Steaua albastra

 Pentru el, mangaierea sufletului era ca o ploaie de soare, un soare de dor fara margini, o mare inundata de lumina.
Inima lui batea tare la emotia revederii.
Era ca un copil care are nevoie de liniste, de dragoste, care are nevoie de zbor.
Tacerea asteptarii era grea.
Vibra la atingerea viselor de demult.
Noptile ii erau rascolite si visele inundate de culoare ce exploda pe cerul senin plin de stele.
O va cauta mereu pe potecile vietii si va ridica bratele de nenumarate ori.
Pasari cu aripile ude de o lumina zeiasca ii dadeau roata cetatii.
Privea spre cer.
Turlele cetatii aveau conturul rosului de rasarit.
Se intreba atunci:
"Exista dragoste? Mai exista dragoste? Parca totul in jur e doar un morman de amintiri..."
O durere sfasaietoare il facu sa descopere o rana adanca ce nu se mai vindeca.
Parea a nu mai gasi calea spre eliberare.
Se simtea ca un napastuit al soartei, amarnic incercat de asezarea neprielnica a stelelor.
Era incatusat in noaptea amara, lipsita de dragoste.
O lacrima albastra ii umezi geana.
Deodata, o stea ii lumina dramatic gandurile. Steaua, albastra ca si lacrima sa, ii sopti:
"Va veni o noapte cu miros de portocala si atunci bucuria implinirilor tale va fi iar intreaga! Rotile imense ale timpului vor fi iar puse in miscare si atunci luciul lor argintiu te vor calauzi."
Steaua albastra ii trimise rauri de argint, niciodata intrerupte si ii rascoli amintirile, spulberand durerea si alegand lumina.
Zambi atunci, asa cum nu o mai facuse de mult.
Privi in jur si totul era altfel. Auzi marea chemandu-l.
Se apropie de tarm. Privi marea cum saruta malurile si zidurile cetatii sale. Privi pescarusii care fara teama de inalturi se roteau senini. Vazu, in zare, o barca de pescari ce in disperarea lor nu gaseau tarmul. Era o vecie pana la orizont.
Atunci intelese si inchise ochii. Simti deodata briza sarata mangaindu-i fata.
Si mai simti si caldura soarelui ce se ivea din mare, mai frumos ca niciodata.
Steaua albastra ce-l privea, zambi atunci.