Acasă

Mama plânge-ncet pe o scrisoare,
tata își ține ochiul deschis tare,
bunica mea albă se mișcă prin casă,
dintr-un colț într-altul, după mai multă căldură.
Privesc încet înaltul, cu nori și cu îngeri în albastru veșmânt, implorând reîntoarcerea timpului pierdut.
Câinele bătrân nu mă mai recunoaște azi
și atunci tresar încet și oasele spre soare le întind.
Acasă sunt ierburi ce le-am călcat desculță...
Mi-e dor!