Cercul

Suferise până la predare. Și poate mai mult. Nu mai găsea putere de vindecare. Se îndoia de ceea ce fusese odinioară, căci pierduse prea mult. Și-ar fi dorit să fie acum, când parcă și vânturile-i suflau împotrivă, o căprioară alergând printre dealuri. Ar fi alergat prin păduri și peste râuri singuratice, departe de ce se temea mai mult. Nu mai putea picta ceea ce fusese. Nu mai putea delimita vecii de stâncile munților ce îi vedea în depărtare. Cândva zburase de pe stânca cea mai înaltă, iar acum o privea ca pe ceva de neatins.  Urcase pe ea ca om, mai mult ca om ce nu se temea de zbor, căutând iubirea ce știa că e totul în toți. Nu se temea pe atunci de rănile din tălpi și zgârieturile ce le adunase în urcare. Culorile și formele lor îi adânceau mai mult dorința. Azi, mai păstra îngropate în adâncul privirii, toate bucuriile ce treptat se transformaseră-n dureri. Nu le simțise puterea căci o cuprindeau cu aceeași stare de amețeală. Pierduse mult primind și primise mult pierzând, clipă după clipă. Lăsase în urmă gânduri și sentimente sublime. Soarele rotund o mai ridica la viață, amintindu-i că locul ei e acasă, în lumină. Ochii mai căutau în oglinzi de apă ceea ce fusese odată. Și atunci își spunea ca să nu uite iar, că iubește pădurile și pajiștile pline de verde, cerul albastru și munții înalți ce-l străpung. Din acest verde-albastru își lua puterea, prin ochi și prin inima plină de recunoștință pentru toate câte erau. Ancora gândurilor-i rămăsese înfiptă în suflet și nu o lăsa să se piardă. Gardianul inimii îi păstra aprinsă candela vieții. Niciodată nu-și trădase inima. Adunase liniște și frumusețe, gânduri nobile și zâmbete, bunătate și armonie, cât pentru toate viețile.

Acum simțea până în sânge biciul vânturilor ce încercau să o biruiască suflându-i împotrivă. Pornise singură pe drum și o înconjurau cețuri de teamă și durere. Ochi sălbatici o urmăreau atenți. Nu se oprea, chiar de auzea glasuri ce-i șopteau să se întoarcă.

 ....

Steven Kenny - The circle
oil on canvas 30x30 in. 2008