de sprijin, schimbare, îmblânzire, panică în doze diferite pentru fiecare. 
Relațiile interumane așa cu sunt, reale, dicolo de coregrafia socială, pentru că  în fond, toți trăim dramatic situațiile, noi raportat la ceilalți, noi cu alții sau noi cu noi. 
Adevăr și înțelepciune în complicațiile vieții. 
E plăcut să te studiezi din toate unghiurile...
M-a cuprins la final un soi de fericire, de neînțeles, descoperind că lupta lor e și a mea și merită să lupți pentru iubire, cu orice preț. Sigur că iubirea în conceptul acela pur, dorit în adâncurile sufletului de fiecare, căci toți purtăm crucea dorinței de a fi iubit și de a iubi, pentru ce suntem în esență, suflete, nu chipuri. Câți vor să accepte că timpul e ireversibil și ambalajul se deteriorează indiferent cât efort depunem? Probabilitatea ca cineva să ne dea timpul pierdut înapoi este zero.
Ar fi frumos și simplu să putem sparge tiparele cu o piatră, să perseverăm în iubire. Clipă de clipă. Ar fi bine. Patinăm pe loc de prea mult timp. Singur, sufletul e liber de neputință, mortalitate și nepermanență. 
Am rămas cu garda jos și culmea, nu îmi pasă, căci sunt într-o amorțeală plăcută. Pot doar să sper că nu va trece prea curând...

 E un spectacol al vieții și iubirii, interpretat magistral de Ștefan Nițu și Cristi Dionise, pe care nu e suficient să-l vezi o singură dată, pentru că este al tău și vibrează perfect în  fiecare colț al sufletului.


P.S.
O să revin cu fotografii din arhiva personală.
Și da, o să citesc cartea.
Iar pentru cei care spun că lipsește ceva din piesa asta de teatru... răspunsul este: Voi!