Lykaion

A fost un timp când Alb era rege. A fost o vreme când Alb era tot. A fost un munte alb odată și au fost și stele albe. Erau și lupii albi și păsările albe. Și erau și sufletele albe pe-atunci. Muntele alb era al lupilor albi. Și Alb era rege. 
Oamenii erau lupi, lupii erau păsări, păsările erau suflete și sufletele stele. Era o țară a lupilor, un tărâm al muntelui și un munte al lupilor. Muntele alb era cel ce veghea peste tot. Sus, aproape de creastă, în inima sa era o peșteră adâncă în care sufletele se adunau la sfat. Peștera avea ca păzitori șase lupi ce străjuiau zi și noapte căci în inima ei era un sanctuar, Altarul Soarelui și-al Lunii. Era singurul altar sfânt închinat lor, împreună, și cel mai puternic din toate timpurile. În mijlocul altarului era Poarta Timpului ferecată cu trei lacăte de argint ce se deschideau cu trei chei de aur. Fiecare pereche de lupi avea în păstrare câte o cheie. Erau nopți în care lupii dansau și făceau focuri în jurul altarului și erau zile în care lupii căutau locul cel mai bun în care să lase cheile la păstrare. Și zilele treceau ca și nopțile în oglinda timpului. Zile mai bune, nopți mai rele, zile mai rele, nopți mai bune ce se înșiruiau ușor în aceeași salbă a timpului. Veneau spre peșteră lupi-oameni, creaturi cu măști de lup, oameni cu blănuri de lupi pe ei ce credeau că blana e cea care îi transformă în vânători din vânat, în lupi adevărați, în ochii celorlați. Veneau spre peșteră uneori și făpturi ce hăuleau precum lupii albi, spulberând zăpezile la margini de pădure, dar niciunele din ele nu răzbeau până la intrare.  În nopțile fără stele, lupii se adunau chemându-se la altar. Chemarea lor de frați era pătimașă și fără seamăn. Nimeni nu îi putea copia, nu le putea reface cântul din noapte. Era cântul Frăției albe, un cânt aparte. Diferit de plânsul singurătății, diferit de ura ce scutura codrii bătrâni. Cântecul iubitorilor de singurătate. Lumina unui vechi lăcaş ne-a încălzit frunţile încreţite de nesomn.