Vine o vreme la care cu lacrimi picurând ca ceara lumânărilor mă-ndeamnă câteodată un gând de terminare, să las în urmă tot ce mi-a trecut prin mână, dar clipele acestea sunt singure pe lume. Pe drum se-arată lumina strălucind neasemuit, încălzindu-mi fiecare fărâmă de corp și atunci timpul nu mai are măsură. Strălucește lumina și mă conduce ușor spre cale, știind că voi împărtăși și înțelege bucuria de a fi în jurul meu. Visele urâte se transformă treptat în cenușă albă ce se împrăștie spre trecut. Mi se face somn și adorm cu gândul ca dimineața va veni din nou și umbrele se vor împrăștia speriate de lumini. În inimă se aprinde luna ușor ca o candelă aurie și parcă și stele se-aprind de iubire. Sunt eu, ești aici, ești tu, sunt aici. Te văd în mine, iubirea mea se reflectă în tine. Avem brusc toate nuanțele posibile și culori ne învelesc sufletul în fericire. Și atunci știu că sunt și simt...
Iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu