Cuvântul nostru

Timpul te poate coborî, timpul îți poate îndoi genunchii, timpul îți poate sfâșâia inima, timpul te poate ascunde. Dincolo de ușă e viața, dincoace de ușă ești singură. Cuvintele încă te pot vindeca, atât timp cât cerul mai are lacrimi de plâns, atât timp cât te rogi cu suflet curat. Adăpostește-te de tragedia destinului ce-ți crește spinii la fereastră. Lasă-ți timp să vindeci rănile, lasă-ți sufletul să zboare chiar dacă aripile se frâng la început de colivia vieții. Oprește clipa ce te-a creat, oprește clipa ce ți-a pus în palmă piatra lunii. Oprește clipa ce ți-a dăruit pana mea albastră. Lasă cântecul să-ți vindece trupul lovit de foc de artilerie. Ai fost zi de zi sub asediu.... castelul tău s-a prăbușit piatră cu piatră. Ai obosit, te-ai speriat, ai deznădăjduit. Ai fost rănită greu și sufletul ți-a fost multilat până a plâns cu sânge. Nu pleca!... Lasă vioara sufletului tău să-și cânte cântecul divin deasupra molozului, mizeriei și a bucăților de carne sfâșâiată. În fiecare zi cântă și cântul îți va deveni sublim. Pentru că e născut din speranță și iubire, pentru că e singura modalitate de a supraviețui. Împarte darul tău cu mâna dreaptă, împrăștie cuvintele în vântul rece ce altfel va îngheța viețile toate. Nu pleca... e mijloc de noapte în suflet și am făcut legământul luminii. Când aripile ni s-au împreunat în poiana veche știam că zborul e în sus și greu de făcut, știai că pene verzi-albastre înmuiate în sânge vor cădea. Când alții nu sunt și suntem numai noi ne cântă sufletele tare a fericire, ne mângâie soarele, ne-alintă luna cu visele toate. Adună neînsemnatele momente de EU, adună iubirea de UNU căci poți să amesteci cu inima toată bucuria clipei de A FI. Când cureți mintea de gânduri știi ce rămâne de-acum și de-atunci, așa cum știi și viitorul ce a fost. Umăr lângă umăr vom readuce pacea. Altfel adâncul fântânii își însemnează iarăși rostul pe tabla de aramă a bătrânului timp. Am zis că vom schimba liniile din palme, am ales să aducem schimbarea. Sunt suflete ce-așteaptă, sunt suflete ce strigă... Cum poți să pleci acum când e nevoie mai mult ca oricând de suflul tău? Cum poți să mă lași fără suflare? Nu vine vindecarea fără pace, nu vine bucuria fără luptă. E ușor să închizi ochii. Dar nu se schimbă nimic. Nimicul se agață cu ghearele ascuțite de noi și doare. Șiroaie de sânge cald ne acoperă, dar sufletele știu că ce e rostuit va fi. Nu poți să taci acum, nu poți să fugi astăzi când știu că-mi ești pavăză și știi că îți sunt scut, când suntem pe câmpul de război strașnic, dar ne-am clădit reduta și am ales să luptăm până la capăt. Adevărul strigă din vârfuri de sabie albastră și capete de lance însângerată, din vârf de pană albastră și vârf de pană colorată a Iubire. Rămâi... e greu... și totuși am împreunat mâinile a rugăciune, căci știu că-mi va fi ascultată chemarea. E mai presus de noi alegerea. E mai presus de noi Cuvântul!