Celor care știu

Zile de întrebări cu răspuns și fără răspuns...ne reîntoarcem pentru omagii, pe drumul pe care l-am început, pentru inimă și suflet. Îndrumare, înălțare, sfințenie. În piepturi ni se zbate inima cu dor de cântec sfânt, cuvintele devin sonore și alcătuim ușor un cerc de inimi pe o coloană spre care urcăm cu un sărut pe buze, un braț de griji purtat mereu și-o flamură pentru vatra străbună. Avem un suflet pentru visare, un cârd de păsări zburătoare pentru dor, un ceas pentru gândurile toate. Ne scufundăm în nectarul speranțelor ce ne frământă nesomnul și atunci reușim să ne înfrățim cu norii. Un cuvânt, jumătate spre lumină, jumătate spre astrele ascunse, răspântii unde ne pierdem sau ne câștigăm când cerul lucește tremurând sau soarele fierbe. Cântecele sună în timp și căutăm pe dealuri, pe munți, printre pietre, răcoarea sufletului. Implorăm pentru clipa când vom săruta astrele și iarba ne va crește până la gene ascunzându-ne de ploi. Adulmecăm pașii spre cuvintele de început, păstrând o clipă în tăcerea lunii din ce a mai rămas din stropul de divin. Ușor ne cățărăm pe ghimpii întrebărilor și-atunci deschidem ochii mari cât sufletul, știind că tot ce-i viu se trece topindu-se în alte forme. Îi plângem pe cei ce strivesc sub cizme flori de crin și se înșeală cu aburii puterii, neștiind că focul va mistui minciuna și clipa e amară la final. Se vor opri din goană, vor privi și atunci vor plânge osteniți că au putut minți și nu a durut. Sădind neadevăr și-au ocrotit sublima liniștire prinzând o clipă de noroc grotesc. Păcat că vor afla târziu...minciuna se transformă în petardă. Cu frunțile ostenite de gândire, ne ținem trează bucuria și-aprindem candele ce ne încălzesc ferindu-ne de roadele furtunii. Vom lumina așa clipelor ce trec, vom arde altare pentru iubire. Vom uita că am fost sacrificați și povara a fost prea grea, toate vor fi duse de mult și un nimb de foc va lumina iar scumpa libertate.