Din pânza grea ce vântul o umfla pe valuri albe, bătrâna corabie îşi făcuse aripă. Marinarul era singurul ce o înţelegea şi o iubea, era doar casa lui din ape. Scruta singurătatea mării mereu şi cînd dormea o visa ca pe o femeie albastră, în rochie de mireasă, foşnitoare, logodnica promisă. Îngenuncheat şi plin de întrebări, rugându-se necontenit, a văzut lumina coborând pe umeri şi candela ce-n boltă se înălţa arătâdu-i calea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu