Vin vremuri grele, se răstoarnă apele și munți se prăvălesc în abisuri, distrugătoare forțe se adună bătând cadențat cu armele-n pământul înghețat de frică. În locul focului rămâne doar pustiul și-ncet norii cerului se-adună grei de-atâta plâns și clocot. Încă sunt stele sus și stele dedesubt. Stele-surori ce strigă tot mai tare, spintecând văzduhuri. Încremenesc sufletele de amar și nedreptate, amorțesc inimile care știu adevărul. Strigă stelele, strigă tot mai tare, tot mai des, își strigă dorul și cer ultima luptă în numele dreptății. Războiul nevăzut strânge oștile în mijlocul câmpului ce se întinde până unde pâmântul se-ngemănează cu cerul. Strălucesc trupurile ca soarele pe cer, mii de suflete sclipesc în alb curat. Apele se preschimbă-n oglinzi ce rătăcesc imagini, le schimbă formele și culorile. Ochii rătăcesc prin ape ce necurate murdăresc gânduri și cutremurul fricii cuprinde pământurile. Umilința cuprinde grotele singurătății și sufletele se însingurează în nopți de coșmaruri ce vor să stingă flăcările ce de-abia mai pâlpâie-n opaițele credinței. Se-nalță rugi în sânge, se-nalță suflete și se închină luminii ce-i ascunsă-n lipsa înțelegerii de tot. E o lume pașnică în fire ce clocotește în adâncuri. E o vreme ce mai poate fi curată doar acoperită de un strat gros de zăpadă. Strigăte puternice străbat înghețul și vuiete năprasnice clatină liniștea ce acoperă visele. E semn de vânătoare, e semn de început de luptă... Lupii albi împrăștiați în cele patru vânturi urlă și rup tăcerea de sticlă și înalță spre cer aburul vieții lor. Se ridică spre stele păsări de nor cu aripi chinuite de crivăț. Îngheață sângele nevinovat pe pene rupte și aruncate în prăpăstii adânci. Se luptă stihiile naturii...căci e ultima bătălie din lungul război. Se luptă stelele și norii, se luptă munții și văile, se luptă apele și vânturile. Copacii cad și se ridică, lupii ce știu se-ascund și tac o vreme, căci timpul lor urmează. Când cele ce vor fi împlinite se vor arăta pe cer, ei vor ieși din nou, căci nu e timpul să răstoarne ei pământuri, nu-i timpul încă să salveze stelele ce cad c-așa au vrut. Nu poți să schimbi ceasurile fără să le oprești mersul și nu poți să spui adevăruri fără să le trăiești. Întâi să urle vânturile căci al lor e primul pas. Cadranul ceasului dintâi e cel ce face legea. Restul sunt copii ce măsoară aceleași secunde. Vin vremuri grele căci sufletele sângerează, vin vremuri grele căci inimile se-mpietresc. Și tot ce va fi a fost, o știm, nu trebuie să-mpiedicăm nisipul să se scurgă. Va curge sânge, lupule, de nu-nțelegi nici ultimul pătrar. Se aliază Lupii Marii zăpezi ce păzesc comoara iernii ce-a fost odată nepieritoare căci sufletele iubeau în alb pe-atunci. Se aliază lupii, dar nici unul din ei nu face legea, ei sunt doar cei ce ascultă și împrăștie ce aud, sunt doar cei ce adună și înmulțesc. Bătălia e glorioasă în iarna aceasta doar dacă ascultă cu atenție, căci rostul lor e între cuvinte și gândul lor e-n liniște deplină. Îngerii știu și înțeleg singurătatea ce nu e o întoarcere, e doar o lecție neînvățată căci nu e altă cale de-a merge mai departe decât acceptarea de a fi. Creaturi ciudate vor să schimbe secrete ascunse, suflete negre cu măști albe vor să înfigă toiagul neîncrederii în cei ce sunt departe și atât de aproape-n gând. Mizeria îngroapă gânduri și fapte, cenușa acoperă vieți și rost. E vremea lor să împlinească. Și dacă toate acestea nu vor fi împlinite, nu va putea veni cel din urmă ceas, al iernii veșnice. Sigiliul nu se poate rupe fără durere și sânge, fără efort și sacrificiu. E greu să dai crezare celor ce spun că tăcerea e cea care vorbește cel mai bine și dintotdeauna, liniștea e cea care duce dincolo de gând și între vise împlinirile. Va fi tăcere în depărtare, va fi liniște în apropiere ca să se poată sparge toate. Lupule, tu știi și nu știi că toate așa vor fi să fie cum au mai fost... Un urlet, chiar și-n haită sparge gheața, dar nu o topește. Doar inima-ncălzită de iubire e cea care va face să curgă apa curată. Doar dragostea curată de tot și toate, în haină albă pură, va aduce viață iar. Nu schimbă vocea, nici chiar tonul, o simfonie ce-a fost scrisă în cer. Cum să înțelegi, să crezi acum, că lupii sunt singurii ce vor deschide, schimbând apoi, drumuri? Ar fi atât de simplu și frumos... ar fi ușor... Vor fi călătorii îndrăznețe, vor fi aliați noi cu chipuri felurite, vor fi cărări șerpuite de timp și greutăți. Ceasul cel vechi va arăta adevărurile când timpul se va schimba. Pasărea Phoenix de gheață va fi și la început va folosi doar gândul, căci trupul îi va fi închis între cristale translucide. Degeaba strălucește diamantul, căci viață nu-i în el... În foc trebuie să se transforme, în flăcări înalte până la stele, și-abia apoi, când totul va fi scrum și apă, abia apoi va crește Pasărea din nou. Căci din cenușa ei, ea va renaște! Sunt îngeri ce-astăzi au lăsat aripile celor pe care îi iubesc, sunt îngeri care au ales să salveze suflete și să adune durerea mare a celor ce nu știu. E greu, e moarte-n ochii lor. E jertfa ce-au ales să facă, știind că devotamentul le e misiune de căpătâi. Perechi de aripi împart cu prețul spatelui pe care șiroiește sânge și-n care carnea doare de tăișul cuțitelor ce au lovit până-n adânc spre inimă. E greu să aduci iar viață-n ochii fără suflet, blesteme grele-i greu să-nfrunți când nu mai ai aripile ocrotitoare. Și doare sufletul, și doare inima, căci știi că altfel, în alt timp, de s-ar fi putut, ar fi fost ce iar va fi. Dar timpul s-a scurs la fel, fără înoarcere... mereu. E un cerc, o roată care se-nvârte și se mișcă mereu, deși sunt piedici, deși strigă mulți că nu e drept... Va fi mereu ce-i între cuvinte, va fi mereu ce e între strigăte de deznădejde. Căci liniștea vorbește mai mult în suflet decât oricine. E o teamă că fără acțiune va fi același timp, e o frică mare că fără cuvinte nu se va schimba nimic. Dar nu-i așa lupule, nu e, și ai știut. Știai că zgomotul atrage privirile, știai că fumul dincolo de nori ispitește. Lupii trebuie să cânte cel din urmă cântec, căci el e cel ce va sparge liniștea. Lumea întreagă așteaptă...și totuși nu... Cântul va veni de după stratul gros de zăpadă, de dincolo de lume, doar așa va fi alb. Trebuie să-l audă căci va vesti pericol, va sparge gheața și va împrăștia zăpada ce nu-i așternută cum trebuie pentru protecție. Gheață subțire ademenește suflete ce se bucură văzând oglinda de cristal și uită să privească atent, căci în străfunduri e apă neagră. Și nu e osteneala în zadar? Nu-i zborul frânt de la început? De ce să se împartă haita acum când trebuie să se adune? De ce să urle lupii în pustiu? Lupul alb tace știind că timpul încă nu e timp, știind că ceasul nu e acel ceas. Nu grăbi secundele, căci unul singur e cel ce poate să le iuțească mersul. Și-n drumul tău ai înțeles că timpul poate fi mai lung decât ai crezut vreodată. Cum nu ai înțeles, lupule? Nu e greșită depărtarea, ea are rostul ei... căci vâltoarea vieții ar cuprinde tot și întâmplările s-ar repeta la nesfârșit. Stelele ar fi tot stele, îngerii ar fi tot îngeri, lupii ar fi tot lupi. Nu vezi că toate-ar fi la fel? Cerc în cerc la fel? Și cerul în cerc cum să mai fie când cercul se închide iar? Cercul neînchis face spirale și doar spiralele urcă. Să fie iar osândă toate, să fie iar ce-a fost? Stai, lupule, așteaptă, răbdarea are rostul ei și liniștea ascute auzul... sfere sunt sufletele în altă lume, și stelele sunt globuri pe pământ. Un cerc e-n toate. Și urcă stele, urcă sfere...le-auzi? Lasă cântul să fie la final, lasă ce-i rostuit să fie la urmă așa, căci timpul va fi acel ce va arăta că toate au un mers al lor. Alungă zgomotul din minte, alungă cuvintele ce se repetă și lasă tăcerea măcar o clipă, lasă liniștea să adune ce-i bun. Dorința prea mare e tot o năpastă și nu mai e timp pentru ea...răbdarea se-nvață ca și liniștea. Tăcerea aduce răbdare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu