Prin geamul subțire văd trecând profilul tău cu un zâmbet de primăvară. Pentru o clipă tresar și lumea mi se pare mică, cuprinsă de temeri. Ușor întoarcem secundele de partea noastră și atunci îți întârzii plecarea, odihnindu-te la fereastra mea. Îți aduci aminte ce-a fost, încet, puțin câte puțin, cât o fâlfâire de aripă de albatros. Steaua polară ne șterge pașii iernii din minte și ne dă lumina verii. Suntem aici să reîntoarcem iubirea, să readucem lumina în noaptea lungă. Din lacrima de dor, parcă ai fi umbra mea și nu te mai desparți de mine. Se apropie clipa, momentul aceluiași cuvânt, al aceluiași gest transpus pe undele răcoroase ale vibrației. Ne apropiem cu degetele prelungi căutând praful auriu solar peste pleoape răsunând. Semne cu noi, cu steaua noastră ce există dincolo de penumbre. Adieri de gest, adieri de cântec ce ne ascund de zgomot și năluci. Vise ce ne urmăresc ca un vuiet de mare ale cărei val caută neîncetat până dincolo de moarte. Pășim prin zi și noapte, fără teamă, ne ocrotim de toate dihăniile, ne mângâiem gândurile și muzici liniștite ne înfloresc în suflet. La fiecare pas coboară steaua noastră pâlpâind și ne cresc aripi pentru că suntem alături. Cuvintele se transformă în râuri limpezi de munte ce dansează cu pietrele. Flori albe pâlpâie înrourate împrejur. Șoptim cuvinte de dragoste și zăpada sufletului se așterne calmă, ca un vis care a început de mult pe petala unei flori tremurând. Balans de vise mă mângâie și nu mai e nevoie să te caut căci ești aproape. Semne albe se rotesc în jurul tăcerii care se sfârșește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu