Țăranul și Dumnezeu

Lui Dumnezeu de sat îi este dor și de mirosul pâinii din cuptor. Câmpii mănoase noi vă așteptăm în piețe pline din orașe...
Pornește iar țăranul cu plugul la arat,
se-ntinde lin câmpia cât o cuprinzi cu ochii. E vremea bună pentru semănat,
din cer bogat de ploaie iar cad stropii.
Va fi un an mănos de-o să muncească toți, țăranul știe una, să muncească,
cu drag să tragă brazda din măruntaiele pământului străbun. El dacă vrea, ridică orgi de aur, bogate spice pentru trup
și câmp aprins de maci pentru suflet. I-e mâna bună, gândul e la fel, acolo-i numai el și Dumnezeu printre stropii de ploaie pentru grâul său. Înalță catedrale-n câmpul larg deschis și o pâine albă îi este căpătâi, știind de un veac ce trebuie să facă, așa cum doina o cânta la fluier, la fel și caii ce trăgeau la jug ca în legendă. Pe ai lui copii țăranul îi învață ce-i mai de preț, să nu mai fugă nimeni la orașe și satele a vatră să miroasă, a grâu curat și copt, ogrăzile să fie cuib de păsări blânde, în coamă, satul să deșire miresme dulci de pâine la cuptor.
Țăran străbun, fii bun cu noi! Când vine vara, grâu-i curcubeu și câmpul turn de fildeș pentru zeu, miros curat de doine, cântec sfânt, de parcă Dumnezeu a coborât iarăși în case.