Lacrimile ploii

Natura moare, florile-s pe ducă și n-a rămas din toamnă, decât ușoară, diafană, o nălucă ce-aleargă frunzele-n cărare, rugină țesând. Ce faci când nu plângi? Au cam trecut ploile toamnei și acum aerul vibrează a speranță. Nopțile au devenit lungi, cu mai puține lumini și clipele parcă dispar ciugulite de o pasăre de pradă. Flori albe tresar înfiorate de toamna muribundă. Cu fiecare clipire, ochii se inundă de tristețe. Cerul gri, înalt și greu mă îmbie la tristă și lugubră melancolie. Ce să faci când nu plângi, întreabă-mă mai bine... Să mă cuprinzi în șoapte, să apeși cu dor pe buzele-mi săruturi, rubine fierbinți. Să mă așezi pe floarea iubirii din câmpia cu dor. Să-mi arăți poteca spre vise pure. Să-mi aduci apă neîncepută de izvor ca eu să pot să culeg luceferi din lacrimi care dor. Hai, întoarce-ți spre mine privirea castanie, sclipire de stea, întoarce-ți surâsul, tomnatecă nălucă după care tânjesc, întoarce-ți sufletul, râu limpede de toamnă aurie. Întoarce clipa... Visez plutind spre tine lumi de basm, daruri sfinte ascunse-n flori de tihnă. Te port în palme ca pe o lumină sacră și urc poteca spre stele cu inima pulsând. Ea mă îndeamnă întruna la vis. Mai caut și-acum un drum în pustiul oftărilor târzii, o cale spre stelele ce ard. Mi-e cheia inimii la încheietura mâinii. Încerc să te găsesc și te vreau ca pe un fior prelung prin carnea mea, încerc să te descopăr într-un târziu pipăit. Se face noapte, te voi întâlni și mulțumită de căldura brațelor tale blânde, voi fi leagăn de scântei, iar pieptul mi se va însemna cu stele roșii, fierbinți de dor și iubire. Atât mai vreau, un somn liniștit din care atunci când ne vom trezi, să fim amorțiți de miresmele iubirii statornice. Să zâmbim apoi complice, privind la ceasul care a stat din ticăitul subțire. Să mă ții în brațe și să mă ridici apoi către soare, sus de tot. Tu, de vrei, încă poți să mai cobori treptele astea din fum albastru și blând. Îți spun iar și iar că Iubirea se naște din nopți de visare ca stelele și ca stelele ce sunt în tăcere sihastre, născând alte stele la porțile cerului, iubirea naște iubire. Totul e ud de-o lacrimă târzie... Păşesc cu grijă pe poteca îngustă, prin pădurea gândurilor mele. Crengile lungi mă ajung șoptind neînțeles și-ncerc să descifrez cât timp mai am ca să ajung la cuibul magic al liniștii. Printre lacrimile ploii ridic iar brațele spre lumină... Zborul abia început al stelei noastre se înșurubează prin aer ca un cântec de pasăre măiastră ce-mi destăinuie adevărul despre tine și înțeleg, după ultimul sunet, că tu ești ploaia mea și lacrimile tale îmi curăță cărarea.