vineri, 29 octombrie 2010

Iubire fără iubire

  Cât am dorit să vii, iubite, să-mi mângâi speranţele bolnave
cu nebunii fără de capăt şi nebunii suave...
Aşa sunt eu, am încercat şi imposibila iubire
ce-o cântă-n van poeţii, această specie de nebuni frumoşi
ce-au ars pe ruguri.
Deasupra lor şi ceru-i mai senin şi strălucesc pe ţărm de mare.
Îţi port pe umeri dorul şi vreau să-ţi dăruiesc mereu
pură petală-nrourată şi curată - Iubire fără sfârşit.
E greu s-aduni mărgăritarele de lacrimi ce-aduc cu ele stele patimaşe.
Atunci când setea doare şi foamea dragostei te doare, să ştii
că dragostea ce o purtăm e-o floare albă, pură.
De ce când lacrimile vin, inrouraţi ne-ntoarcem pe pamânt
prin flori şi iarbă, prin valurile apelor curate ce inundă pământul uscat?
De ce când stăm, visăm cu ochi deschişi şi măsurăm înaltul bolţii ce ne plouă
cu raze aurii şi toamna ce ne creşte, ne face iar copii?
De ce când te opreşti din drum, conturul tău ma arde?
Rămâi şi-ntoarce foaia albă ca să adorm pe frunza roşie din parcul ce ridică abur.
Cerul mă albăstreşte si merg desculţă printre frunze.
Se-nalţă triste melodii şi se prăbuşesc vise...
Ireal te simt şi vreau să fii mângaierea mea!
Ridic privirea şi deasupra, in vârf de boltă, se aprind milioane de făclii.
Acolo-i şi Lumina noastră.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu