Vis de iarnă

În plapumă de nea mi-adăpostesc iubirea și îmi acopăr inima cu stele de cleștar ce mă îngroapă suav. Sunt curată, strălucitoare, sub ramurile încărcate de alb transparent ca un abur de stea. Ochi-mi calzi îți îmbrățișează umerii căutând aripile de pasăre care strigă deasupra norilor ce ning iubire. Mă cuprinzi și ți-e teamă să suspini ca să nu spargi calmul serii cu atâtea vise în ea. Soare nu-i și frigul aspru a adus din alb o iarnă strălucind în pomi și gânduri, plângând la fereastră cu fulgi scânteietori de nea. Tot mângâind-o, spun că este trupul tău ce așternut în livada sufletului mă alintă în seara ce se lasă greu. Ochii mei sclipind te-cheamă...Vino să te prind la urmă și-n miros de primăvară să-nflorim în alb curat ca zăpada ce mă acoperă!

Leagăn de vise

Un fluture de dor
mi se așează pe pleoape
de parcă aș fi
o câmpie tânără
în primăvară
ridic brațele și simt
verdele crud, apoi
deschid pumnii
și cad mii de petale.
Presărate clipe
se rostogolesc
ca la amiază
clopotele în catedrală.
Am pumnii plini de stele
și-mi legăn visele în ele.

Se duce anul...

Se duce anul...
râul învolburat se strecoară
ducând departe negre gânduri.
Luna în cer, în baia de suflet,
o floare de argint cuprinde
cu roiuri dulci de sclipire.
Caut urmele vechi
pe drumul albastru
ce urcă șerpuind
spre bolta hrănită cu lumină
în care am întins aripi
fluturându-le în
rotocoale mari de pace.

Miezul vieții

Am ridicat o cupă în sănătatea
celor ce au plâns, au ars,
s-au stins în nopțile fără hotar.
Am ridicat o cupă în cinstea celor unși
cu mierea și untelemnul iubirii dintâi.
De e iubire, totul e!
Acesta-i miezul vieții...
în pragul deslușirii clipa-i fum...
Oprește-te și șezi, ridică ochii!
Vrei azi mai mult? Nu e de ajuns?
Azi poate-s vânt, răcoarea din livezi
și cu lumina lunii eu m-am uns
să pot s-o iau spre capătul
potecilor din munți, spre zorii puri.
Ce-i vremea?
O bătaie de sânge tânăr azi, iar mâine...
înțelepciunea pură,
un cerb care trosnește crengi de brazi
și ciutele-amețite le adună.
Azi te ridici, mâine o să cobori,
curate-ți sunt privirile și gesturile largi,
dar la final vei aștepta pe malul râului de dor
o șansă de plutire, zboruri dragi.
Căzând lumina la apus, prin noapte,
ea se înalță-n zori spre susul sus...

Și-n mare un val de moare, altul se ridică.
E semn că suntem trecători,
când unul naște, știu c-o să și mor,
dar nu e încă un motiv de frică.
Să înfruntăm destinul dacă-i dur
pe boltă noaptea-s stele, ziua sori
un astru bun, puternic, pur
ce aprinde veșnic sămânța de iubire-n noi.
Acesta-i miezul vieții! Vrei mai mult?

Lykaion

A fost un timp când Alb era rege. A fost o vreme când Alb era tot. A fost un munte alb odată și au fost și stele albe. Erau și lupii albi și păsările albe. Și erau și sufletele albe pe-atunci. Muntele alb era al lupilor albi. Și Alb era rege. 
Oamenii erau lupi, lupii erau păsări, păsările erau suflete și sufletele stele. Era o țară a lupilor, un tărâm al muntelui și un munte al lupilor. Muntele alb era cel ce veghea peste tot. Sus, aproape de creastă, în inima sa era o peșteră adâncă în care sufletele se adunau la sfat. Peștera avea ca păzitori șase lupi ce străjuiau zi și noapte căci în inima ei era un sanctuar, Altarul Soarelui și-al Lunii. Era singurul altar sfânt închinat lor, împreună, și cel mai puternic din toate timpurile. În mijlocul altarului era Poarta Timpului ferecată cu trei lacăte de argint ce se deschideau cu trei chei de aur. Fiecare pereche de lupi avea în păstrare câte o cheie. Erau nopți în care lupii dansau și făceau focuri în jurul altarului și erau zile în care lupii căutau locul cel mai bun în care să lase cheile la păstrare. Și zilele treceau ca și nopțile în oglinda timpului. Zile mai bune, nopți mai rele, zile mai rele, nopți mai bune ce se înșiruiau ușor în aceeași salbă a timpului. Veneau spre peșteră lupi-oameni, creaturi cu măști de lup, oameni cu blănuri de lupi pe ei ce credeau că blana e cea care îi transformă în vânători din vânat, în lupi adevărați, în ochii celorlați. Veneau spre peșteră uneori și făpturi ce hăuleau precum lupii albi, spulberând zăpezile la margini de pădure, dar niciunele din ele nu răzbeau până la intrare.  În nopțile fără stele, lupii se adunau chemându-se la altar. Chemarea lor de frați era pătimașă și fără seamăn. Nimeni nu îi putea copia, nu le putea reface cântul din noapte. Era cântul Frăției albe, un cânt aparte. Diferit de plânsul singurătății, diferit de ura ce scutura codrii bătrâni. Cântecul iubitorilor de singurătate. Lumina unui vechi lăcaş ne-a încălzit frunţile încreţite de nesomn.

Bilanț

A rămas ceva din buzele tale
pe tâmpla mea albită de vreme
și-așa voi fi mereu aproape de tine,
de gândul tău incandescent...
Câte puțin tot îți vei mai aduce
aminte de mine, de noi,
măcar cât o fâlfâire de aripă
peste creștet de copil...
Steaua polară îmi aduce înapoi
lumina din noaptea de vară
lungă, albastră și clară,
în care suspendate portocale
dau iz de sărbătoare de iarnă
curată și început de an fierbinte.
Un început de timp râvnit
în care să întoarcem iubirea
spălând-o cu lacrimi fierbinți
ca o ploaie de toamnă târzie.
Ciudată ploaie pentru iarna în care
am intrat în picioarele goale,
împrăștiind sentimente!
Se spulberă zilele, una după alta,
și ne regăsim iar, în prag de sărbători,
cu păr cărunt de atâta zăpadă,
ne regăsim în fiecare anotimp
și fiecare anotimp
e un amestec de an întreg
cu arome, anotimpuri, iubire și vise
ce ne măsoară fericirea,
bucuria,... tristețea.

Rugăciune

Rugăciuni dintâi și din urmă
vom duce mereu
cu strigăt nevinovat de înger
acolo în inima țării,
împrejmuită de munți bătrâni.
Presimțirea durerii purtată pe aripi
se întoarce în suflet
ca un cântec alb, cunoscut de mult,
ca o bătaie a inimii trecute
din tată-n fiu și fiică.
Rămâi aici frate, prieten și părinte... Memoria trează nu ne va lăsa
odihna nopții, bucuriile întregi. Întotdeauna o vom împărți
pe jumătate cu tine.
Pământul cu liniștea și întunericul său
te va purta mereu
spre lumina tinereții noastre.
Îți sărutăm cu muțenia durerii,
fruntea singură, bună, părintească.
Rămâi!

Căldura ta

Mi-e bine când simt iar căldura ta, e-un foc ce dogorește tare și reînvie culorile vieții, e lumina ce-a îngenunchiat umbrele. Mi-a fost frig, tot mai frig, până când am deschis ochii și te-am văzut aproape, apoi, am întins degetele și am rupt întunericul, căci putere mi-a dat înflăcărarea ta. M-am eliberat din visele urâte, am zburat spre dimineața sufletului
când mâinile mi s-au încălzit tot mai tare.
Flăcările mi-au uscat roua obrajilor, mi-au readus strălucirea privirii ce era tot mai ștearsă. Mi-e bine și mă apropii tot mai mult, până când cu mâinile îți ating focul inimii, până când mă pierd în tine. Privesc din interiorul tău și știu că vine o nouă dimineață...

Plimbare în iarnă

Iarna stă aici întregită, e frig
și sufletele toate stau în casă
lângă focul pâlpâind.
Eu trec pe străzi
trăgând în nări
aerul curățit de nea.
De furtuni s-a stins și cerul
liniștea din jur o sorb
printre fumurile grele
ce se ridică peste trunchiuri cenușii.
O muzică se-aude de undeva din apropiere ca și cum cineva
șoptește cuvinte de dragoste.
Simt că durerile pier și undeva în suflet,
stele se adună pentru sărbători.
Treci ușor, nu stârni iarna sufletului străin
ce se întinde în tihnă când fulgii cad
peste pleoape și înghețate ape!

Cine ești tu?

Sidefie idee de a fi... Cine ești tu?
Ești cântecul înălțat pe vârful munților mei de dor. Ești aerul pe care îl înspir adânc,
până când ochii mei se umplu de albastru.
Ești cufărul în care strâng șoapte de dragoste. Ești izvorul din care susură nemaiauzite muzici. Ești noaptea care se lasă albastră mereu peste vise. Ești aburul sentimentelor și amintirilor toate. Cum poți să aduni tot în sufletul ce vibrează și încălzește trupul la foc tainic? Cum poți să aduni tot albastru meu de gând? Ești soare strălucitor pe-o aripă de clipă nouă, mâini de senin care se cuprind și desenează conturul pașilor noștri pe cărări împletite spre munți, dincolo de zborul păsărilor. Ești seninul ce trage clopotele amiezii peste noi când desferecate taine se-adună și se-ntind în dansul soarelui dintâi. Și-atunci descoperim ochii zilei cu inima bătând.

Osânda

Lumea întreagă așteaptă și totuși nu...
Vin vremuri grele, se răstoarnă apele și munți se prăvălesc în abisuri, distrugătoare forțe se adună bătând cadențat cu armele-n pământul înghețat de frică. În locul focului rămâne doar pustiul și-ncet norii cerului se-adună grei de-atâta plâns și clocot. Încă sunt stele sus și stele dedesubt. Stele-surori  ce strigă tot mai tare, spintecând văzduhuri. Încremenesc sufletele de amar și nedreptate, amorțesc inimile care știu adevărul. Strigă stelele, strigă tot mai tare, tot mai des, își strigă dorul și cer ultima luptă în numele dreptății. Războiul nevăzut strânge oștile în mijlocul câmpului ce se întinde până unde pâmântul se-ngemănează cu cerul. Strălucesc trupurile ca soarele pe cer, mii de suflete sclipesc în alb curat. Apele se preschimbă-n oglinzi ce rătăcesc imagini, le schimbă formele și culorile. Ochii rătăcesc prin ape ce necurate murdăresc gânduri și cutremurul fricii cuprinde pământurile. Umilința cuprinde grotele singurătății și sufletele se însingurează în nopți de coșmaruri ce vor să stingă flăcările ce de-abia mai pâlpâie-n opaițele credinței. Se-nalță rugi în sânge, se-nalță suflete și se închină luminii ce-i ascunsă-n lipsa înțelegerii de tot.  E o lume pașnică în fire ce clocotește în adâncuri. E o vreme ce mai poate fi curată doar acoperită de un strat gros de zăpadă. Strigăte puternice străbat înghețul și vuiete năprasnice clatină liniștea ce acoperă visele. E semn de vânătoare, e semn de început de luptă... Lupii albi împrăștiați în cele patru vânturi urlă și rup tăcerea de sticlă și înalță spre cer aburul vieții lor. Se ridică spre stele păsări de nor cu aripi chinuite de crivăț. Îngheață sângele nevinovat pe pene rupte și aruncate în prăpăstii adânci. Se luptă stihiile naturii...căci e ultima bătălie din lungul război. Se luptă stelele și norii, se luptă munții și văile, se luptă apele și vânturile. Copacii cad și se ridică, lupii ce știu se-ascund și tac o vreme, căci timpul lor urmează. Când cele ce vor fi împlinite se vor arăta pe cer, ei vor ieși din nou, căci nu e timpul să răstoarne ei pământuri, nu-i timpul încă să salveze stelele ce cad c-așa au vrut. Nu poți să schimbi ceasurile fără să le oprești mersul și nu poți să spui adevăruri fără să le trăiești. Întâi să urle vânturile căci al lor e primul pas. Cadranul ceasului dintâi e cel ce face legea. Restul sunt copii ce măsoară aceleași secunde. Vin vremuri grele căci sufletele sângerează, vin vremuri grele căci inimile se-mpietresc. Și tot ce va fi a fost, o știm, nu trebuie să-mpiedicăm nisipul să se scurgă. Va curge sânge, lupule, de nu-nțelegi nici ultimul pătrar. Se aliază Lupii Marii zăpezi ce păzesc comoara iernii ce-a fost odată nepieritoare căci sufletele iubeau în alb pe-atunci. Se aliază lupii, dar nici unul din ei nu face legea, ei sunt doar cei ce ascultă și împrăștie ce aud, sunt doar cei ce adună și înmulțesc. Bătălia e glorioasă în iarna aceasta doar dacă ascultă cu atenție, căci rostul lor e între cuvinte și gândul lor e-n liniște deplină. Îngerii știu și înțeleg singurătatea ce nu e o întoarcere, e doar o lecție neînvățată căci nu e altă cale de-a merge mai departe decât acceptarea de a fi. Creaturi ciudate vor să schimbe secrete ascunse, suflete negre cu măști albe vor să înfigă toiagul neîncrederii în cei ce sunt departe și atât de aproape-n gând. Mizeria îngroapă gânduri și fapte, cenușa acoperă vieți și rost.  E vremea lor să împlinească. Și dacă toate acestea nu vor fi împlinite, nu va putea veni cel din urmă ceas, al iernii veșnice. Sigiliul nu se poate rupe fără durere și sânge, fără efort și sacrificiu. E greu să dai crezare celor ce spun că tăcerea e cea care vorbește cel mai bine și dintotdeauna, liniștea e cea care duce dincolo de gând și între vise împlinirile. Va fi tăcere în depărtare, va fi liniște în apropiere ca să se poată sparge toate. Lupule, tu știi și nu știi că toate așa vor fi să fie cum au mai fost... Un urlet, chiar și-n haită sparge gheața, dar nu o topește. Doar inima-ncălzită de iubire e cea care va face să curgă apa curată. Doar dragostea curată de tot și toate, în haină albă pură, va aduce viață iar. Nu schimbă vocea, nici chiar tonul, o simfonie ce-a fost scrisă în cer. Cum să înțelegi, să crezi acum, că lupii sunt singurii ce vor deschide, schimbând apoi, drumuri? Ar fi atât de simplu și frumos... ar fi ușor... Vor fi călătorii îndrăznețe, vor fi aliați noi cu chipuri felurite, vor fi cărări șerpuite de timp și greutăți. Ceasul cel vechi va arăta adevărurile când timpul se va schimba. Pasărea Phoenix de gheață va fi și la început va folosi doar gândul, căci trupul îi va fi închis între cristale translucide. Degeaba strălucește diamantul, căci viață nu-i în el... În foc trebuie să se transforme, în flăcări înalte până la stele, și-abia apoi, când totul va fi scrum și apă, abia apoi va crește Pasărea din nou. Căci din cenușa ei, ea va renaște! Sunt îngeri ce-astăzi au lăsat aripile celor pe care îi iubesc, sunt îngeri care au ales să salveze suflete și să adune durerea mare a celor ce nu știu. E greu, e moarte-n ochii lor. E jertfa ce-au ales să facă, știind că devotamentul le e misiune de căpătâi. Perechi de aripi împart cu prețul spatelui pe care șiroiește sânge și-n care carnea doare de tăișul cuțitelor ce au lovit până-n adânc spre inimă. E greu să aduci iar viață-n ochii fără suflet, blesteme grele-i greu să-nfrunți când nu mai ai aripile ocrotitoare. Și doare sufletul, și doare inima, căci știi că altfel, în alt timp, de s-ar fi putut, ar fi fost ce iar va fi. Dar timpul s-a scurs la fel, fără înoarcere... mereu. E un cerc, o roată care se-nvârte și se mișcă mereu, deși sunt piedici, deși strigă mulți că nu e drept... Va fi mereu ce-i între cuvinte, va fi mereu ce e între strigăte de deznădejde. Căci liniștea vorbește mai mult în suflet decât oricine. E o teamă că fără acțiune va fi același timp, e o frică mare că fără cuvinte nu se va schimba nimic. Dar nu-i așa lupule, nu e, și ai știut. Știai că zgomotul atrage privirile, știai că fumul dincolo de nori ispitește. Lupii trebuie să cânte cel din urmă cântec, căci el e cel ce va sparge liniștea. Lumea întreagă așteaptă...și totuși nu... Cântul va veni de după stratul gros de zăpadă, de dincolo de lume, doar așa va fi alb. Trebuie să-l audă căci va vesti pericol, va sparge gheața și va împrăștia zăpada ce nu-i așternută cum trebuie pentru protecție. Gheață subțire ademenește suflete ce se bucură văzând oglinda de cristal și uită să privească atent, căci în străfunduri e apă neagră. Și nu e osteneala în zadar? Nu-i zborul frânt de la început? De ce să se împartă haita acum când trebuie să se adune? De ce să urle lupii în pustiu? Lupul alb tace știind că timpul încă nu e timp, știind că ceasul nu e acel ceas. Nu grăbi secundele, căci unul singur e cel ce poate să le iuțească mersul. Și-n drumul tău ai înțeles că timpul poate fi mai lung decât ai crezut vreodată. Cum nu ai înțeles, lupule? Nu e greșită depărtarea, ea are rostul ei... căci vâltoarea vieții ar cuprinde tot și întâmplările s-ar repeta la nesfârșit. Stelele ar fi tot stele, îngerii ar fi tot îngeri, lupii ar fi tot lupi. Nu vezi că toate-ar fi la fel? Cerc în cerc la fel? Și cerul în cerc cum să mai fie când cercul se închide iar? Cercul neînchis face spirale și doar spiralele urcă. Să fie iar osândă toate, să fie iar ce-a fost? Stai, lupule, așteaptă, răbdarea are rostul ei și liniștea ascute auzul... sfere sunt sufletele în altă lume, și stelele sunt globuri pe pământ. Un cerc e-n toate. Și urcă stele, urcă sfere...le-auzi? Lasă cântul să fie la final, lasă ce-i rostuit să fie la urmă așa, căci timpul va fi acel ce va arăta că toate au un mers al lor. Alungă zgomotul din minte, alungă cuvintele ce se repetă și lasă tăcerea măcar o clipă, lasă liniștea să adune ce-i bun. Dorința prea mare e tot o năpastă și nu mai e timp pentru ea...răbdarea se-nvață ca și liniștea. Tăcerea aduce răbdare!

Cuvinte vii

Vremea toată-i dusă înainte şi lumea-i pusă mult pe gânduri... În viaţa ce curge mereu sunt zile în care ne zbatem... folosul nu este al meu, nici al tău, clipele trec mai departe... încearcă te rog şi gândeşte că viaţa e scurtă de tot...

Tot văd, în albele zăpezi ce vin, lumini atunci când răspândesc vise şi născocesc stele noi. Cuvintele mele... pasiune oare... sau refugiu? Poate o ordine a faptelor într-un jurnal nescris, un angajament faţă de mine, poate o cărare a amintirilor viitoare... Sufletul se plimbă încă pe drum încâlcit. De-atâta caldură, azi sufletele se-nfioară și bat la poarta nopții, iar luna plânge, sfântă, ca o roată de moară ce macină clipe. Un câine latră straniu și sufletul mi-e greu ca cerul plumburiu. Am știut de la început că puterea vine împreună și nu asupra, că dacă iubești, vei fi de două ori mai mult iubit, că dacă faci pe cineva să se simtă bine, te vei simți de două ori mai bine. Și-atunci de ce din inimă se varsă stropi târzii, melancolii? De ce gândurile ce izvorăsc din cișmea de lumină, îmi plouă-n suflet? Am coborât din cel mai înalt turn, prin fum înecăcios și flăcări mari, încercând cu greu să-mi regăsesc casa inimii. Fiori de miez de noapte m-au cuprins treptat, căci viața toată îmi stă acum agățată între zidurile vechii cetăți, unde n-am mai călcat demult împreună. Erau pe atunci poteci luminate, încărcate de frunze de dor, şoptind amintiri. Și acum... mi-e grea privirea, de parcă în întreaga lume nu mai strălucește nicio stea. E miezul nopții și-i tăcere... Timpul ce s-a scurs, a rămas în turnul uitat... Un suflet bun mă tot îndrumă neîncetat pe drumul început, căci altfel știu, aș fi rămas îngenuncheată şi plină de întrebări, rugându-mă necontenit. Dar am văzut lumina clară coborând pe umeri şi candela ce-n boltă se înălţa. Focurile sfinte ne chemau repetat la un loc, în zbor neoprit. Știam că s-a pornit război, dar n-am gândit că-i strașnic și sabia am lăsat-o-n teacă. Strânsesem doar în inimă zbaterile, faptele, dorințele, credința. Am uitat de picăturile de soare, semințe de lumină, pe care trebuia să le păzesc cu grijă. M-au îngenuncheat cețurile grele și m-au întors din drum. Mi-au ars trupul în focuri rele și am luptat cu grele coșmaruri. M-au împiedicat cei ce lovesc mișelește și  s-au zbătut aripile în vânt năprasnic de apus. Fantasme născute din întuneric au încercat să-mi prindă lanțuri la încheieturi. Dar am trecut prin flăcări  mincinoase și cenușă otrăvitoare, înghețuri și neputință, m-am întors, cu greu, cu spatele zdrelit de gheare negre și coroană de spini pe fruntea însângerată când focul din vatră de-abia îşi mai ținea suflarea de-atâta rău. Am îngenuncheat lângă el de gânduri adusă, cu ochii închiși de durere și palmele împreunate. Am refăcut legământul și focul iubirii s-a-mpreunat cu focul din vatră. Simțeam căldura lui din ce în ce mai tare și trupul mi se încălzea odată cu sufletul. Pluteam în cel mai frumos vis și  odată cu visul mi-am regăsit lăcașul sufletului. Și-n el, bătrânul cu barba albă, uitat de timp, întețea focul și-l păzea cu grijă. Îmi zâmbea părintește cu nemărginită iubire cuprinsă-n ochii cerești. Păstrez cu grijă de-acum fericita tristețe, căci am înțeles ce minune e să-ți regăsești izvorul lacrimilor. El curăță de rele și stinge focul întunericului. Cu vremea și cu răbdare sabia mea va avea două tăișuri, tăcerea buzelor și plânsul sufletului pe care de-abia acum le-am înțeles. Se schimbă vânturile în răscruci și eu...tot văd, în albele zăpezi ce vin, lumini, cuvinte vii. Sunt cele ce vor desfereca inimi și vor dezrobi suflete. Cuvinte ce-au prins viață în sfârșit, căci focul inimii e-n ele dintotdeauna și pentru totdeauna!

Căutare

Prin scânteia sufletului meu trec lungi ghirlande de flori argintii, luminând drumul pe care calc căutându-te. Dau mai întâi de pierdutele oftări și într-un târziu, nimeresc pe steaua la care am visat în atâtea nopți de balans la atâtea gesturi de tandrețe. Mă uit în ochii tăi și văd păsări triste zburând la ora amurgului. Se face seară și sufletul se îndoaie după o ultimă stea-speranță. Ochii sunt plini de valuri înspumate din marea ce vuiește de singurătate. Te caut în toate aceste triste nopți și dacă te voi găsi, mâinile devenite păsări vor zbura spre cer ca să aducă flori ce vor naște la tâmple argint adunat din clipele de surghiun. Ești departe încă, atât de departe, și fumul și ceața și frigul ne despart. Am să aștept suspinul tău ridicat peste zări, aproape pierdut în țipătul păsărilor. Te ating însă semnele mele de dragoste și roua ochilor tăi e o născocire a clipelor de durere. Trec toate ca viața, ca fumul iernii fără zăpadă...Gândurile sunt corăbii ale singurătății și lacrimile înfundate în oftări prelungi se transformă în valuri de mare înstrăinată de atâta furtună ce se împletesc cu unde înspumate de timp. Și totuși ghirlande de flori mirositoare îmi fixează primăvara-n păr. Se ridică de peste tot primăveri noi, învolburate de flori, ca niște valuri de mare ce se sparg la țărmul unde iubirea e o cărare strălucitoare de diamant. Te vreau în brațe val de mare ce se sfărâmă-n stânca ce o port, te vreau în suflet albastru infinit de dragoste și dor, te vreau în spumă să îneci păsările speriate ce strigă rotindu-se. Târăsc după mine vise albe ce se amestecă cu verde-albastrul din zenit, târăsc după mine viața.

Căldură-n suflet

Fericirea e împrospătată, an de an,
de lungile seri de iarnă
când vârâm în sobă câte un lemn
şi stăm de vorbă cu vinul rubiniu
şi cântecele vechi.
Iarna va fi lungă,
cu fulgi mari şi grei,
fulgi ai viselor împlinite,
iar primăvara
o bănuiesc minunată.

Ora noastră

E târziu!
E ora când
mi se face dor de tine!
E ora când
încep să te caut
în gând.
E ora când
dorul vine nechemat,
ca o flacără
ce mă mistuie încet.
E ora când
nedumerirea dispare
și când pot fi cu tine,
fără obstacole,
fără amărăciune.
E ora 1.
E ora noastră.

Păzitorii pământului

Se-adună lupii gândurilor spre a găsi răspunsuri. Noaptea împrăștie praf de stele peste ei și strălucesc în alb curat. Oglinda ochilor multiplică Luna plină și lacrimi de bucurie o spală. Au fost răniți și hăituiți pe drumurile spre Poiana de Lumină, dar Iubirea și Pacea au crescut cu fiece clipă în casa sufletelor lor. Copaci cu brațe grele de dureri s-au dat în lături și ierburile negre au coborât în pământul brăzdat de griji și nevoi. De-atâta zbatere fisuri ciudate au apărut desenând linii noi de vieți. S-a curățat Poiana și acum a îmbrăcat haină de stele și sori țesută din nori. Au căzut zidurile neputinței, au secat apele întristării, lăsând loc desăvârșirii vremurilor. Înțelegerea și adevărul sunt însoțitori mereu lupilor ce s-au adunat pentru înfăptuirea rostului. Acum se cuvine să fie alături, astăzi e vremea lor. Nu și-au găsit astâmpăr, nu au cerut socoteală, nu au pierdut lumina revărsată din cer până nu au intersectat potecile ascunse în suflet. Zile și nopți au păstrat tăcere și-au mers apăsat prin întuneric. Nopți și zile s-au zbătut prin desișurile minții căutând liniștea. Au răscolit dureri ascunse la răscruci sau îngropate la rădăcinile copacului vieții. Au strigat prelung în nopțile negre după bucățile de suflet pierdute pe drum și strigătul lor răsunat până la capătul lumii. Au păzit luna mult timp crezând că acesta le e rostul, dar paznicul poienii unde s-au regăsit le-a dezvăluit menirea și le-a descoperit calea. Sunt păzitorii pământului, sunt cei care pășesc în afara timpului spre a reaminti că ochii inimii sunt cei ce văd. S-au strecurat pe poarta dintre lumi pentru a redeștepta obiceiuri străvechi. Amintirile lor sunt din viitor, de acolo de unde pământul se îngemănează cu cerul, de acolo de unde curcubeul își trage seva. Și-au respectat cuvântul dat demult și s-au regăsit la marginea zilelor.  A venit vremea liniștii și păcii, e vremea bucuriei și mulțumirii, căci altfel n-ar fi adunat atât împrăștiind. Acum așteaptă clipele de taină, așteaptă și alți lupi ce vor înțelege că nu trebuie dusă decât bătălia unei singure zile, cea de AZI. E vremea acum ca lupii să fie cum trebuie să fie - păzitorii pământului.

Cucerind furtuni

Și timpul se scurge fără oprire, fără odihnă spre poartă... Suntem singuri în mulțimea de oameni și culori ce ne distrag atenția de la cele de făcut. Flăcările s-au aprins și n-avem voie să le pierdem din priviri. Cu forțe supraomenești luptăm cu praful ce ne rănește, cu ceața ce ne ascunde, cu durerile ce ne apasă. Farul încă e departe, departe în apropierea sa de inimi. Ne luptăm cu valurile de ceață ce ne depărtează de noi, de toți, cu frigul ce pătrunde în oase. Lame de cuțite, vârfuri de săgeți otrăvite ne străpung și cu greu ne mai păstrăm rădăcinile. Sunt stânci ce ne rănesc tălpile și-n care cu credință și îndârjire ne-mplântăm. Și plâng sufletele pentru timpul ce se scurge, și pentru furtunile ce vor veni. Și inimile strigă pentru ce se va întâmpla și pentru ce a fost scris demult. Ridicăm palmele spre cer, îmbrățișând vântul ce-aduce schimbarea. Cât doare viitorul din trecut și-apasă fericirea cu dureri! Sunt vremuri grele și vor fi mai grele! Și timpul se scurge fără oprire, și clipele se-mpart... E-un azi în care mai păstrăm tăcere, pentru că lumea ce nu-i liniștită, doarme. E-aproape ziua când sângele va striga. E un pas până la poartă. Vom cuceri furtuni din suflete cu lumină. Sunt corăbii ce așteaptă îndrumarea. Sunt valuri mari de ape, sunt nori grei ce se adună. Sunt faruri ce aprind lumini spre cei ce nu mai văd. Sunt flăcări ce urcă spre cer și-apoi coboară-n fulger, un fulger care împrăștie suflete și-alege apa de nisip. Și curge nisipul, tot curge de parcă s-ar grăbi spre final... Din foc, nisip și apă apar cioburi de stele. Și ele vor înrăma poarta, iar vântul o va lustrui spre strălucire. Vin bărci din lemn vechi, vin altele mai noi văzînd sclipirea. Vor cuceri furtuni, vor învinge uragane ca să ajungă la țărm. Vietăți ciudate vor întâlni pe ape, păsări uriașe le vor acoperi constelațiile ce altădată îi ghidau. Mâl greoi vor scoate din ele ca să mai poată pluti, mâl ce va încerca să le înghită. Și timpul va tot curge fără oprire... Dangăt de clopot vechi va răsuna abătându-le de la drumul bun în noaptea neagră. Apa va arde ca să le arate malul, vântul va bate în pânzele ude de-atâtea lacrimi și neputință. Atunci vor învăța să vadă, chiar dacă ochii sunt închiși. Vor învăța s-audă glasul apei și strigătele focului, șoaptele vântului și chemarea pământului. Doar cucerind furtuni...chiar dacă timpul curge fără oprire, fără întoarcere...

Iubirea ca medicament

Medicamentele oferă bucățica de sănătate de care avem nevoie atunci când suntem în dezechilibru. Oamenii sunt în continuă căutare de medicamente... Ceea ce nu știu e că parte din medicamente sunt distructive, oferă echilibrul pentru moment, dar în timp distrug mult. Dependența distruge. E bine știut. Dependențele distrug. Medicamentele luate periodic, calculat, oferă echilibrul.
Visele împărțite, împărtășite, aduc echilibru. Iubirea împărțită, împărtășită, aduce echilibru.  Un singur vis nu este de folos. Iubirea nedivizată este distructivă. Oamenii sunt în continuă căutare de medicamente, de vise, de iubire. Sunt în permanentă căutare a adevărului și a luminii. Dar de cele mai multe ori căutarea lor e liniară, direcția în care se îndreaptă este greșită. Mai multe vise puse cap la cap duc la direcția bună, visele suprapuse aduc echilibru. Iubirea nu o să dispară, nu o poate distruge nimeni și nimic. Visele nu le poate suprima nimeni. Cu cât lupta este mai aprigă cu atât iubirea și visele atrag mai mult, cu atât va fi nevoie mai mult de ele. Iubirea este cea care unește și ne urnește. E medicamentul miraculos!

13,12,11

Sunt lupi ce urlă și lupi ce sfâșie ,
sunt flori ce împrăștie parfum și flori ce otrăvesc,
sunt îngeri care zboară și îngeri care cad,
sunt gânduri care vin și gânduri trimise,
sunt faptele de-atunci și faptele de azi.

Când porțile se-nchid, se-ascunde azi și mâine redevine ieri. Cum vine azi peste un ieri neterminat? Cum se termină azi, când mâine e dincolo de poartă? E-un lacăt între zile și nopți ce se desface doar visând. Când luna se-ntregește, lupul știe că trebuie s-ajungă lângă poartă. E cel ce veghează zorii zilei și cel ce e vegheat de înger. Când luna se-ntregește, floarea de colț strălucește și se transformă-n stea ce luminează stânci colțuroase, acelea care însemnează comoara din munte. Lumina albastră se ridică din pământ spre cer, din față în spate, din stânga în dreapta și înapoi de sus în jos. Cei ce văd simt, cei ce simt aud, cei ce aud înțeleg. E timpul ca lumina să învăluie lacătul în albastrul ce poarta să deschidă. Gânduri învolburate, amestec de vieți ce se adună-n oști și așteaptă semnul muntelui. Colindă sufletele acum și răstoarnă sorți. Se-adună uriașii cei de la începuturi și zidurile cresc la loc în cruce. Haita lupilor albi în cerc se așează  împrejur, iar îngerii își împreunează palmele într-un alt cerc de foc. Și cerc în cerc, și cruce-n cerc, se-așează-n cer. Pietrele albe sclipesc în stele și flori, iar florile, stele de stâncă, luminează. Și vălul de ceață se-mprăștie lăsând în lumină ace otrăvite, capcane ascunse sub frunze înghețate de timp și mlaștini ce acoperă duhoarea morții. Se-adună cuvinte, se răstălmăcesc vorbe și spusele se-adeveresc. E vremea oglinzilor transformate în ferestre. Se scurge timpul în care am fost în lume, printre oameni și totuși singuri. A început numărătoarea inversă: 13 12 11.....
Femeia și bărbatul împreună sunt om. Se-adună oamenii ca să-mplinească rostul.

Cuvântul nostru

Timpul te poate coborî, timpul îți poate îndoi genunchii, timpul îți poate sfâșâia inima, timpul te poate ascunde. Dincolo de ușă e viața, dincoace de ușă ești singură. Cuvintele încă te pot vindeca, atât timp cât cerul mai are lacrimi de plâns, atât timp cât te rogi cu suflet curat. Adăpostește-te de tragedia destinului ce-ți crește spinii la fereastră. Lasă-ți timp să vindeci rănile, lasă-ți sufletul să zboare chiar dacă aripile se frâng la început de colivia vieții. Oprește clipa ce te-a creat, oprește clipa ce ți-a pus în palmă piatra lunii. Oprește clipa ce ți-a dăruit pana mea albastră. Lasă cântecul să-ți vindece trupul lovit de foc de artilerie. Ai fost zi de zi sub asediu.... castelul tău s-a prăbușit piatră cu piatră. Ai obosit, te-ai speriat, ai deznădăjduit. Ai fost rănită greu și sufletul ți-a fost multilat până a plâns cu sânge. Nu pleca!... Lasă vioara sufletului tău să-și cânte cântecul divin deasupra molozului, mizeriei și a bucăților de carne sfâșâiată. În fiecare zi cântă și cântul îți va deveni sublim. Pentru că e născut din speranță și iubire, pentru că e singura modalitate de a supraviețui. Împarte darul tău cu mâna dreaptă, împrăștie cuvintele în vântul rece ce altfel va îngheța viețile toate. Nu pleca... e mijloc de noapte în suflet și am făcut legământul luminii. Când aripile ni s-au împreunat în poiana veche știam că zborul e în sus și greu de făcut, știai că pene verzi-albastre înmuiate în sânge vor cădea. Când alții nu sunt și suntem numai noi ne cântă sufletele tare a fericire, ne mângâie soarele, ne-alintă luna cu visele toate. Adună neînsemnatele momente de EU, adună iubirea de UNU căci poți să amesteci cu inima toată bucuria clipei de A FI. Când cureți mintea de gânduri știi ce rămâne de-acum și de-atunci, așa cum știi și viitorul ce a fost. Umăr lângă umăr vom readuce pacea. Altfel adâncul fântânii își însemnează iarăși rostul pe tabla de aramă a bătrânului timp. Am zis că vom schimba liniile din palme, am ales să aducem schimbarea. Sunt suflete ce-așteaptă, sunt suflete ce strigă... Cum poți să pleci acum când e nevoie mai mult ca oricând de suflul tău? Cum poți să mă lași fără suflare? Nu vine vindecarea fără pace, nu vine bucuria fără luptă. E ușor să închizi ochii. Dar nu se schimbă nimic. Nimicul se agață cu ghearele ascuțite de noi și doare. Șiroaie de sânge cald ne acoperă, dar sufletele știu că ce e rostuit va fi. Nu poți să taci acum, nu poți să fugi astăzi când știu că-mi ești pavăză și știi că îți sunt scut, când suntem pe câmpul de război strașnic, dar ne-am clădit reduta și am ales să luptăm până la capăt. Adevărul strigă din vârfuri de sabie albastră și capete de lance însângerată, din vârf de pană albastră și vârf de pană colorată a Iubire. Rămâi... e greu... și totuși am împreunat mâinile a rugăciune, căci știu că-mi va fi ascultată chemarea. E mai presus de noi alegerea. E mai presus de noi Cuvântul!

Aștept zăpada

Aștept muzica zăpezii ce ne va adăposti sufletele de viața pestriță, ce ne va acoperi cu alb pieptul în culori și nimeni nu va mai da atunci de noi. Lumea o să întrebe unde ne-am ascuns, și poate, într-un târziu, va afla că a mai rămas doar o aripă înghețată de tremur ușor ca de pleoape. Ne vom încălzi sub zăpadă cu sărutări fierbinți, de pe umerii albi zăpada-mi va aluneca rochia de gheață și suflarea ta o va topi încet. Mai târziu, vei lua în pumni apa și o vei sorbi cu sete, zăpadă topită de amintiri și lacrimi ce sunt acum izvor de nouă viață. Îți voi descoase cămașa albă în dreptul inimii, căutând sângele tânăr de pe piept și voi alunga suspinele-țurțuri ce-l împietresc. Albi și strălucitori vom fi, cu brațele clocotitoare însemnate de iubire pe jumătate ascunsă sub stele diamantine. De sub cristalul de pe ramuri, copacii sufletului vor adulmeca cerul și vor îmbrățișa luna întreagă. Aștrii vor da buzna, aburi de stele surori, și vor lumina noaptea calmă cu atâtea vise-n ea. Iarna va străluci în ramuri și câmp, în ochi, în noi și ne va îmbrățișa trupurile calde în catifeaua ei. Pașii ni se vor pierde sub nămeți și dealuri ninse cu alb de suflet. Numai inimile vor rămâne focuri pâlpâind, căci în rest de-atâta alb, ni se va părea că am orbit. Aștept iarna aceasta, aștept muzica zăpezii să-și întindă -n tihnă fulgii peste pleoape, aștept să ne trezim cu ochi de copil, în pragul bunelor și bătrânelor sărbători. Se spulberă zilele, una după alta, apropiind tot mai tare clipa când moșul cu aripi de nea va aduce o ramură de brad peste umărul meu și un glob de sticlă colorată învârtind iubirea în palma ta, caldă de bucurie, fremătând de gânduri bune. Aștept...aștept zăpada aceasta să ne adăpostească în albul purificator.

Destin și viață nouă

Îți este dat să porți călătorii
sub bolta acelor nerostite șoapte,
căci știu, știi bine tot ce va mai fi -
muri-vor clipe grele de singurătate.

Anul acesta greu sfârșește trist,
vei căuta un rost cu gând absurd,
vei înțelege apoi de ce eu mai exist,
de ce mai pal mi-e chipu-n lacrimi ud.

Din nori cădea-vor stelele pe tâmplă
se vor înfige adânc în cald rubin,
lacrimi acum vibrează și se-ntâmplă
în zori, ades, s-avem același crud destin.

De-ar fi să fie iarăși blândă seară,
să adunăm zâmbind în pumni răcori,
crucea-naltă și albă, ca de ceară,
topi-va-n suflet vechi și triști fiori.


Din flori corole mari spre cer deschid
și-mi voi întinde mult pe cer aripa,
așa, uși grele de dureri  se-nchid
și nu vom mai plăti cu-al nostru sânge clipa.

Lacrimi de focuri sfinte stau pe gene,
clipele toate iar se nasc și mor,
 și astăzi sângele-ngreunează pure pene,
dor gânduri, dor cuvintele de dor.


Tot ne îndeamnă întreaga lună blândă
să scriem foc în slove mari de dor
în unda veșnic clară și adâncă,
căci știm că e lumina sfânt-a zorilor.

Le spunem - cine trece azi un prag
și praful alb ușor în jur strecoară,
aduce iarna bună-n suflet drag
și dorul de culori de primăvară.

Nu vor mai îngheța idei pe la răscruci,
nu vor mai plânge inimile sânge,
va fi doar zbor de aripi, nu tot cruci...
Căci cerul a strigat: "Gata! Ajunge!"

Voalul pierdut

Din cer când se ivește voalul tânăr, amețit de vânt, pe mireasa care plânge o cuprind gânduri negre de urât. Trupul tot îi tremură încet, boabe mari de lacrimi ca roua, se preling tăcute pe obraz. Nu mai știe ce va fi mâine, dar ar vrea să mai trăiască azi...ca ieri. Întinde o mână voalul să-l cuprindă iar, dar tânăr și plăpând, ca vraja unui vis, el se destramă atunci când zorii-i dau ocol. Îi este teamă de negrele nopți de iarnă însingurată și sufletul-i e trist, trupul o doare... Ce-a mai rămas din toate azi? Doar lacrima ce se prelinge pe obraz și voalul tânăr amețit de vânt...

Viitorul e în mâinile noastre

E un gol imens în prezentul nostru. Românii au primit o educație incompletă și superficială și din păcate, copii lor sunt închistați în aceleași greșeli. Dimensiunea educației, cea a învățământului a fost redusă. Expresia "de neconceput" a fost înlocuită cu "totul este posibil". A dispărut șansa de îndreptare a greșelilor, speranța că lucrurile ce n-ar trebui să fie vor dispărea. Oamenii s-au blocat într-o viață pe care o raportează continuu la câștig. Ei își câștigă existența zi de zi, fără a avea altă perspectivă. Totul în jur emană competiții, concursuri, concurență, conflicte. Se compară mereu situații, imagini, obiecte, faimă. Efortul mai apare doar pentru acestea, ca o boală violentă și necruțătoare. Se distrug pas cu pas bucurii, prietenii, iubiri. Toată lumea luptă cu toată lumea pentru a ajunge la un nivel ideal, fără a ști că drumul e o cădere în adâncul cel mai negru al prăpastiei, al lipsei de umanitate. Sunt vremuri în care copii cred că nu ceea ce învață în anii de școală este important, ci ce subiecte și note vor avea la examinarea finală. Viitorul este mai important decât prezentul, dar nu în acest mod. Sacrificiile trebuie făcute în prezent pentru rezultate din viitor. Acum se sacrifică ziua de azi pentru speranța de mâine. Plânge România cu lacrimile limbii noastre... Am uitat că cele mai frumoase sentimente și nuanțe de gând le putem grăi numai în limba maternă. Învățăm limbi străine pentru a comunica, nu pentru a înlocui cuvintele. E frumos să comunici cu oameni de pe alte continente, e bine să știi o limbă de circulație europeană, se crează o atmosferă intimă, de fraternitate, de conectare a sufletelor. În engleză e perfect să comunici, e limba cunoscută de multe persoane la o scară largă și datorită internetului, dar nu trebuie să devină prima limbă. Cu toate puterile trebuie să împiedicăm ciuntirea limbii noastre. E perfect atât timp cât folosim și nu înlocuim. Nu am prejudecăți legate de aceasta, cunosc și iubesc limba engleză, doar că nu sunt de acord cu ce se întâmplă acum legat de comunicare. Și avem dovada clară că încercarea introducerii unei limbi universale eșuează până la urmă. Esperanto este exemplul clar că o limbă creată artificial nu a rezistat și nu poate dăinui în timp așa cum au făcut-o celelalte limbi în mii de ani. Într-o limbă străină poți spune orice, poți face orice, dar nu poți exprima lupta și iubirea, sentimentele sincere, ceea ce ai în sânge ca moștenire.
Apoi un alt păcat este acela că învățăm istoria și geografia ca informații și atât, eventual mai grav, de la televiziune sau de pe internet și că nu experimentăm subiectele în locul unde sunt ori s-au întâmplat. Ar face o mai bună corelare cu realitatea, ar trezi interesul și ar crea o bază solidă.
Cea mai mare problemă este aceea că în școli nu se învață arta de a trăi. Oamenii nu știu ce înseamnă a trăi cu adevărat. În momentul când realizează este prea târziu. Toate se învață. Până și iubirea. Ar fi frumos dacă fiecare copil ar învăța să-și transforme furia, ura sau gelozia în dragoste. Dacă ar învăța importanța bunului simț laolaltă cu simțul umorului. Dacă s-ar bucura de viață cu toate minunile ei, cu misterele ei, cu simplitatea ei și frumusețea ei. Ce se întâmplă acum cu noi, cu copii noștri este rezultatul unei educații care a format oameni triști și cu prejudecăți. Oameni rigizi, oameni ce trec pe lângă un copac în care cântă o pasăre fără să o audă, nu mai spun să o vadă...Nu mai văd nimic, nu se mai bucură de lucrurile simple din viața lor. Pur și simplu trec pe lângă ele. Păcat...toate acestea sunt în legătură directă cu sufletul. Toate sunt conectate cu inima. Răsăritul și apusul, stelele sunt mai des observate în reclame, în fotografii sau pe calculator. În realitate sunt câțiva cei care se mai bucură de toate acestea cu adevărat. Respectul pentru viață a dispărut. În egoismul lor oamenii au senzația că dețin controlul asupra celorlalte viețuitoare. Ucid animale pentru a le mânca și dacă sunt uciși de animale este o tragedie. E un joc inegal. Nu sunt șanse egale pentru acești jucători. Ar trebui ca în școli să existe o disciplină despre respectul pentru viață. Poate e singura modalitate pentru ca oamenii să fie salvați. Religia nu ar trebui să fie singura care îndrumă spre regăsirea interioară și liniștea sufletească. Ar trebui să existe materii care să dezvolte spiritul creativ al fiecăruia, în toate zonele de creativitate. Nu ar trebui să existe doar câteva materii obligatorii...arta și creativitatea sunt cele care ridică spiritual. Tot ceea ce este esențial ar trebui să fie obligatoriu. Arta de a vorbi, arta de a trăi, arta de a supraviețui, arta de a iubi, arta de a crea....rămâne arta de a muri, singura pe care o învățăm separat, fiecare la timpul lui. Toate acestea înseamnă educație completă. Nu dogme, nu tot, ci selectiv, în funcție de necesitățile, înclinațiile și capacitatea fiecăruia. Un bun pictor nu trebuie să fie și un bun dansator. Fiecare are drumul lui. Și dreptul de a-l alege. Probabil am omis arta de a alege calea către suflet...

Iarna sufletelor noastre

Ne-acoperă stele de gheață
și-n albul lor renaștem îmbrățișați.
Ne-ascundem în troiene privirile strălucitoare de-atâta fericire.
Soarele din inimi răsare
transformându-ne iubirea
în lumină orbitoare.
 Ne-am regăsit
și sufletele cu buze fierbinți
s-au sărutat îmbujorate de dor,
de atâtea vise împlinite.
Vântul rece ne-a spulberat temerile răvășindu-ne pletele,
dar nu ne-a desfăcut
din îmbrățișarea tânjită de milenii.
O simfonie a șoaptelor
nerostite până azi ne înconjoară
și cântăm iubire respirând iubire,
căci trăim Iubire.

Mi-e bine...

Câmpii de dor mă învăluie și treptat adorm în brațele tale. Părul mi-e răsfirat și lung de-atâtea șoapte. E-atât de cald la tine-n brațe... Șoptesc cuvinte de dragoste și atunci zăpada sufletului se așterne calmă peste vis. Îmi vine somnul, vine transparent peste munți și dealuri, peste liniștea din jur. Păsări alunecă în vis, perechi de aripi arzând. Se-așterne zăpada mult, tot mai mult, peste pleoape, peste liniște, peste seara asta și totul devine sclipitor. Respir adânc și draperii moi de vis mă-nvăluie în neastâmpăr de dragoste ce mi-a tot dat târcoale. Mi-e bine așa...așa de bine... Jocul nostru trandafiriu de dragoste mi-acoperă buzele cu petale de roze pe care le număr înspre amurg, atunci când verigile dragostei se transformă în cântec. Brațele mele te cuprind ca pe o fărâmă de viață fermecată după care am tânjit mereu. Suntem binecuvântați cu o iubire dincolo de înțelegere. Soba inimii toarce flăcări de rubin și purpuri.

Lacrimile ploii

Natura moare, florile-s pe ducă și n-a rămas din toamnă, decât ușoară, diafană, o nălucă ce-aleargă frunzele-n cărare, rugină țesând. Ce faci când nu plângi? Au cam trecut ploile toamnei și acum aerul vibrează a speranță. Nopțile au devenit lungi, cu mai puține lumini și clipele parcă dispar ciugulite de o pasăre de pradă. Flori albe tresar înfiorate de toamna muribundă. Cu fiecare clipire, ochii se inundă de tristețe. Cerul gri, înalt și greu mă îmbie la tristă și lugubră melancolie. Ce să faci când nu plângi, întreabă-mă mai bine... Să mă cuprinzi în șoapte, să apeși cu dor pe buzele-mi săruturi, rubine fierbinți. Să mă așezi pe floarea iubirii din câmpia cu dor. Să-mi arăți poteca spre vise pure. Să-mi aduci apă neîncepută de izvor ca eu să pot să culeg luceferi din lacrimi care dor. Hai, întoarce-ți spre mine privirea castanie, sclipire de stea, întoarce-ți surâsul, tomnatecă nălucă după care tânjesc, întoarce-ți sufletul, râu limpede de toamnă aurie. Întoarce clipa... Visez plutind spre tine lumi de basm, daruri sfinte ascunse-n flori de tihnă. Te port în palme ca pe o lumină sacră și urc poteca spre stele cu inima pulsând. Ea mă îndeamnă întruna la vis. Mai caut și-acum un drum în pustiul oftărilor târzii, o cale spre stelele ce ard. Mi-e cheia inimii la încheietura mâinii. Încerc să te găsesc și te vreau ca pe un fior prelung prin carnea mea, încerc să te descopăr într-un târziu pipăit. Se face noapte, te voi întâlni și mulțumită de căldura brațelor tale blânde, voi fi leagăn de scântei, iar pieptul mi se va însemna cu stele roșii, fierbinți de dor și iubire. Atât mai vreau, un somn liniștit din care atunci când ne vom trezi, să fim amorțiți de miresmele iubirii statornice. Să zâmbim apoi complice, privind la ceasul care a stat din ticăitul subțire. Să mă ții în brațe și să mă ridici apoi către soare, sus de tot. Tu, de vrei, încă poți să mai cobori treptele astea din fum albastru și blând. Îți spun iar și iar că Iubirea se naște din nopți de visare ca stelele și ca stelele ce sunt în tăcere sihastre, născând alte stele la porțile cerului, iubirea naște iubire. Totul e ud de-o lacrimă târzie... Păşesc cu grijă pe poteca îngustă, prin pădurea gândurilor mele. Crengile lungi mă ajung șoptind neînțeles și-ncerc să descifrez cât timp mai am ca să ajung la cuibul magic al liniștii. Printre lacrimile ploii ridic iar brațele spre lumină... Zborul abia început al stelei noastre se înșurubează prin aer ca un cântec de pasăre măiastră ce-mi destăinuie adevărul despre tine și înțeleg, după ultimul sunet, că tu ești ploaia mea și lacrimile tale îmi curăță cărarea.

De ce?

De ce...
Ce ai înțeles tu din umbra mea care se clătina prin ploaie? Cum ai văzut rădăcinile de copac desfrunzit? Ai auzit păsările speriate ce se roteau și se tot multiplicau sub pleoape? Ai ars în vâlvătaia ochilor mei ce se întețea? Mi-ai mângâiat părul ca pe o pădure tânără și foșnitoare, adâncă de noaptea durerilor mele? Ai înțeles focul? Ai înțeles pădurea? Ai cunoscut ploaia din sufletul meu? Explozia de stele?  Pustiul oftatului și somnul tăcut al brațelor mele? Mi-ai vegheat visele? Ai ascultat cântecul ce-mi învăluie deseori ființa în culoarea iubirii? Ai văzut liniștea inimii ce-mi împlinește gândurile și speranțele? Ai simțit binecuvântarea iertării ce mi-a albit ființa? Ai gustat licoarea din cupa mea de singurătate? Mi-ai ocrotit aripile de arsura neputinței?
Atunci...răspunsul e deja în inima ta!

Vremurile împlinirii

În suflet ard constelațiile jinduite și aripi noi cresc pentru viața de început. Iubirea se înalță iar, unică, în valul înspumat al timpului. Suspine se ridică înspre zări, aproape pierdute în țipete de păsări uriașe. Licăr de stele se-ntoarce înspre gând și răstoarnă viețile rătăcite-n păduri fără de capăt. Alunecă încet stropii de lumină din cer spre ochi și-apoi se pierd, puțin câte puțin, în tăria albastrului de mănăstire a muntelui. Fugarele gânduri rămase-n colț de inimă se sparg ca valurile la țărmul unde iubirea e săpată cu lacrimi în stânci tăioase. Sub albastrul infinit de dragoste și dor al sufletului se-adună cuvintele, copii ai gândurilor noastre. Le așezăm, le potrivim marginile, le încrustăm adânc în pietre vechi, spălate-n râul ochilor ascuns. Pustiul cu întrebări deșarte îl îngropăm adânc, sfredelindu-l cu strigătele ce nu își mai găsesc ecoul. Căci fără Iubire și Adevăr aproape nu mai suntem, nici marea nu mai e, nici vântul, nici pământul. Cum să mai știm cât va dura căderea, când ochii sunt pustii și n-avem sprijin în timpul care trece ireversibil? Golul sufletului se înalță, se rotește, întreabă și nu răspunde nimeni... Până când vom căuta, nu ne putem răspunde-n gând... sunt vorbe clare ce răzbat spre cei ce nu mai văd... Căutăm cu sârg urme pe drumul ce se înalță, semne străvechi și transparente, desenate dincolo de zborul aripilor spre soarele dătător de viață. Nu murim pentru uitare. Nu ne pierdem în iertare. Căci știm, o clipă nouă va înflori curând în mâinile de senin ce ne mângâie zborul. Atunci când vom uita totul, va veni iar primăvara-n suflete și triluri nemaiauzite de păsări multicolore ne vor încălzi auzul, iar ochii se vor scălda în curcubeul de petale al florilor renăscute-n poiana visului. Vor crește păduri noi, vor renaște izvoare și ne vor apropia mâinile în clipa aceluiași cuvânt, al aceluiași gând, transpus pe undele fierbinți ale vibrației. Vom rescrie manuscrisele învechite, pierdute în neguri de vremi, vom reface liniile din palme cu fremătarea gândurilor bune. Vom înflori pentru Iubire de nenumărate ori, atât cât timpul ne va lăsa să împrăștiem povestea. Ne vom ridica frunțile aducând ofrande soarelui incandescent, anotimpurilor neterminate, fără somn și fără lacrimi. Știm că pentru Iubire mai avem puterea să ne trezim în veșnicie. Visul ne dă aripi noi și sens aduce iubirii curate. Împreunăm mâinile în rugăciune și cerem vise albe peste lume, nopți de vise, legănate de mii de stele. Nopți în care doar tăcerile vor mai vorbi și sufletele se vor înzăpezi la tâmple. Pavăza noastră, bolta cu lumini călăuzitoare ne va însemna cu sclipiri devotamentul. Vom fi mereu aproape, în gândul arzător ce ploaie de sori coboară-n palme și lasă praf subțire, eternă amprentă peste lume. Căutând iubirea adevărată vom găsi calde mângâieri întoarse din drum. Rămase în urmă, umbrele nu ne vor mai urma și toate visele apăsătoare vor cădea în urna uitării. Nu vom mai ști ce gânduri am purtat, nu vom mai păstra rouă grea pe gene și drumul ne va îndemna la cântec nou și vesel. Vom crede iar în noi, vom regăsi căldura-n suflet și clipe bune, vorbe liniștite, ne vor învălui. Pe pergamentul pielii vom aduna căderi de stele ce își vor tremura lumina întorcându-ne pe cărări demult bătătorite. Vom reface leagănul brațelor pentru dragoste și trupurile nu vor mai plânge pierdute primăveri. Va fi curata sărbătoare a miezului de iarnă veșnică ce va albi poteci de suflete. Se vor face nevăzute nerostitele șoapte și clipele plătite cu vieți în nopțile negre și fără foc de inimă cu porți neîncuiate, când dragostea plângea pe furiș, frângându-și aripa-n cădere. Singurătatea va rămâne împietrită-n întuneric și durerea va fi blocată-n orologii vechi. Nu vor mai fi seri grele de doruri și crengi fără frunze și flori cu parfum. Trupurile vor redezgheța gesturi, priviri fierbinți, știind că la capătul ascuns al drumului așteaptă clipa de extaz a reîntregirii perechilor. Împăcați ne vom ostoi setea din fântâni de suflet cu apă neîncepută în care se oglindesc roiuri de stele. Vin vremurile împlinirii, sunt clipe de tainică rugă împlinită, după atâtea nopți în care ochii au stat ațintiți spre cerul adânc căutând pacea sufletului. Mai e puțină vreme și ne vom fi în preajmă, căci timpul se împarte spre-a ne alege rostul. Acum a venit vremea să ne-ntoarcem înlăuntrul nostru, să facem pace între gânduri, să punem liniște între cuvinte, căci știm cu adevărat că din adâncuri oglinda inimii va împrăștia raze sclipitoare ce vor hrăni sufletele celor ce încă rătăcesc drumul, orbiți de plăsmuite comori.

Soarele și Luna

Se depărtează norii, se albăstrește cerul deasupra. Din cețuri grele reapar contururi acum, când lumina le străpunge. Se aleg frumos gândurile bune de cele rele, se despart definitiv obiceiurile bune de cele rele. Se conturează o lume nouă. Mai sunt doar rămășite din timpurile în care așteptările nu erau împlinite. Ridic ochii până departe și văd soarele îmbrățișând luna. E dragoste împărtășită sus. E liniște deplină. Ziua și noaptea s-au unit pentru că timpul a venit și luna a rămas lângă soare altfel decât până acum. A rămas pe boltă, strălucind a iubire pură. Soarele nu s-a mai opus alungând-o ca altădată pe cea care domnește peste întuneric și îmbrățișând-o, i-a dat cea mai frumoasă parte din înflăcărarea lui. Fețele lor strălucesc luminând orbitor. Nu s-au mai alungat ca de obicei, n-au mai împărțit timpul ca de fiecare dată. Nu mai colindă separat căile cerului, căci au înțeles că focul și apa transformă numai împreună, că focul și focul înseamnă forță și putere pentru amestecul schimbării, plămădirea lui UNU, alăturarea pentru a forma întregul. Și-au împreunat privirile cerești și căldura inimilor, până când luceafărul a strălucit asemeni lor și a îndrumat căile celorlalte stele cu sclipiri pierdute, până când lunii i-au crescut aripi mari rotunjind-o, până când soarele a redevenit luminătorul lumii. Razele împreunate învie tot de-acum, trecând prin foc timpul și arzând clipele pierdute în zadar. Frate și soră se îmbrățișează în iubire curată ce luminează tot în jur. Se face cald în suflet și spațiu. Scara cerului strălucește din nou în amestec de aur și argint, în amestec de bucurie și întristare, în amestec de lumină și libertate.

Început de iarnă

Acum când iarna a venit
caut un gest de-al tău
să mă încălzească...
Lumina unei lumânări, sfioasă,
mi-acoperă arcada frunții
și stele reci de lacrimi
devin cristale de gheață
la colțul ochilor.
Mă-ntrebi de-i bine?
Cum să fie...
când seara-i aici fără tine?
Și noapte devine toată un suspin?
Își freamătă viața ca marea neliniștită
valurile și mereu tot alte valuri
pe țărmul de nisip...
În umezeala lor plâng pescărușii,
plâng și eu...
Adopt tăcerea ca pe un scut
și fuioare largi
de semne ale vântului
mă înconjoară...