Zbor în doi

Iubire, tu îmi albești nopțile întunecate cu bolți înalte de stele, buchete de flori dăruite din aburul celor ce s-au iubit până târziu, în zori. Trupuri calde, două câte două, învăluite în petale de trandafiri pe care le numărăm ca într-un joc transparent, numai al nostru și atunci verigile dragostei se transformă în brățări încrustate cu pietrele veșniciei. Stele mari, în zbor, ne luminează calea și o scriem cu foc ca să nu ni se piardă urma în ceruri. Urcăm în stele cu inimile pulsând și rouă cu scânteieri multicolore în priviri. Se aude un țipăt prelung de undeva din străfundurile ochilor tăi. Mă înfioară arcul de lumină suspendat  peste bolta luminoasă a frunților noastre. Cu mâinile vibrând ne recreem conturul și aruncăm scântei din frunte, din ochi spre ziua de mâine. Îmbrățișările se transformă în mănunchiuri de flori cu suspine de dor atârnând la capătul petalelor. Ne pipăim cu privirea, strălucind până târziu. Șoptim despre iubire și degetele se ating până aproape de pătrundere. Mâinile, aripi de dor cresc păduri noi pentru o nouă primăvară.Vremea ca o podoabă grea se ridică și spulberă pânza de ceață ireversibilă dintre mine și tine. Ne învăluie muzica, simfonie a dragostei, ne leagănă clipele, ridicându-ne peste zări într-un cântec suav ce se înalță peste vârfurile munților noștri de dor și dorință.

Țăranul și Dumnezeu

Lui Dumnezeu de sat îi este dor și de mirosul pâinii din cuptor. Câmpii mănoase noi vă așteptăm în piețe pline din orașe...
Pornește iar țăranul cu plugul la arat,
se-ntinde lin câmpia cât o cuprinzi cu ochii. E vremea bună pentru semănat,
din cer bogat de ploaie iar cad stropii.
Va fi un an mănos de-o să muncească toți, țăranul știe una, să muncească,
cu drag să tragă brazda din măruntaiele pământului străbun. El dacă vrea, ridică orgi de aur, bogate spice pentru trup
și câmp aprins de maci pentru suflet. I-e mâna bună, gândul e la fel, acolo-i numai el și Dumnezeu printre stropii de ploaie pentru grâul său. Înalță catedrale-n câmpul larg deschis și o pâine albă îi este căpătâi, știind de un veac ce trebuie să facă, așa cum doina o cânta la fluier, la fel și caii ce trăgeau la jug ca în legendă. Pe ai lui copii țăranul îi învață ce-i mai de preț, să nu mai fugă nimeni la orașe și satele a vatră să miroasă, a grâu curat și copt, ogrăzile să fie cuib de păsări blânde, în coamă, satul să deșire miresme dulci de pâine la cuptor.
Țăran străbun, fii bun cu noi! Când vine vara, grâu-i curcubeu și câmpul turn de fildeș pentru zeu, miros curat de doine, cântec sfânt, de parcă Dumnezeu a coborât iarăși în case.

Schimbare

Am iubit întotdeauna singurătatea, dar de la o vreme simt nevoia să-mi cântăresc iubirea și dragostea de oameni. Nu pot spune dacă acesta este un lucru bun... s-ar putea să nu fie.
În ziua de azi, avem nevoie de comunicare. Numai prin ea putem trece
de sentimentul acesta de singurătate care ne frământă. Și totuși tac, așteptând schimbarea.
Până atunci... pictez cuvinte.

Cât te iubesc...

Cât te iubesc...
ştii doar tu şi mama
ce mi-a legănat trupul!
Atâtea stele deasupra sunt,
îşi cerne simplu timpul
clipe proaspete pe noi,

fuioare largi
de semne ale vântului
mă înconjoară și caut
un gest de-al tău
care să mă încălzească.
Stele reci de lacrimi
devin rubine la colțul ochilor și mă întreb
dacă e bine așa...
În amețeala serii păsări plâng și apa
își freamătă neliniștită unduirile
acoperindu-mă.
Iubirea doar, rămâne,
amforă cu miere lovită de val.
De-ar fi să mor,
aş vrea în braţele-ţi să mă sfârşesc,
să mă topesc de dorul ce m-apasă acum...