Din întunecimea unui coșmar

Stau cu mâinile strânse lângă glezne respirând aburul serii de rugină. Rochia-mi valurile-și unduie calm peste iarbă și frunze. Din ele focuri crescute mi se dăruiesc și eu mă simt mai puțin singură și mi-e mai puțin răcoare. Într-un timp stând tot așa, cu genunchii la gură, respirând aerul de rugină călduț, mă trezesc cu fructe de iubire grele de arome în palmă. Sunt sigură că pot acum să mă ridic, să alerg și să trag după mine căruciorul cu cer albastru, apoi să mă opresc, după ce voi căuta mai bine un alt loc pentru o nouă visare.
Brusc cerurile s-au apropiat, iar lumina și-a adus acum baia ei dispersată peste mine. Păsări cântă ca pentru plecarea într-un zbor lung, spiralat spre pământuri albastre. Dar copacii rotați îmi acoperă cerul și se îngrămădesc spre mine zvârlindu-și crengi lungi. Un huruit răsturnând pământul se apropie și rămân ca o bucată de carne înspăimântată. Nu-i nimeni în jur să mă scoată din întunecimea oarbă în care un monstru rage. Crengi negre mă rostogolesc în smoală și-mi murdăresc culoarea rochiei. Mâinile se amestecă nebune în sânge și parcă fiecare lucru își scoate cravașa și mi-o aruncă-n spate. Nu văd vreun loc de fugă și-ncercănați în sânge, ochii nu au puteri să prindă vreun spațiu cu vreo sclipire mai altfel decât monstrul care vine târându-se spre mine. Dar știu, nici umbra care crește, nici zgomotul ce vine ca fierberea din piatră, nici hruba-ntunecoasă de lângă mine nu vor putea lumina să mi-o stingă sau rănile făcute de ele să le lingă. M-oi vindeca eu singură și înălțimea albă scăldată-n băi de abur o voi trăi cu patos. Din brațele bolnave ale acestei caracatițe mă voi desface și flăcări, luminile din suliți, drept cele mai cumplite otrăvuri le voi lua potrivnice acestui monstru lacom pentru victime.