Ne oprim în loc, ni-i pasul greu, respiraţia, sufletul...chiar totul? O lacrimă pe buze se opreşte, e Dumnezeu aproape, stele albe se odihnesc pe piatra rece. Înmărmuritţi privim lumina, înspăimântaţi de timpul care trece şi ne rugăm doar să fie bine. Va veni vremea când vom atinge stele, ne vom căţăra pe vârf de munte de piatră, vom urca miresme spre bolţi, vom clădi spre noi pietre albe de timp, stele ni se vor aprinde în cale, stele strălucitoare ce vor lăcrima şi vor cânta clopoţei de cristal ce vor îmbujora văzduhul cu clinchet argintiu şi cristalin. Un cântec lin ca fulgii de zăpadă ce cad din înaltul gri al necuprinsului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu