Ne-am adus mâinile, aripi albe, la înălțimea ochilor și-n jos plonjau rotit, odată cu lumina privirilor desfășurate larg, vise unse cu mult albastru, nemărginire multă. Întrezăream în jur arhitectura nesfârșitului azur. Din fiecare metru cub de aer cu mâinile ce l-au străpuns cu unduire, răzbătea afară o broderie scumpă din firul cel mai pur. Ne opream lângă cuburile albastre, translucide ca într-un mare muzeu ce se clădea mereu. Tăceri ne-mpresurau și mâinile-aripi le îndreptam spre soare, apoi calde de lumină ne apropiam prin ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu