joi, 24 februarie 2011

Pas cu pas prin suflet

N-o să mi se frângă visul,  mi-e prieten drag ce mă călăuzeşte mereu. Sunt o călătoare veşnic surprinsă de umilitoare şi dureroase distanţe, ca o ironie a vieţii.  Am tălpile rănite şi las însângerate urme de paşi  prin fugarul timp, eternitate fără măsură, neputincioase cuvinte de dragoste, mută privire, clipe obositoare de singurătate, răni în adânc. Mi-e slobod gândul înspre zări, nestinse doruri mă îndeamnă și din ceruri cad stele ce pe umeri mă înseamnă. În trupul meu suspină păsări albe şi dulci raze de soare, simt corzi albastre, strune întinse pe sufletul ce doare şi atunci privirile îmi devin de sticlă, iar sufletul foc. Un fir de iarbă-mi încolţeşte-n palmă şi ecoul lui se-aude jos, departe, în întinsele lunci de vorbe mute. Încerc din el să scot un clinchet de harfă și în drumurile mele apar apoi flori albe, roi de stele şi de fluturi. Privirea îmi devine blândă şi ochii strălucitori, iar pieptul uns de muzici şi culori pare un crâng de flori ca cel prin care rătăcesc uneori când dorul răsuceşte imense rotocoale de suflet.

Un comentariu: