Necunoscut şi călător, al nimănui, te-am întrebat întotdeauna cine eşti şi nu ai răspuns de teamă să nu pierzi raza curată a paradisului promis. Puteai să uzi c-un strop de adevăr neliniştile mele, bănuind că eu aş putea să-ţi dăruiesc mai mult. Dar ai răbdat nemărginirea. Iarna îngheţând totul, ţi s-a oprit pe buzele fragile. Inima-mi, cenuşăreasă rătăcitoare, căuta un far. Când te-am găsit tăcut, îmi părea un vis de departe, de nu mai ştiu când şi unde. Nu puteam gândi cum s-a întâmplat că ai venit în zori cu o lacrimă cotropitoare ca o ploaie de vară, ca un joc de metale zornăitoare ce mi-au tulburat liniştea. Eu acum, încă mai caut, speriată de timpul care trece, amar şi violent, drumul cu fâlfâit de aripi. Apa vieţii ce a spălat destinele noastre unite, le-a transformat tîrziu în păsări speriate de dimineţile strălucitoare. Dar ne iubim fără iertare şi ne inundă cu gingăşia lor florile, acum când în iarnă dorul de vară coace ca pâinea în cuptor, împrăştiind aromele. Tinereţea ne-a înebunit, e cam târziu, dar nu e sfârşit. E ce ne-a rămas şi e destul. A fost cândva o stea ce ne-a îmbătat cu lumina ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu