Alege calea!

Greșeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândește prea mult la micile lui înfrângeri, la dorințele lui personale și prea puțin la acest miracol care este viața, la obligația pe care o avem față de ea, de a o face mai bună, mai frumoasă. Iar dragostea este supremul miracol care ne poate împăca, înălța și călăuzi. Și atunci cum să fim fericiți? Cum am putea spera să fim noi înșine? Acolo unde este speranță este și viață. Adevărul nu trebuie să mire!

Cuvinte amestecate

Îmi amintesc de gura ta  ce cobora,
în valuri, pe trupu-mi nemișcat,
căutând nemurirea momentului etern...
Priveam la tine dezarmată și năucită
de dorul ce-l aveam în vis și apoi în sânge. Că te-am iubit întotdeauna sunt sigură și-atât de mult mă rog la Dumnezeu să-ți apere ființa și să ne apere iubirea....
Dragostea ce ți-am purtat mereu e însăși crucea ce o duc din ceruri pe pământ
și iar, pe drumul meu spre bolți.
Mereu vom fi alături în timp și spațiu, în vis și gând, mereu îmbrățișați cu sete, orbiți de patimi și trăiri.
Nu ne-om opri, încredințați acum că îngerii ne vor păzi mereu și atunci,
când poiana plină de soare ne va chema,
vom fi alături.
Dincolo de tot! Mereu!
  
תערובת מילים - נכתב ברומנית ע"י לאורה מטאקה

נזכרת בפיך יורד בגלים במורד גופי חסר התנועה,
מחפש אחר הנצח של הרגע האלמותי
הבטתי בך נטולת הגנות, מטושטשת מהגעגוע שהופיע בחלומי ואחר בדמי
שאהבתיך מתמיד, בכך אני בטוחה
ומהאל אני מבקשת כל-כך שיגן על קיומך,
שיגן על אהבתנו.
האהבה שתמיד נשאתי אליך
כצלב אותו אשא משמיים לארץ ושוב בדרכי אל הרקיע.
לעולם נשאר זה לצד זה, בזמן במרחב במחשבה.
מחובקים תמיד בצמאון עוורים מחוויות ותקריות.
מאמינים כי המלאכים יגנו עלינו לעולמים.
ואז כשקרחת היער המלאה בקרני השמש, תזמין אותנו,
נהיה זה לצד זה, מעבר לכל! לעולם!

Chemare

Vino iar să fim prieteni.
Haide vino şi pune sus pe taler un zâmbet,
căci nevoie mare are suflul meu
de suflul tău.
Uite-mi inima, uite-mi ochii
care te roagă din străfunduri
să-i mai mângâi cu flori dulci
şi parfumate de iubire...

הזמנה - נכתב ברומנית ע"י לאורה מטאקה

בוא ונהיה שוב חברים
בוא והנח שוב חיוך על כף המאזניים
כי כה זקוקה נפשי לנפשך,
ראה את ליבי, ראה את עיניי,
המבקשים ממעמקים שתשוב ללטפם
בפרחים מתוקים וריחניים, של אהבה..

Sfârșitul verii/ End of summer

Florile își închid pleoapele,
durerea ce o simt în suflet e nesfârșită...
Se duce vara cu ierburi mari și fluturi moi,
se duce vara, dar vraja ei rămâne în noi...
 
Flowers close their eyes and the pain that I feel in my soul is endless ...
Summer goes away with great herbs and soft butterflies,
summer goes far away, but her spell still remains in us ...

                                                                                                                                                       End of summer-Leonid Afremov

Mai știu

Și știu c-am fost bărbat călare

cu sabia căzând de-atâta epuizare

și știu durerea ce-a pulsat în mine

și apăsarea armurii o știu prea bine...

Mai știu c-am ridicat pumnul spre cer

când mi-am strigat iubirea tot la el

și numai calul negru tovarăș l-am avut

atunci când am pierdut cum n-am crezut.

Și am văzut și sânge șiroind

și sufletul mi l-am văzut plutind

jurând să-mi regăsesc iubirea,

chiar de știam că-mi pierd nemurirea.

Mai știu cum între lumi rătăceam drumul  

adulmecându-i dragostei parfumul,

dar știu c-am fost învingător într-un duel,

deși cu răni pe trup și-n suflet roș măcel.

Eu am ales Iubirea să-mi fie călăuză

și-un suflet alb de fată - eternă muză.

Dincolo de cuvinte

De ce ne lovesc uneori cuvintele și fac răni care nu se vindecă? Tot ceea ce există într-o ființă umană, nedeterminat și insondabil, rămâne undeva izolat de exterior, într-o altă viață. Puțini sunt cei care acceptă să se întoarcă la gradul zero al conștiinței și să nu renunțe la idealurile lor, chiar într-o existență brutală și chiar dacă-s preveniți că idealurile sunt nerealizabile.
Bucuria unei împliniri îți învăluie sufletul. Probabil că numai dezordinea ne pune în armonie cu murmurul surd a ceea ce ne scapă...
În contextul lumii prezente, libertatea este și ea un triumf uman, chiar și în adâncuri. Care este oare legea universului nostru sufletesc, a apariției și dispariției unui sentiment? Ce doresc doi oameni, unul de la celălalt? Nimic altceva decât ceea ce este celălalt, ceva nedefinit, dar care îl face să devină definit. Și nu este aceasta fericirea însăși? Această iluzie după care gonim în imensitatea unei câmpii pe care lăsăm poate bucăți de suflet, dincolo de orizont, dincolo de gând? Nebunia e în interiorul nostru, în micul cosmos, acolo unde nu mai există nimic, nici cauză, nici efect și totuși, e tot...
Poate că tocmai acesta e secretul vibrației noastre interioare. Nu spun nimic din câte aș fi vrut, doar aș vrea să am certitudinea că suntem în stare să iubim și să fim iubiți.
A venit clipa când m-aș lupta cu întreaga lume pentru noi.
Dincolo de cuvinte sunt EU! Ce port oare în mine? O chemare? Un strigăt? O dragoste?
Tot ce știu e că la capătul lumii mai există încă o zi azurie pe care ți-aș păstra-o ție.

Vis albastru

Vibrația continuă dintre noi nu o putem defini, nu știm cum să ne purtăm noi cu noi înșine. Ucidem tot ce avem mai bun și rămânem sterpi, bătuți de ploi și vânturi reci, înglodați în datorii față de noi și alții, speriați de ziua de mâine și de cea de ieri, cu priviri stinse și inexpresivi. Ne alungăm unii pe ceilalți, ne alungăm dar ne-am chema, îi respingem pe cei dragi și lovim în cei apropiați, disperați, într-o formă mai mult sau mai puțin înțeleasă. Risipim din noi fără să știm ce ar trebui să păstrăm și ne irosim ani întregi, obosiți și stingheri. De ce? Suntem așa cum ne-a sortit Creatorul - sacrii prin forța și tragicul lucrurilor. Și pentru ca paharul să fie plin, ba chiar să se reverse puțin, în momentul când întâlnim în sfârșit Iubirea, iubirea în formă pură și rară, cea care ne poate înălța și împăca cu tot și toate, trecem nepăsători în încrâncenarea noastră și o lăsăm cu mâna întinsă...
De ce când risipim atâta iubire peste tot și prin tot, nu zărim sau nu vrem să auzim frântura de cântec, visul de o clipă care ne-ar putea salva, ce ne-ar putea ferici, surâsul care ne-ar putea lumina?
Avem atâta nevoie unii de alții, atâta energie, atâta forță în priviri, atâta tandrețe ce zace în noi...
Fericiți cei care nu știu ce este durerea, fericiți cei care n-au plâns niciodată, fericiți cei care au căutat iubirea și au găsit-o.
Există ei oare?