Retras dincolo de valul înceţoşat de nori, soarele trimitea ca printr-o hârtie unsă, o lumină gălbuie. În lumina aceasta, olanele şi acoperişurile smălţuite aveau în ele o tristeţe funerară, neîngăduitoare, înălţată pentru a fi văzută mai bine. Prin teii de aproape foşneau miresmele unui timp secular şi pe cer se mişcau leneş păsări fantastice, într-o tăcere impresionantă. Când norii îşi deschideau câte un ochi, soarele se arăta repede acolo. Începea să pulseze o lumină mai reală sau mai puţin gălbuie. Atunci totul era călcat în picioarele săltăreţe ale vrăbiilor guralive. Doar la înălţime, în straturile sedimentare ale timpului se auzeau clinchetele unui cântec domnesc de-al lui Ştefan şi păsările îşi sonorizau deodată zborul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu