Frunzele caută rădăcini în cădere, dansând între viață și moarte. Triste, crengile goale promit revederea printre lacrimile reci ale ploii, iar lăstarii strigând cu durere, se întind șerpuind prin vânt. Ca niște fluturi mari, sângerii, alte frunze încep zbor rotit spre raiul cu iarbă înaltă ce îngroapă în adâncuri
grămezi de dureri și speranțe. Și norii continuă să spele iarbă și frunze, crengi și copaci. Contopire de frunză cu picătură, de viață cu lacrimă, noi ape ce se scurg spre vechi rădăcini. Mă plimb prin pădurea de cuvinte ruginite, ascund toamna la mine în suflet, mai caut încă visele pierdute în iarbă... Sunt și eu o altă Evă ce așteaptă la răscruce de drumuri... Sunt fugară, surâzătoare, fără cuvinte uneori, îndurerată când simt copacii bătrâni ce strigă, agățându-se de mine cu brațe lungi ce se ramifică întruna și mă doare că nu mai pot să întind mâna și să-ți scriu pe cer ce simt...
Descopăr toamna în priviri şi te asemăn unei frunze... Mai bine frunze și dans de frunze, decât crengi goale ce rănesc cerul într-o întindere fără răspuns...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu