și poleiala cerului ce-apare,
se ghemuieşte orice suflet,
se năruieşte orice mare.
Sub pleoapa zilei care plouă
cu glasul jumătate de pripas,
privirea-mi o rotesc prin rouă
chemând din neguri ce a mai rămas.
Păsări uriașe-mi tulbură amintirea,
și marea-mi stă în loc de zare,
aștept pe stânci, chemând nemărginirea,
și arunc tot focul sufletului în mare.
Din flăcări se dezleagă vise,
se înalță-n ceruri fericirea,
rămân în ape doar dureri ucise
și le petrec pe toate cu privirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu