1. Dialog interior spre adormire
Stătea întins într-un şezlong, fără probleme, cumva cum încearcă aproape fiecare om să facă după o masă încărcată şi bună. Azi e duminică. Din camera dinspre stradă se aude muzică. Cât să fie oare ceasul? Cât e oare exact? În duminica aceasta s-a cam întârziat cu masa. Poate din cauza asta a şi avut o poftă de mâncare extraordinară. Oricum...nu e bine să mănânci atât de mult. N-ar face degeaba ăştia de la radio şi TV atâtea emisiuni cu sfaturi medicale şi nu spun deloc prostii. "Examenele de admitere sunt din ce în ce mai dificile la medicină. Pentru un băiat e bine să se facă chirurg...pentru o fată, stomatolog sau farmacist. Fetele ştiu să lucreze frumos şi îngăduitor cu o balanţă.
Medicina e cea mai umană slujbă. Poate că mai sunt şi altele la fel. E pe undeva mai aproape de structura psihologică a fiecărui individ." Stătea întins într-un şezlong. Se gândi o clipă cum poate să gândească atât în dupăamiaza aceasta călduroasă de iulie. E cald, a mâncat mult, stă întins comod pe pânza dungată frumos în alb şi roşu care îl leagănă grozav. Va adormi curând. Muzica din stradă se auzea acum din ce în ce mai încet. Parcă de la casa vecinului, parcă de dincolo de străzi. Dungile pânzei de pe şezlong s-au lungit întrepătrunzându-se cumva de căldura sufocantă a începutului de iulie.E cald...şi el doarme acum cu mâinile împreunate deasupra curelei înguste şi elegante, între marginile albe ale cămăşii descheiate. Pielea puţin roz, luceşte acolo unde soarele cade puţin filtrat de frunzele mari de leandru. Peste marginea cu flori de lemn a prispei, dincolo era curtea cu păsări ce stăteau culcate în nisip. Într-o parte câţiva pomi fructiferi bogaţi anul ăsta. Din când în când, desfăcându-se din somn, lua câte o mână din legătura bătrânească de deasupra curelei subţiri şi o azvârlea împotrva unei muşte obraznice care i se aşeza pe frunte. Muzica se auze din ce în ce mai încet.
2. Visul şi complicaţiile sale
O pâclă cenuşie acoperi strada dintr-o respiraţie. Casele erau neobişnuit de neîncăpătoare şi curios...de nicăieri nu venea muzică, aşa cum trebuia să vină. De fapt, acum, spre deosebire de ajun când nu se mai putea respira, căldura acestui început de iulie era ceva neobişnuit şi din cauza pâclei care cuprinsese deodată pumnul de case văruite din toate părţile. Nu puteai da o definiţie clară anotimpului, dar nici orei rămase parcă suspendată în cenuşiul inexplicabil. Parcă începuse nişte gânduri, parcă auzise nişte sfaturi...poate la urma urmei erau nişte simple sfaturi medicale, care spun să nu mănânci mult. Ei şi? O viaţă are omul! Cine are mănâncă, cine nu...rabdă. Să mănânci, dar nu mult, adică raţion al, dar nu cu prea multă raţiune, că atunci mai bine te laşi şi rabzi.Ce fac găinile cu nisipul fierbinte din curtea de alături? Îl aduc cu penele deşurubate în curtea cu rondurile bogate de flori, câtă neruşinare! Florile nu au nevoie de băi de nisip ca ele.
"Hâşşştt, afurisitelor! Hâşşşşttt şi voi găini şi voi muşte!" Îşi mai desfăcu o dată mâinile de pe pântecul rotund cu afurisitele de găini şi muşte, căci trebuia să le gonească. Le ridică cu ciudă spre şirul de flori de lemn de la streaşină. Se risipiră muştele şi găinile se aruncară din nou în nisipul jucăuş. Putu să continue visul acesta parcă făcut să fie cutreierat de complicaţii teribil de enervante. Era grozav de ciudată lumea pumnului de case văruite peste care căzuse inexplicabil voalul cenuşiu. Era îngrozit totodată."Doamne-ajută-ne!" putu să îngaime şi o luă de-a lungul străzii pustii. Se făcea rece, tot mai rece cu fiecare pas. Tăcerea suna straniu, ca un dric mânat încredibil de încet. Se apropie de un stâlp de telegraf. Parcă vâjâia... dar apoi ce să vâjâie în acest loc dacă nu stâlpul de telegraf care transmite ceva undeva, comunică, chiar dacă, în ultimă instanţă comunică tăcerea de mormânt între casele mici adunate mănunchi. Vâjâia mai mult ca sigur acest stâlp de lângă el. Pentru că era rece, începu să dârdâie şi firele de telegraf se strânseră bine, mărind rezonanţa simţitor. Pe o bucată de tinichea galbenă, cu litere negre, bine scrise, citi un anunţ care-l uimi. Se apropie mai bine şi mărindu-şi ochii strălucitori citi cu atenţie încă o dată. Nu se înşelase. Din mănunchiul de case văruite din cătunul amar de pustiu în care e nevoit să se plimbe acum şi să-şi pună tot felul de întrebări, dispăruse orice urmă de om, din cauza unor medicamente venite peste noapte la farmacia din colţ. Împărţite a doua zi tuturor, fără excepţie, au fost administrate greşit. Ambalajul n-avea nimic în comun cu sticluţele din interior, cu lichidul galben-auriu, gros şi fluorescent. Cineva făcuse o greşeală oribilă. Nu se ştia dacă a urmărit intenţionat acest lucru sau l-a făcut dintr-o greşeală fatală. Cum să te joci cu viaţa unor oameni care poate voiau să-şi înmulţească pumnul de case văruite?
Se depărtă de stâlpul care mirosea a motorină şi care vâjâia ciudat. Se uită roată la casele goale, la străzile goale. Nici de la fereastra vecinului, nici de peste străzi nu se auzea muzică, în zadar îşi încorda urechile puţin roşii de frig. Se auzea doar zgomotul telegrafului, sârmele sale vâjâiau, comunicau departe, într-un loc unde era iulie ca în realitate, unde era cald ca în realitate, că aici, un om teribil de friguros şi singur îşi pune întrebări. Acum era o întrebare importantă. Oare la ora asta mai e deschisă farmacia din colţ? Oare mai găsesc pe cineva să-mi vândă un drog? Trebuia să rupă cumva situaţia asta groaznică a omului singur. Desigur, nu mai era nici ţipenie de om în cătunul ăsta şi nici n-o să mai fie. Lumea aceasta pustie şi-a agăţat căsuţele albe de gâtul acestui gânditor singur care nu va găsi ce caută. Cerul se clătina dezolant, luând cu el în clătinare casele albe şi pâcla cenuşie presărată pe străzile simple. Pe drum, nu-i mai venea să întoarcă privirea, fascinat parcă de tremurarea rafturilor pline cu medicamente. Mai era puţin până la capătul străzii. La început se gândi să parcurgă aceşti ultimi paşi foarte amplu, cu corpul jumătate aplecat înainte sau lăsată prosteşte pe spate, rotunjind pieptul ca un dos de lingură. Aproape că nu mai înţelegea nimic. Se trezi înconjurat de rafturi de diferite mărimi, încărcate la refuz. Din cauza asta se gândi că trebuie să existe pe aproape, ascunsă sau chiar la vedere, o condică, un catalog al tuturor medicamentelor expuse. Dar căută degeaba. Şi atunci alese o sticluţă nu prea înaltă în care era un lichid de culoare ciudată. O băgă în grabă în buzunar, cu teamă să nu apară cineva dintr-o dată. Curios că se temea. În tot pustiul nu se arătase nimeni încă şi totul fusese până acum încremenit. Singura substanţă care vibra în unde împleticite era cea din sticluţa din buzunarul lui.
Trebuia să plece. Ceea ce îl făcuse să întindă mâna a fost nu numai mişcarea ci şi culoarea încandescentă, ireală. Trebuia să fie un drog sau ceva apropiat. Era destul să o priveşti şi să simţi o întoarcere, o trimitere către o lume ireală, la fel de colorată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu