peste puţin, în miezul nopţii,
încununat de grea lumină,
sub mâna blândă a Tatălui iubit,
iar te ridici să ne mai luminezi
şi noi să credem că
Iubirea e totul pe pământ.
Când te ridici mai ia-ne din nevoi.
Sunt multe...
Sunt oameni, care, flămânzi,
îţi intră-n casă şi aprind lumini,
se roagă, apoi îi năpădeşte plânsul.
Li-i greu.
Speranţele-s topite şi licărul de soare
pe care-l văd, renaşte-n ochii lor
un susur de lumină bună.
Întinde mâinile şi rupe
lanţurile acestei omeniri!
Atâtea veacuri de amar ne-apasă oasele
şi tot mai credem în zadar că suntem nevinovaţi.
Am inventat atâtea, crezând că ne putem spăla de grelele păcate...
Gândindu-ne la noi, am stat cu ochii aţintiti la tine,
miraţi că nu ziceai nimic,
rănit de ignoranţe şi de spini,
cu urme dureroase-n piept.
Dar te ridici în larga zare,
acolo unde lumina este fulg
şi puterea e Iubirea pentru tot şi toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu