marți, 13 noiembrie 2012

Destin

Nemărginirea...
cât de departe se-ntinde?

 Din când în când, destinul,
se mai opreşte şi oftând,
 mai face câţiva paşi
către final.
Se opreşte cautând
în ochi, în zare,
un bob de rouă care
să-i astâmpere setea...


Pentru singurătate, 
pentru noapte,
sunt doar un fir de nisip...
tăcut, invizibil.

Destul nu e îndeajuns
pentru toate întrebările nerostite...
Întunericul vuiește a gol...

La miezul nopții, totul e posibil,
ochii devin depozite de fulgere.
Mă uit în urmă... și nu știu cum
am devenit
vestitorul furtunii.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu