Tablou de primăvară

Din rouă de scântei multicolore ridic ușor iar brațele-n lumină. Natura reînvie, florile-s pasteluri și a mai rămas din anotimp parcă o nălucă. Se-aleargă frunzele-n cărare, petale diafane dansează în vânt și fumul e țesut  la coșurile caselor pentru ultima oară. Un vânt subțire se întețește și răsfiră aceste  raze de soare blând, încă neputincios. E cerul ca de oțel, înalt și greu și frunzele se apleacă pe o parte. Lumină împărțită în culoare. Dar ce ai înțeles tu din umbra mea care se clătina prin vânt spre rădăcina copacilor înfloriți, amăgiți de o firavă rază de soare? Conturul trupului tău străbătut de păsări speriate se multiplică sub pleoapele mele arzând. Vâlvătaia lor e ca o limbă de foc continuu ce se întețește. Părul mi-e o pădure tânără foșnitoare, prelungită în noaptea durerilor. Atât - sub pleoape focul și pădurea arzând ca o explozie de stele albe. Un drum în pustiul oftărilor târzii spre somnul tăcut al brațelor tale.
Oftez și stele ard. Jos. Și sus.

Aprinde stele în suflet

Dau clipelor năvală, scot stele mari în zbor
să-mi lumineze calea pe care-o scriu cu foc
ca să-mi piară urma-n ceruri și apoi
din fumul greu de jos
să fiarbă-n joc nebun pământul durerilor. În palmele arzânde simt carnea vibrând
a poem de valuri sfinte
ce lovesc tărâmuri albe
în înălțarea incandescentă spre zenit.
Din zborul meu prin stele
te-aud iar murmurând,
ca un izvor ascuns prin albe flori.
Port cu iubire în palme
lumina sacră și urc rotit cu tine-n stele. Inima pulsează, îndemnându-mă întruna la visurile mele.
Mi-e dor de clipa fulger,
de stelele ce luminează-n joc
drumul atâtor nopți în șir.
Când steaua albastră mă va arde pe frunte
cu lumină,
mă va îndemna doar glasul uitatelor poteci,
apoi din gene picura-vor în șuier dorurile toate,
de muzici și de dansuri
șerpuitoare-n foc.
Voi face cruci de stele
pe drumurile toate și te voi regăsi
printre florile câmpiilor
de pulberi aurite,
de dor strălucitoare.
O potecă se va țese urcând spre zări
cu vise pure și lacrimile...
se vor preschimba în luceferi și-n apă de izvor.
Îmi sunt iar pumnii plini de stele
și mă încarc cu ființa toată
de la ele.
Stea pe stea se așează ca omătul greu de ape,
mantie albă de zăpadă acoperind fiori
ce îmi cresc în sânge.
Valea visurilor mele se umple de stele
ce cad mereu, din cer.
Hai, adună cu mine ploi de stele
cu lumina tremurând și așează-le cărare.
Adună în pumni răcoarea lor împletind cununi,
sclipirea lor ne va aduce liniștea și pavăză vor fi.
Aprinde stele-n suflet!

Semne

Prin geamul subțire văd trecând profilul tău cu un zâmbet de primăvară. Pentru o clipă tresar și lumea mi se pare mică, cuprinsă de temeri. Ușor întoarcem secundele de partea noastră și atunci îți întârzii plecarea, odihnindu-te la fereastra mea. Îți aduci aminte ce-a fost, încet, puțin câte puțin, cât o fâlfâire de aripă de albatros. Steaua polară ne șterge pașii iernii din minte și ne dă lumina verii. Suntem aici să reîntoarcem iubirea, să readucem lumina în noaptea lungă. Din lacrima de dor, parcă ai fi umbra mea și nu te mai desparți de mine. Se apropie clipa, momentul aceluiași cuvânt, al aceluiași gest transpus pe undele răcoroase ale vibrației. Ne apropiem cu degetele prelungi căutând praful auriu solar peste pleoape răsunând. Semne cu noi, cu steaua noastră ce există dincolo de penumbre. Adieri de gest, adieri de cântec ce ne ascund de zgomot și năluci. Vise ce ne urmăresc ca un vuiet de mare ale cărei val caută neîncetat până dincolo de moarte. Pășim prin zi și noapte, fără teamă, ne ocrotim de toate dihăniile, ne mângâiem gândurile și muzici liniștite ne înfloresc în suflet. La fiecare pas coboară steaua noastră pâlpâind și ne cresc aripi pentru că suntem alături. Cuvintele se transformă în râuri limpezi de munte ce dansează cu pietrele. Flori albe pâlpâie înrourate împrejur. Șoptim cuvinte de dragoste și zăpada sufletului se așterne calmă, ca un vis care a început de mult pe petala unei flori tremurând. Balans de vise mă mângâie și nu mai e nevoie să te caut căci ești aproape. Semne albe se rotesc în jurul tăcerii care se sfârșește.

Rugă

Ce bună-i ziua
dacă luminile sunt împărţite!
Bat clopotele-n sat,
ţăranii fără tihnă
merg pe drumul mare
spre rugăciune.
Un cor vibrează,
adus din culme
cu rugă sfântă
ce se ridică cu calm
din inimi curate.

Voi care...

Voi care mai puteți minți și nu vă doare,
lăsați-vă o clipă osteniți,
aveți o clipă doar răbdare,
opriți-vă din goană și priviți!

Ce jaf rămâne când sădind minciuna,
vă ocrotiți sublima liniștire
culcușul cald de lene și cu mâna
vă ștergeți fruntea ostenită de gândire.

Ați prins o clipă de noroc grotesc
ce va-nălțat spre locuri nevisate
în toi era furtuna și firesc
v-ați așezat pe-un tron de vise moarte.

Ca să vă țineți trează bucuria
aprindeți câte-o candelă minciunii
când presimțiți cum mișcă schelăria
și v-amintiți de roadele furtunii.

 Să nu uitați sacrificații
s-au dus de mult și-i grea povara
blesteme vechi vor învia Carpații
un nimb de foc va lumina iar țara.

De-i chiar atât de scumpă libertatea,
atâtea vieți să coste în zadar
cutremurați-vă când moartea
va răsuci iar hora la hotar.

Vă luminați deci clipelor ce trec
un bob de rouă sfântă ardă
în gropi de humă morții azi petrec
minciuna se transformă în petardă.

Acum când încă ard altare
când încă mai putem iubi
să ne plecăm spre cel ce parcă moare
și mâine poate n-o mai fi.

Să nu-l rănim cu ghiarele minciunii
strivind sub cizme flori de crin
păstrați o clipă în tăcerea lunii
ce-a mai rămas din stropul de divin.

Nu vă-nșelați cu aburii puterii
e prea amară clipa la final
când cățărați pe ghimpii întrebării
veți mistui în flăcări val cu val.

Să nu uitați că tot ce-i viu se trece
topindu-se în alte forme vii
azi străluciți, dar mâine poate trece...
Minciunilor să nu le faci copii!

Sunt un copac

Sunt un copac puternic cu rădăcini profunde, 

sunt un copac înalt căci ramurile-mi lungi ajung la stele, 

sunt un copac tăcut ce-ascultă șoaptele vântului, 

sunt un copac liber deși mă țintuiește pământul, 

sunt un copac curat pe care l-au spălat lacrimile norilor, 

sunt un copac fierbinte încălzit de raze de soare, 

sunt un copac albastru când mă îmbracă mantia înstelată a nopții, 

sunt un copac bun ce adăpostește suflete speriate, 

sunt un copac darnic căci cu ale mele fructe hrănesc înfometații,

sunt un copac iubit căci frații mei mă înconjoară mereu,

sunt un copac miracol căci am apărut dintr-o măruntă sămânță.

Sunt un copac ce iubește căci simte și trăiește fiecare clipă cu tot sufletul.

Vis straniu

Mulțime de oameni
venind de pe altă lume,
sute de călători ducând și schimbând
din când în când brațe cu flori.
O clipă am simțit și eu
că vin de pe alte tărâmuri,
mai săracă sufletește, mai singură, ca ei.
 Mă uitam la fețele lor lâncede,
îngălbenite de nesomn și am înțeles
ce greu e să fii departe.
De unde vine atâta lume?
Toată mulțimea aceasta aducea un mesaj.
O voce cunoscută se auzea.
O bătrână cu o voce atât de cunoscută
făcea propagandă mistică
într-un grup, cu vorbe apăsate.
Mesageri în toate formele: 
durere, furie, teamă, neputință 
şi chiar singurătate. 
Toți pe drumul spre Lumină.

Cântec

Un cântec suav de pasăre măiastră se înșurubează prin aer. Un cântec ce mă trezește din somn și atunci văd visele de lumină trecând peste visele de nor. O nălucire, niște cai trandafirii ce dansează frenetic în valuri de mare. Din iubire poți întoarce pe orice parte gândurile. Îmi frământ gândurile încet cu mâinile amândouă. Mi-e slobod gândul bun înspre zări și încă nestinse doruri mă îndeamnă spre steaua ce mă poartă sus. Cuvintele se aud șoptit și aprind marea dragoste de stea. Ochii îngână străluciri de rouă și caută cu gândul să găsească răspuns, să răstălmăcească plânsul ca pe o ploaie de primăvară. O lacrimă rămâne suspendată și se dilată până la uimire. Când iubești e o simplă joacă să poți să zbori, nu te mai gândești că viața e deasupra, atât e, doar un dans în doi printre petale de flori înmiresmate. Murmur cântece despre răsăritul de soare şi inima zvâcneşte de iubire. Iubirea se naște din nopți de visare ca stelele. Sufletul dănţuieşte a primăvară.

Gânduri pentru voi

Privesc deseori lumea ca pe o față a propriului eu. Oamenii sunt nemuritori prin ceea ce lasă în urma lor. Am trecut peste poduri și gânduri, am luat ruta ocolitoare ca să înțeleg că nu am fost urmărită de rele. M-am întors pustiită de dor acasă și gândul mă poartă mereu în urmă. Aș dori daruri sfinte penru toți cei care au făcut ceva frumos și bine. Nu mă pot opri din drum...

Poteci de suflet

Primii fiori, prima durere,
prima privire curată
pe marginea prăpastiei sufletului meu.
Poteca de lumină de pe coastă
o urcă dimineaţa o ciocârlie.
Pe aceleaşi poteci rătăcind,
cu întrebări care cresc,
iubim din nou cu suflet curat,
de mii de ani, fără ascunse feţe.
O mişcare fac şi sufletul
se umple de noi poteci
pe care poţi să o iei de vrei,
dar pietrele străbune care tac
apasă ca o cruce.

Joc

Copii se jucau de-a caii buni, caii albaştri. Alergau printre porticurile de piatră clădite îngrijit. Alergau printre tufele cu roze ca într-o epocă în care erau la modă buclele aurii şi pictorii lucrau la scene de vânătoare sau portrete de femei tăcute în spatele cărora se desfăceau luminoase peisaje. Tufele de roze erau făcute parcă special pentru ei, pentru buclele lor strânse cu grjă pe capetele rotunde. În râsul cristalin se scuturau buclele în dans. Mâinile subţiri, străvezii ca un cristal străbătut de curcubee le întindeau unul după celălalt în aerul care din jocul lor începea să susure. Degetele erau ireal de fragede şi luminoase. Se jucau prea frumos. Se opreau din când în când, se uitau miraţi şi continuau jocul. În alt loc.

Regăsind lumina

Cobor ușor din nopțile de teamă,
din când în când mai regăsesc lumina
și sufletu-mi vibrează și retina
în dimineața calmă pământeană.
Iar untdelemnul liniștii solare
redă putere misterioasei ființe,
aduce visul lângă pietre clare
zdrobind dureri adanci și umilințe.
Cine mai știe, cine-ar vrea să știe
de noi, când fiecare singur moare?
Se-adună cârdul gândurilor în chilie
și-acolo tac topindu-se-n uitare.
De vine-o vreme să ne pară rău
de toate câte-au fost să fie
câte-un fior ne țipă luând cu greu
alunecosul zbor spre amintire.
Cobor ușor din nopțile de teamă,
din când în când mai regăsesc lumina
și fiecare clipă cere vamă
străfulgerându-mi vie tresărirea.

Culori

Mi-e sufletul o pânză albă pe care Lumina creionează ușor o pădure, flori și gâze, păsări colorate. O mulțime de minuni se arată încet și cresc într-un dans nemaivăzut. Florile mă umplu de culoare și fericire. De vise frumoase. Din semințe plantate cu grijă răsar pe rând speranțe și gânduri bune, iubire și liniște.

În furtună

Adusă de furtună, iubirea se prelinge în mare. Scoicile sunt sărate și apa mult prea rece. Trupul o doare și sufletul trece în dedesubturi sumbre printre tresăririle de soare. Se lasă seara dulce și luna lucitoare aduce dorul surghiunit de timp. La poarta nopții se aude bătaia sufletului într-un târziu și stâncile din adâncime încearcă să găsească liniștea în valuri. Vara se apropie și pietrele devin mai albe, mai clare. Frigul dispare în depărtări.

Şi ştiu că sunt şi simt!

Vine o vreme la care cu lacrimi picurând ca ceara lumânărilor mă-ndeamnă câteodată un gând de terminare, să las în urmă tot ce mi-a trecut prin mână, dar clipele acestea sunt singure pe lume. Pe drum se-arată lumina strălucind neasemuit, încălzindu-mi fiecare fărâmă de corp și atunci timpul nu mai are măsură. Strălucește lumina și mă conduce ușor spre cale, știind că voi împărtăși și înțelege bucuria de a fi în jurul meu. Visele urâte se transformă treptat în cenușă albă ce se împrăștie spre trecut. Mi se face somn și adorm cu gândul ca dimineața va veni din nou și umbrele se vor împrăștia speriate de lumini. În inimă se aprinde luna ușor ca o candelă aurie și parcă și stele se-aprind de iubire. Sunt eu, ești aici, ești tu, sunt aici. Te văd în mine, iubirea mea se reflectă în tine. Avem brusc toate nuanțele posibile și culori ne învelesc sufletul în fericire. Și atunci știu că sunt și simt...
Iubire.

Călătorie

În lăcaşurile sfinte se odihnesc în urne cenuşile unor oameni care se găsesc rar. Acolo lumina cade aproape perpendicular pe stâlpii albi. Lăcaşurile astea sunt undeva poate în nişte singuratice insule din Egeea.
Acolo setea pentru călătorii mai frământă şi astăzi imaginare pânze, brăzdate de noduri pescăreşti. Acolo se pot duce la înălţimea urechii scoici  trandafirii din care murmurul sidefului  curge ca o miere divină.
Acolo sufletul se umple de alb și albastru.

Floare de colț

Floare de colț, visul meu din zori,
voce cu suflet înflorit,
adun cu tine toată primăvara
ce o sorbim cu ochii.
Vise vin și trec prin somn,
trec pe ascunse poteci,
prin temple dărâmate în ruină.
Cărămizi de dor clădesc
un cuib de taină,
vis minunat, stea proprie,
lumină pâlpâind ce vine în plutire
și învață ceva de la noi.

Celor care știu

Zile de întrebări cu răspuns și fără răspuns...ne reîntoarcem pentru omagii, pe drumul pe care l-am început, pentru inimă și suflet. Îndrumare, înălțare, sfințenie. În piepturi ni se zbate inima cu dor de cântec sfânt, cuvintele devin sonore și alcătuim ușor un cerc de inimi pe o coloană spre care urcăm cu un sărut pe buze, un braț de griji purtat mereu și-o flamură pentru vatra străbună. Avem un suflet pentru visare, un cârd de păsări zburătoare pentru dor, un ceas pentru gândurile toate. Ne scufundăm în nectarul speranțelor ce ne frământă nesomnul și atunci reușim să ne înfrățim cu norii. Un cuvânt, jumătate spre lumină, jumătate spre astrele ascunse, răspântii unde ne pierdem sau ne câștigăm când cerul lucește tremurând sau soarele fierbe. Cântecele sună în timp și căutăm pe dealuri, pe munți, printre pietre, răcoarea sufletului. Implorăm pentru clipa când vom săruta astrele și iarba ne va crește până la gene ascunzându-ne de ploi. Adulmecăm pașii spre cuvintele de început, păstrând o clipă în tăcerea lunii din ce a mai rămas din stropul de divin. Ușor ne cățărăm pe ghimpii întrebărilor și-atunci deschidem ochii mari cât sufletul, știind că tot ce-i viu se trece topindu-se în alte forme. Îi plângem pe cei ce strivesc sub cizme flori de crin și se înșeală cu aburii puterii, neștiind că focul va mistui minciuna și clipa e amară la final. Se vor opri din goană, vor privi și atunci vor plânge osteniți că au putut minți și nu a durut. Sădind neadevăr și-au ocrotit sublima liniștire prinzând o clipă de noroc grotesc. Păcat că vor afla târziu...minciuna se transformă în petardă. Cu frunțile ostenite de gândire, ne ținem trează bucuria și-aprindem candele ce ne încălzesc ferindu-ne de roadele furtunii. Vom lumina așa clipelor ce trec, vom arde altare pentru iubire. Vom uita că am fost sacrificați și povara a fost prea grea, toate vor fi duse de mult și un nimb de foc va lumina iar scumpa libertate.

Decebal

Din poarta sufletului tău
mereu beau apă de izvor,
alunecând cu gândul spre
credinciosul tău popor
care te-a iubit, răstălmăcind ritualuri
vechi, de tălmăcitori ai soarelui
încălzitor de suflet.
Lângă poarta aceasta
îmbibată de istorie
mă aplec cu un buchet de flori,
recuperând fărâma de memorie
în aurul zilei.

Rost

Un susur de stea înconjoară lumea aceasta mică în care trăiesc. Dorința este mare, orizontul este prea mic, trece printre munți ca o cărare și sufletul se strânge. La țărm scânteieri de lumină se plimbă pe aripi de păsări. Caut până și în valul care se apropie, în iarba ce dansează ușor în bătaia vântului aducând surâsul. Ecoul sufletului are ceva din mișcarea lucrurilor ca niște umbre reci din propria-mi retină. Încerc să nu privesc înapoi ci doar către linia orizontului unde cerul și pământul se împletesc întotdeauna. Oglinda destinului, precum sus așa și jos, reflectarea unui drum scris demult undeva, în infinit, cu litere de sânge în cartea vieții. Pictez cu sufletul, scriu cu inima, din adâncimi spre în afară, către soare. Lumini de vis, lumini de dor, muzici sublime mă înconjoară treptat. Lacrimile se transformă în nestemate ce cad cu clinchet în jur și atunci știu că rugăciunile au fost mereu ascultate. Suflete dragi, mereu alături într-o iubire ce învăluie cu căldură tot. Și știu că devenim un întreg prin cuvinte, prin sunete și culori. Și atunci albul sufletelor se îmbină cu roșul iubirii de tot și toate.

Fereastra mea

Am atins sticla ferestrei și am imprimat o mână argintie pe geamul murdar. Un gest ca o posesie. Mă reflectam în fereastră ca într-o oglindă și parcă aveam dublură.

Zbor în doi

Iubire, tu îmi albești nopțile întunecate cu bolți înalte de stele, buchete de flori dăruite din aburul celor ce s-au iubit până târziu, în zori. Trupuri calde, două câte două, învăluite în petale de trandafiri pe care le numărăm ca într-un joc transparent, numai al nostru și atunci verigile dragostei se transformă în brățări încrustate cu pietrele veșniciei. Stele mari, în zbor, ne luminează calea și o scriem cu foc ca să nu ni se piardă urma în ceruri. Urcăm în stele cu inimile pulsând și rouă cu scânteieri multicolore în priviri. Se aude un țipăt prelung de undeva din străfundurile ochilor tăi. Mă înfioară arcul de lumină suspendat  peste bolta luminoasă a frunților noastre. Cu mâinile vibrând ne recreem conturul și aruncăm scântei din frunte, din ochi spre ziua de mâine. Îmbrățișările se transformă în mănunchiuri de flori cu suspine de dor atârnând la capătul petalelor. Ne pipăim cu privirea, strălucind până târziu. Șoptim despre iubire și degetele se ating până aproape de pătrundere. Mâinile, aripi de dor cresc păduri noi pentru o nouă primăvară.Vremea ca o podoabă grea se ridică și spulberă pânza de ceață ireversibilă dintre mine și tine. Ne învăluie muzica, simfonie a dragostei, ne leagănă clipele, ridicându-ne peste zări într-un cântec suav ce se înalță peste vârfurile munților noștri de dor și dorință.

Ritualul cafelei

Nădăjduiesc să beau o cafea bună cu un prieten.
Mi-a rămas această nevoie de prietenie cu toate că e din ce în ce mai greu să te gândești la o prietenie adevărată. Nevoile atât de pregnante ale familiei, apoi serviciul, strâmtorează timpul necesar unei prietenii. Rămân doar întâlniri periodice, la intervale mai lungi de timp, când nu mai poți să îți dezvălui laturile sufletului.

Ecouri

 Lumina ce-ai născut fie icoana mea
ce mângâie mereu în mine
iarba tăcută.
Lumea-i tihnită, şi sufletul,
doar pasul greu mai rătăceşte
sub arcul de timp
ce înverzeşte încetul cu încetul.
Se miscă apele sufletului,
inele-a născut cineva
care a aruncat cu o piatră...

Somn

Somnul gândurilor sacre duce veac de negre zvonuri. Ard ca flacăra în ruguri și împletesc un zbor suind pe cuvinte. Dealurile cară ceruri de strămoși spre mine, desenate de păsări albe. Bătrânii, drepți ca stâlpii caselor de munte sunt sfetnici buni ce au văzut multe sub cer senin și ploi. În sobă pâlpâie lemnul ud și visul se încheagă din durere ca un cântec vechi. Un pat mai cald, un vis mai bun. Plâng ploi la ferestre...și tot coborâm nopți în suflet îngânând melancolii și doruri.

Video edited by Andreea Petcu(oceanflower1), lyrics: Laura Matache: Printre copaci, music: Ernesto Cortazar-Nunca from the new album Boleros vol 3 (2011)

Video edited by Andreea Petcu(oceanflower1), lyrics: Laura Matache: Iubire, music: Ernesto Cortazar - Por ti aprendi a querer Album: Boleros vol 3 (2011)

Amintiri

Începu să caute în câteva sertare până descoperi rând pe rând, dintr-o grămadă dezorganizată, câteva fotografii. Căuta punți de legătură ca să își clarifice ceea ce vedea cu ochii minții. Și într-adevăr, nu se înșelase. Regăsi surâsul natural, dezinvoltura, strălucirea ochilor, încheieturile fine, extremitățile mici, aerul de felină. Detalii ce îi întregeau dragostea.

Primăvara

Primăvara ridică ruguri de dragoste ce vibrează. Flori multicolore, fluturi ai bucuriei. Lumea privește uimită la ghirlandele de flori ce îmbrățișează pământul. Curți pline de flori, parcuri, grădini ce devin leagăne.

Un zâmbet

Un pumn de stele îți dăruiesc pentru un zâmbet. Aproape de constelația mea e o lume feerică, un vis, un semn al racului treaz în orice clipă, bubuind în uriașele timpane ca o furtună a destinului. Luminate, mâinile mele lucesc în licărul ochilor tăi. Un gest crescut din mâinile tale, ca un fâlfâit de aripi imens și transparent mă face să iubesc lumina soarelui generoasă, lumina stelelor și a vieții geneză. Și atunci surâsul dezinvolt e treaz în fiece clipă.

Tăcere

Mă împresoară muzica și seara devine toată un suspin. Pe rând dau buzna stele ca niște roiuri în fântâna sufletului meu. Adopt apoi tăcerea ca pe un scut.

Mai știu

Și știu c-am fost bărbat călare

cu sabia căzând de-atâta epuizare

și știu durerea ce-a pulsat în mine

și apăsarea armurii o știu prea bine...

Mai știu c-am ridicat pumnul spre cer

când mi-am strigat iubirea tot la el

și numai calul negru tovarăș l-am avut

atunci când am pierdut cum n-am crezut.

Și am văzut și sânge șiroind

și sufletul mi l-am văzut plutind

jurând să-mi regăsesc iubirea,

chiar de știam că-mi pierd nemurirea.

Mai știu cum între lumi rătăceam drumul  

adulmecându-i dragostei parfumul

și știu că am ieșit învingător într-un duel

cu răni pe trup și-n suflet roș măcel,

dar am ales Iubirea să-mi fie călăuză

și-un suflet alb de fată - eternă muză.

Întoarcere

Copilăria, mică făptură cu ochi de mărgele și haine pe care culorile dau năvală. Mă întorc de fiecare dată la copilărie, cât mai aproape de copilărie și dacă nu o găsesc încep să urlu prin pădurea făgăduinței. Copilăria se răstoarnă în gâtlej, încerc să scriu, întind o mână, deschid o fereastră, mă scufund cu toată rotunjumea inimii. În pragul primăverii ce ne colorează emoțiile sunt un copil ce surâde de parcă ar vedea pentru prima oară iarba. Lumina mi-este albă și palmele mi se încălzesc fericite. Copilărie. Ochii smaralde, gura căpșună, pielea ce cheamă surâsuri, mâini pline de sete pentru înalte cupole, gânduri curate, sentimente de început, armonie și soare. Lumina pătrunde în tresăriri de suflet și o floare de aur se ridică din ochi. Măsor lumina ziua, noaptea-ntreagă, cu suflet curat de copil, limbi de foc şi limbi de ape,se mişcă toate. Am mîinile răsfirate de doruri contradictorii. Mi-e dor de tot ce-a fost și nu mai este, dar știu că toate vor veni iar. Și roata timpului va învârti destine plimbându-le ca printr-o poiană a celui mai frumos vis.

Video edited by Andreea Petcu(oceanflower1) lyrics: Laura Matache-Dor de îmbrățișare, music: Ernesto Cortazar-All the things we shared