Dincolo de cuvinte

De ce ne lovesc uneori cuvintele și fac răni care nu se vindecă? Tot ceea ce există într-o ființă umană, nedeterminat și insondabil, rămâne undeva izolat de exterior, într-o altă viață. Puțini sunt cei care acceptă să se întoarcă la gradul zero al conștiinței și să nu renunțe la idealurile lor, chiar într-o existență brutală și chiar dacă-s preveniți că idealurile sunt nerealizabile.
Bucuria unei împliniri îți învăluie sufletul. Probabil că numai dezordinea ne pune în armonie cu murmurul surd a ceea ce ne scapă...
În contextul lumii prezente, libertatea este și ea un triumf uman, chiar și în adâncuri. Care este oare legea universului nostru sufletesc, a apariției și dispariției unui sentiment? Ce doresc doi oameni, unul de la celălalt? Nimic altceva decât ceea ce este celălalt, ceva nedefinit, dar care îl face să devină definit. Și nu este aceasta fericirea însăși? Această iluzie după care gonim în imensitatea unei câmpii pe care lăsăm poate bucăți de suflet, dincolo de orizont, dincolo de gând? Nebunia e în interiorul nostru, în micul cosmos, acolo unde nu mai există nimic, nici cauză, nici efect și totuși, e tot...
Poate că tocmai acesta e secretul vibrației noastre interioare. Nu spun nimic din câte aș fi vrut, doar aș vrea să am certitudinea că suntem în stare să iubim și să fim iubiți.
A venit clipa când m-aș lupta cu întreaga lume pentru noi.
Dincolo de cuvinte sunt EU! Ce port oare în mine? O chemare? Un strigăt? O dragoste?
Tot ce știu e că la capătul lumii mai există încă o zi azurie pe care ți-aș păstra-o ție.