Cântecul străbun,
icoană a neamului,
seamănă cu o poartă,
poarta tuturor românilor.
El coboară o pace unică
în pădurea istoriei
atât de întortocheată.
Doine susură ca nişte izvoare
de bocet, de grai,
de joc de nai ce adaugă foc sufletului
ca o coloană, pe o geană de lumină spre inimă,
pe care urcăm cu un sărut fierbinte pe buze.
În piepturi ni se zbate inima
cu dor de cântec sfânt,
de cuvinte sonore, cuvinte străvechi
ce în cerc de inimi
înfloresc pentru vatra străbună de cânt
a moşilor noştri buni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu