Cuvinte vii

Vremea toată-i dusă înainte şi lumea-i pusă mult pe gânduri... În viaţa ce curge mereu sunt zile în care ne zbatem... folosul nu este al meu, nici al tău, clipele trec mai departe... încearcă te rog şi gândeşte că viaţa e scurtă de tot...

Tot văd, în albele zăpezi ce vin, lumini atunci când răspândesc vise şi născocesc stele noi. Cuvintele mele... pasiune oare... sau refugiu? Poate o ordine a faptelor într-un jurnal nescris, un angajament faţă de mine, poate o cărare a amintirilor viitoare... Sufletul se plimbă încă pe drum încâlcit. De-atâta caldură, azi sufletele se-nfioară și bat la poarta nopții, iar luna plânge, sfântă, ca o roată de moară ce macină clipe. Un câine latră straniu și sufletul mi-e greu ca cerul plumburiu. Am știut de la început că puterea vine împreună și nu asupra, că dacă iubești, vei fi de două ori mai mult iubit, că dacă faci pe cineva să se simtă bine, te vei simți de două ori mai bine. Și-atunci de ce din inimă se varsă stropi târzii, melancolii? De ce gândurile ce izvorăsc din cișmea de lumină, îmi plouă-n suflet? Am coborât din cel mai înalt turn, prin fum înecăcios și flăcări mari, încercând cu greu să-mi regăsesc casa inimii. Fiori de miez de noapte m-au cuprins treptat, căci viața toată îmi stă acum agățată între zidurile vechii cetăți, unde n-am mai călcat demult împreună. Erau pe atunci poteci luminate, încărcate de frunze de dor, şoptind amintiri. Și acum... mi-e grea privirea, de parcă în întreaga lume nu mai strălucește nicio stea. E miezul nopții și-i tăcere... Timpul ce s-a scurs, a rămas în turnul uitat... Un suflet bun mă tot îndrumă neîncetat pe drumul început, căci altfel știu, aș fi rămas îngenuncheată şi plină de întrebări, rugându-mă necontenit. Dar am văzut lumina clară coborând pe umeri şi candela ce-n boltă se înălţa. Focurile sfinte ne chemau repetat la un loc, în zbor neoprit. Știam că s-a pornit război, dar n-am gândit că-i strașnic și sabia am lăsat-o-n teacă. Strânsesem doar în inimă zbaterile, faptele, dorințele, credința. Am uitat de picăturile de soare, semințe de lumină, pe care trebuia să le păzesc cu grijă. M-au îngenuncheat cețurile grele și m-au întors din drum. Mi-au ars trupul în focuri rele și am luptat cu grele coșmaruri. M-au împiedicat cei ce lovesc mișelește și  s-au zbătut aripile în vânt năprasnic de apus. Fantasme născute din întuneric au încercat să-mi prindă lanțuri la încheieturi. Dar am trecut prin flăcări  mincinoase și cenușă otrăvitoare, înghețuri și neputință, m-am întors, cu greu, cu spatele zdrelit de gheare negre și coroană de spini pe fruntea însângerată când focul din vatră de-abia îşi mai ținea suflarea de-atâta rău. Am îngenuncheat lângă el de gânduri adusă, cu ochii închiși de durere și palmele împreunate. Am refăcut legământul și focul iubirii s-a-mpreunat cu focul din vatră. Simțeam căldura lui din ce în ce mai tare și trupul mi se încălzea odată cu sufletul. Pluteam în cel mai frumos vis și  odată cu visul mi-am regăsit lăcașul sufletului. Și-n el, bătrânul cu barba albă, uitat de timp, întețea focul și-l păzea cu grijă. Îmi zâmbea părintește cu nemărginită iubire cuprinsă-n ochii cerești. Păstrez cu grijă de-acum fericita tristețe, căci am înțeles ce minune e să-ți regăsești izvorul lacrimilor. El curăță de rele și stinge focul întunericului. Cu vremea și cu răbdare sabia mea va avea două tăișuri, tăcerea buzelor și plânsul sufletului pe care de-abia acum le-am înțeles. Se schimbă vânturile în răscruci și eu...tot văd, în albele zăpezi ce vin, lumini, cuvinte vii. Sunt cele ce vor desfereca inimi și vor dezrobi suflete. Cuvinte ce-au prins viață în sfârșit, căci focul inimii e-n ele dintotdeauna și pentru totdeauna!