Poveste albastra

Undeva departe, dincolo de timp si gand, Azure statea pe stanca alba sarutata de mare si isi astepta iubitul.
Iubitul ei, Crystal, venea din departari, mereu la ea, mereu in acelasi loc, in aceeasi clipa.
Totul incremenea cand se intalneau ca intr-un tablou fantastic in care El punea culorile  curcubeului si lumina binefacatoare.
Cand erau impreuna carnea stelelor vibra si marea incerca in zadar sa smulga imensa camasa a noptii.
Erau nopti de basm.
Ea privea cerul in lipsa lui si il implora de fiecare data sa i-l aduca inapoi teafar. Se perindau atatea stele...atatea ganduri.
 "Cum erau stelele cand te-am intalnit. cand am inceput sa te iubesc, cand te-am iubit cu adevarat, cand am plans, cand ne-am simtit departati unul de altul....mai stii?" soptea Azure spre Astrul alb care ii ghida Iubirea, stiind ca acesta ii va duce soaptele spre inima lui Crystal.
 Erau doi napastuiti ai soartei, amarnic incercati de asezarea neprielnica a astrilor. Tacerea asteptarii era grea.
Stelele isi repetau drumul lor, mereu altfel  si totusi mereu la fel.
Noptile de dragoste erau numai ale lor chiar daca se afundau in negura timpului. Stiau ca noptile nu vor muri niciodata, poate numai o data cu ei.
Azure privea mereu in oglinda stelelor si cauta drumul incastrat al iubitului ei Crystal. Si drumul Iubirii lor.
Erau inscrise acolo cu cioburi din carnea lor dornica de viata.
Dar Crystal o iubea pe Azure mai mult decat pe sine. Mai mult decat viata, mai mult decat moartea si atunci, se intorcea mereu, stiind ca ea e pe malul marii, in locul in care o cunoscuse. Si il astepta mereu, dincolo de timp si gand. Asa cum isi jurasera. Ii simtea inca trupul intre maini si ii auzea soaptele. Atunci privea cu dragoste spre Astrul alb care ii unise. Stia ca ii vegheaza. Si era fericit.

Erau albastri si isi inganau singuratatile rascolind visele.
Cand se regaseau pe malul marii lor erau beti de fericire si isi impleteau trupurile ca niste ghirlande uriase de flori orientale.
Isi mangaiau sufletele intr-o ploaie de stele argintii de dor si in acele clipe marea canta inundata de lumina, Incrustau cuvinte in nisipul umed al noptii si atunci Timpul se oprea numai pentru ei.
Cand se atingeau tipau pescarusii si vibra aerul. Isi vindecau ranile, dureroase si adanci peste care trecusera valurile unor uriase furtuni.
Dar visele se adunara toate si gandurile se adunara toate si ridicara o cetate pe care marea o saruta fericita.
Era a lor. Cetatea lor, alba ca si Astrul care ii unise.