Timpul trece, rănile ne dor
şi nu e nimeni mângâierea s-o ridice,
puterea florii să ne-o dea...
Nu vom avea cuvinte suficiente niciodată,
și nici puteri s-o luăm din nou de la început...
Te afunzi ca o nălucă
în ramurile noi ale unei sălcii
ce-și tot plânge verdele crud spre pământ...
Câteva zile de povară sufletească...
Senzaţia că
mi-a murit ceva
este aproape adevărată...
Vestea că vei veni a înteţit vântul
ce s-a pornit deodată
aducând o primăvară prea bruscă,
un senin prea albastru.
Doare orice clipă, dar rănile o să treacă...
Lacrimi nevăzute se adună sus
în bolţile sufletului...
Primăvara arde în priviri,
iar eu îmi iau zborul,
căutând cu dor
o arcă să mă scoată la mal...
Să fiu sau să nu fiu...
Pentru tine am să mă las de tot...
pe drumuri fără întoarcere,
în trenul de noapte spre nicăieri...
M-am
uitat azi dimineaţă în oglindă,
mi se pare totul neschimbat.
Poate doar inima a
îmbătrânit puţin...
O treaptă mai sus,
o moarte mai mult...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu