La porțile luminii

Ne-am dus mâinile, aripi albe, la înălțimea ochilor și-n jos plonjau rotit, odată cu lumina, privirile desfășurate larg - vise unse cu mult albastru, nemărginire. Întrezăream în jur arhitectura amplă din nesfârșit azur. Din fiecare metru cub de aer cu mâinile ce l-au străpuns în unduire, răzbătea afară o broderie scumpă din firul cel mai pur. Ne opream lângă cuburile de-un albastru translucid ca într-un mare muzeu al Iubirii ce se clădea mai departe, mereu. Tăceri de locuri sfinte ne-mpresurau aproape, strânși. Mâinile- aripi le îndreptam spre soare și de lumină calde, unul pe umerii celuilalt le lăsam. Ne apropiam prin ele, de noi și de lumină.