vineri, 9 decembrie 2011

Voalul pierdut


Din cer când se ivește voalul tânăr, amețit de vânt, pe mireasa care plânge o cuprind gânduri negre de urât. Trupul tot îi tremură încet, boabe mari de lacrimi ca roua, se preling tăcute pe obraz. Nu mai știe ce va fi mâine, dar ar vrea să mai trăiască azi...ca ieri. Întinde o mână voalul să-l cuprindă iar, dar tânăr și plăpând, ca vraja unui vis, el se destramă atunci când zorii-i dau ocol. Îi este teamă de negrele nopți de iarnă însingurată și sufletul-i e trist, trupul o doare... Ce-a mai rămas din toate azi? Doar lacrima ce se prelinge pe obraz și voalul tânăr amețit de vânt...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu